Evocări 2021 (5): Ibrăileanu și „Viața românească” – 150 de ani de la naștere

„Profesorul Ibrăileanu intra palid (ca decolorat, lunar), cu cearcăne de insomnie, zburlit, preocupat și taciturn. Lumina părea că-l incomodează, ca pe buhne; îi întorcea spatele. Stătea adâncit în el, ca într-o hrubă, departe de toți și toate, abia deschizând gura cu buze arse de tutun, tăciunii. Numai după multe țigări și discuții (ale altora) se înviora, se aprindea, gesticula, sărea de pe scaun, argumenta, se plimba tumultuos, dăruindu-se cu o vehemență meridională. Cum deseori își păstra pe umeri pelerina, când gesticula părea un spadasin medieval.”

Cam așa îl vedea Ionel Teodoreanu pe mentorul incontestabil al „Vieții Românești” așezat la „masa umbrelor” din redacția revistei, o masă austeră și lungă, parcă dintr-o trapeză mănăstirească. Și chiar că adunarea de acolo și de atunci avea ceva religios în ea, cu patriarhul literaturii române înconjurat de discipolii aciuați pe scaunele din jurul mesei, pentru a sorbi cu nesaț de la acesta cuvinte de îndrumare pe drumul anevoios al scrierii. Doar fumul gros de țigară din încăpere nu avea de a face cu lucrurile sfinte.

Garabet Ibrăileanu a văzut lumina zilei pe 23 mai 1871, având origini armenești, tatăl său fiind armean, iar mama sa era de asemenea descendenta unei vechi familii armenești din Moldova. S-a născut în Târgu Frumos, la răscruce de drumuri: unul spre Pașcani și mai departe spre munte și celălalt spre Roman. Soarta i-a hărăzit calea Romanului, pentru că mama sa era originară din acel oraș și părinții s-au mutat un an mai târziu în urbea de pe malurile Moldovei.

Micul Garabet frecventează mai multe școli din Bacău, Roman și Bârlad în funcție de nevoile familiei și în 1890 ajunge student la Universitatea din Iași. Deși oficial este înscris la Facultatea de litere și filozofie, în primul an de studii bântuie pe la mai multe facultăți în căutarea identității intelectuale. Termină facultatea în 1895 și devine profesor pe la diverse instituții, printre care și Liceul internat „C. Negruzzi” din Iași, iar în 1908 este numit profesor suplinitor la Facultatea de litere din Iași. În același an a publicat eseul sociologic Spiritul critic în cultura românească, lucrare care l-a consacrat pe tărâmul criticii literare. Un an mai târziu se adaugă Scriitori și curente și, astfel, poziția sa de critic literar devine tot mai puternică. Activitatea sa publicistică la „Viața Românească” îi aduce notorietate publică și recunoaștere în lumea literară. Intră în competiție cu Eugen Lovinescu pentru postul de profesor titular de la universitate. Deși a fost îndepărtat în 1911, a revenit în 1912, după susținerea doctoratului și își va păstra catedra de literatură modernă până în 1934. În schimb Lovinescu va trăi marea dezamăgire de a rămâne profesor de liceu în București pentru tot restul vieții. Concurența dintre cei doi va dăinui în timp și se va transforma într-o virulentă polemică pe terenul criticii literare, purtată și între cenaclurile de la „Viața Românească” și „Sburătorul”.

Ei, și ajungem la data de 1 martie 1906, moment de referință în literatura și cultura noastră, pentru că atunci apare la Iași primul număr al revistei „Viața Românească” ce se voia o continuatoare a spiritului junimