Evocări 2021 (4): Domnul Tudor. Bicentenarul Revoluției de la 1821

La data de 21 martie 1821, pe stil vechi, calendarul acelor timpuri, o mulțime entuziastă de oameni se adunase pe Podul Calicilor din București (Calea Rahovei de astăzi) pentru a privi la intrarea triumfătoare a oștirii pandurilor, armată formată în inima Olteniei, pentru a aduce în capitala țării făgăduiala unor schimbări în bine. În fruntea ostașilor, mergea călare un bărbat ca la vreo 40 de ani, de statură medie, cu mustață și cu plete alunecând de sub ișlic, purtând la cingătoare o sabie, iar la brâu două pistoale. Era slugerul Theodor din Vladimiri (Gorj), așa cum îi era numele de la botez și cum el însuși se semna, rămas în istorie ca Tudor Vladimirescu. Prin înțelegerea dintre Divanul țării – format din boierii rămași în București, fideli insurecției – și Tudor s-au format cei doi poli ai noului regim ce lua locul celui vechi, fanariot. Revoluția lui Tudor izbândise așadar, pentru că principalul țel al oricărei mișcări revoluționare este înlocuirea unui regim cu un altul, considerat mai progresist. Două zile mai târziu Tudor, ca reprezentant al „Adunării norodului”, organizație politico-militară bazată pe trupele de panduri înarmați, țărănime și mica boierime, primea o „carte de adeverire”, un fel de document de recunoaștere de la „vremelniceasca ocârmuire”, așa cum se autointitulase Divanul boieresc. Tudor va căpăta astfel importante atribuții de conducător al Valahiei și va guverna ca atare timp de aproape două luni, gestionând ca un domnitor treburile statului, evitând însă să fie întronat ca un adevărat voievod. Aceasta ar fi o prezentare fastuoasă a revoluției ce va marca un reper important în istoria modernă a României, creând premisele emancipării noastre sociale și naționale. În realitate, lucrurile au fost mult mai complexe, iar mersul evenimentelor nu a fost liniar, evoluția politică și militară fiind plină de meandre și de contradicții. De asemenea, mișcarea lui Tudor trebuie privită și prin poziția geo-politică a Țării Românești, prinsă în menghina intereselor ostile ale marilor puteri înconjurătoare: Imperiul Otoman, Rusia țaristă și Austria imperială.

Casa lui Tudor din Vladimiri (Gorj)

Să vedem, mai întâi, cine a fost conducătorul revoluției. Nu se cunoaște anul nașterii lui Tudor și nici numele său de familie, de aceea i s-a atribuit numele de Vladimirescu, pornind de la satul său natal din Gorj, Vladimiri. Se presupune că s-ar fi născut în jurul anului 1780, provenind dintr-o familie de moșneni, adică țărani liberi, cu oarecare stare materială. Deprinde taina slovelor fiind în slujba boierului Ioniță Glogoveanu din Craiova, iar, mai târziu, va învăța mai multe limbi străine. Dovedindu-se priceput, devine administrator de moșie, primind și sarcina de a se ocupa cu negoțul de vite în numele boierului. Nu s-a sfiit să-și înșele stăpânul făcând comerț pe cont propriu și cu banii astfel dobândiți, își va cumpăra o moșie, pe lângă o cârciumă pe care deja o avea. A intrat ca voluntar în armata țaristă și s-a distins în războaiele ruso-turce din perioada 1806 – 1812, primind o decorație și ajungând până la gradul de locotenent. Întors în țară, Tudor știa, desigur, împilările regimului fanariot, mai ales sub aspectul impozitelor excesive și al corupției. Era, totodată, și bun cunoscător al politicii europene, lecturând cu atenție ziarele de la Viena și fiind un apropiat al consulului rus de la București. Cu o căutătură mai degrabă sumbră și o vorbă scurtă și apăsată, știa să mobilizeze masele prin cuvintele sale pline de elan, spuse pe înțelesul oamenilor simpli. Așa că Tudor s-a nimerit să fie personalitatea potrivită pentru a aprinde scânteia nemulțumirilor ce a cuprins aproape toate păturile sociale.

Eteria sau „Societatea prietenilor” a fost un factor legat indisolubil și nefast de mișcarea revoluționară românească și a determinat destinul lui Tudor. Eteria a luat naștere în anul 1814, la Odesa, în Rusia țaristă de atunci, ca organizație conspirativă a grecilor din diaspora, având menirea să lupte pentru a obține independența Greciei de sub jugul otoman. La început, Eteria s-a bucurat de sprijinul țarului, care se erijase în protector al popoarelor ortodoxe din Balcani. Nu e de mirare că în 1820, la conducerea Eteriei, a fost ales prințul Alexandru Ipsilanti, general în armata rusă și fiu al unui fost domnitor în ambele țări românești. Ipsilanti caută să profite de mișcările de renaștere națională din Balcani și mai ales de revolta din Țara Românească și la 22 februarie 1821, însoțit de un mic grup de apropiați, ajunge la Iași, fiind sprijinit de domnitorul Mihail Șuțu, dar și de mitropolitul Veniamin Costache. Cu ajutorul lor începe să facă recrutări, apelând la așa numiții volintiri, oameni din diverse categorii sociale, dar, de multe ori, cu o moralitate îndoielnică. Cu această mică oaste, nedisciplinată și pusă mai degrabă pe jafuri, Ipsilanti se îndreaptă spre București, stabilindu-și cartierul general pe 25 martie 1821 (Ziua națională a Greciei) la Colentina, în timp ce Tudor se afla la Cotroceni. Eteria își pierduse între timp sprijinul țarului și se afla acum pe cont propriu împotriva turcilor, iar Ipsilanti continuă să facă mari greșeli politice și militare, punându-l și pe Tudor într-o situație delicată, prins într-un conflict pe care nu-l dorea, cu două mari imperii: țarist și otoman. S-au făcut multe speculații pe tema legăturii dintre Tudor și Eteria: subordonare sau colaborare? Cert este că în ciuda unei aparente concordii de la început, între cele două mișcări a existat o stare de tensiune și neîncredere permanentă, întrucât Tudor se ridicase împotriva grecilor de la conducerea țării, căutând să evite o înfruntare fățișă cu turcii.

Pe 23 ianuarie 1821 a fost dată celebra Proclamație de la Padeș (Gorj), aceasta fiind socotită ca momentul debutului revoltei. Proclamația rostită de Tudor, în fața a aproximativ 100 de susținători, a devenit un adevărat document programatic al revoluției, a fost scrisă și trimisă în toate colțurile Olteniei și Munteniei, dar și la cancelariile europene. Calea răzvrătirii fusese luată după moartea domnitorului Alexandru Șuțu, când unii din marii boieri pământeni l-au însărcinat pe Tudor să plece în Oltenia pentru a ridica poporul la luptă. Prin cuvinte dure, înflăcărate, menite să-i incite pe țărani, le promite o viață mai bună și îndepărtarea „balaurilor” – adică boierii și clericii fanarioți. Norodul răspunde cu însuflețire apelurilor sale, trimise prin crainici în toate cătunele și feluriți oameni, țărani, slujitori, târgoveți, mici boieri de țară vin să se înroleze ca panduri în oastea ce lua atunci ființă, numită Adunarea norodului. Tudor organizează oștirea după toate regulile militare ale vremii, stabilindu-și tabăra de instrucție la Țânțăreni (Gorj) și se ocupă de întărirea mănăstirilor fortificate din nordul Olteniei. Se forma astfel sâmburele viitoarei armate naționale a României, ce va lua naștere abia în perioada lui Cuza. Oamenii au venit atrași de perspectiva scutirii de biruri, dar și de simbriile acordate soldaților. Oastea de panduri număra cam 8000 de combatanți.

Monumentul de la Padeș (Gorj)

În fruntea acestei armii, Tudor începe un adevărat marș militar spre București pentru a împlini cerințele din programul revoluției. Pe drum, în cadrul altor proclamații către țară, va emite faimoasele cuvinte: „Patria este norodul, iar nu tagma jefuitorilor”. Calea spre capitală se va dovedi lungă și sinuoasă, iar Tudor se arată a fi omul jumătăților de măsură, făcând prea multe compromisuri și arătându-se ezitant în momentele importante. Se constată că modificările sociale propuse nu sunt profunde, menite a schimba din temelii soarta țăranilor. Nu promite o reformă agrară și nicio schimbare a privilegiilor feudale, dorind numai o reducere a fiscalității și a corupției. Boierii aflați de partea acțiunii sale sunt „făgăduiți” cauzei, adică buni și nu trebuie să li se pricinuiască nicio sminteală. Doar boierii greci și cei rămași fideli fanarioților trebuie îndepărtați cu forța. Tudor viza, așadar, doar o schimbare a regimului politic și anume înlocuirea conducerii fanariote cu una pământeană, lucru agreat de o parte a boierimii autohtone. Prin această manevră, Tudor a căutat să-și apropie Divanul țării, știind că nu va putea guverna fără sprijinul acestuia. Pe drum, unii din boierii care l-au susținut, la început, se întorc împotriva lui și îi întind o capcană, dar Tudor prinde de veste și cei 1000 de arnăuți, lefegii albanezi, trimiși să-l prindă, se alătură trupelor sale. Boierii complotiști părăsesc în grabă Bucureștiul și se refugiază la Brașov.

Revoluția nu are niciun ideal național, net, conturat. Pentru a evita o intervenție a turcilor, Tudor caută să-l convingă pe sultan că revolta nu este îndreptată împotriva intereselor Sublimei Porți, ci vizează doar pe străinii aflați la cârma țării. De asemenea, trimite scrisori și către reprezentanții Rusiei și Austriei pentru a le explica natura mișcării sale, realizând că Rusia nu va sprijini Eteria și nici lupta sa împotriva otomanilor.

Cea mai ambiguă și mai complicată relație va fi însă cu Eteria. Tudor a acceptat să colaboreze cu grecii doar ca aceștia să tranziteze teritoriul Valahiei și să treacă Dunărea, pentru a-și continua acolo lupta. Voia să evite astfel o intervenție militară otomană și să transforme țara într-un teatru de război. Ipsilanti nu a respectat înțelegerea și s-a cantonat în nordul Munteniei, stabilindu-și reședința la Târgoviște. Conștient că nu are suficientă forță militară, epitropul general al Eteriei a căutat să-l atragă pe Tudor de partea sa, efectuând mai multe acțiuni provocatoare la adresa turcilor. Tudor l-a tratat cu răceală, chiar cu ostilitate și cele două mișcări s-au distanțat una de alta. În această situație, intrarea otomanilor în țară părea iminentă. Pașalele de la Dunăre îi pun drept condiție, pentru a-și dovedi buna credință, să lovească în armata lui Ipsilanti, dar Tudor refuză să tragă în frații creștini, deși era superior din punct de vedere numeric, al armamentului și al instrucției militare. Românul are însă o vorbă: „pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești”.

Această tendință permanentă a lui Tudor de a nu supăra pe nimeni, nici pe țărani, dar nici pe boieri, nici pe turci, dar nici pe greci, se va întoarce împotriva lui și în final va plăti scump acest comportament șovăielnic. Ceea ce era de așteptat s-a întâmplat până la urmă și la începutul lunii mai 1821, turcii trec Dunărea și invadează Țara Românească cu mai multe coloane militare. Tudor vrea să evite un conflict deschis cu otomanii și părăsește Bucureștiul pe 15 mai, căutând să se îndrepte spre nordul Olteniei, unde se putea baza pe mănăstirile întărite, cu scopul de a organiza o rezistență mai eficientă. Dar drumul său trece prin fieful lui Ipsilanti. Evenimentele s-au precipitat de-a lungul acestei deplasări. Tudor poartă în continuare tratative cu turcii, încercând să-i înduplece pentru a renunța la acțiunea lor, dar și pentru a câștiga timp. Din păcate, epistola sa către turci va cădea în mâinile eteriștilor, mereu bănuitori față de Tudor. În plus, în rândurile oștirii sale apar elemente de indisciplină, se comit furtișaguri și chiar jafuri. Pandurii își dau seama că au fost înșelați în idealurile lor, mai ales cele sociale și nu mai au aceeași convingere în a-și urma conducătorul. Această retragere, în locul unei înfruntări directe cu inamicul, le afectează și mai mult moralul și actele de insubordonare se înmulțesc. Fire încăpățânată și intransingentă, Tudor execută pe unul din căpitanii care au refuzat semnarea unui act de supunere, spânzurându-l în fața trupelor. Nemulțumirea mocnește în rândurile soldaților aflați în tabăra de la Golești (Argeș), atunci când Iordache Olimpiotul, aghiotantul lui Ipsilanti și fostul companion al lui Tudor în timpul marșului din Oltenia spre București, sosește pe data de 20 mai. Însoțit de mai mulți camarazi, Iordache prezintă pandurilor corespondența lui Tudor cu turcii, pentru a dovedi trădarea cauzei lor. Apoi îl dezarmează pe Tudor, îl leagă și îl duc la Târgoviște pentru a-l preda lui Ipsilanti. Pare de neînțeles, dar aceste evenimente s-au petrecut în fața întregii oștiri, însă nici unul dintre panduri nu a reacționat în favoarea comandantului smuls cu forța din rândurile lor de către niște venetici.

Alexandru Ipsilanti (1792 – 1828)

Pentru capul Eteriei, Tudor devenise un personaj incomod și Alexandru Ipsilanti nu are niciun fel de scrupule să-l elimine fizic pe liderul revoluției române așa că, pe data de 27 mai 1821, îl dă pe mâinile lui Vasile Caravia, eterist fanatic, supranumit „monstrul din Galați”. Acesta, împreună cu doi gealați de aceeași teapă, l-au hăcuit pe Tudor cu sulițele și topoarele și i-au aruncat trupul într-o fântână părăsită de lângă grădina Geartoglu, aflată în mahalaua sârbească din Târgoviște. Așa a sfârșit, ca un martir, bărbatul ridicat la luptă pentru libertatea poporului său. S-au împlinit astfel cuvintele profetice ale prietenului său, Vasile Moangă din Gorj, la casa căruia a tras înainte de a se îndrepta spre Padeș. Moangă îl avertizase că „nu va scăpa cu viață” din această întreprindere, dar Tudor hotărăște să-și urmeze destinul, replicându-i: „Ştiu, prietene, dar din ceasul în care m-am născut, m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii.

Urmările revoluției lui Tudor Vladimirescu. Rămase fără conducător, cetele de panduri s-au destrămat și oamenii s-au întors la casele lor. Mica oaste eteristă a fost învinsă în bătălia de la Drăgășani, de pe 7 iunie 1821, de către forțele otomane ale lui Derviș Pașa. Imediat după luptă, Ipsilanti și-a abandonat soldații și s-a refugiat în Transilvania. A murit înainte ca Grecia să-și dobândească independența în 1832. Iordache Olimpiotul a murit la mănăstirea Secu (Neamț), în septembrie 1821, unde se refugiase cu un mic grup de insurgenți, când mănăstirea a fost asediată de către turci.

Un an mai târziu, la presiunea puterilor europene, Imperiul Otoman a acceptat restaurarea domniilor pământene în principatele românești: Ioniță Sandu Sturza în Moldova și Grigore IV Ghica în Țara Românească. Unele din ideile revoluției lui Tudor au fost preluate de către revoluționarii de la 1848 și au constituit baza etapelor viitoare de edificare a unui stat român modern, unitar și independent: Unirea Principatelor la 1859, Independența la 1877, proclamarea României ca regat în 1881 și Marea Unire de la 1918.

Publicat în Cultură, Idei, IstorieRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *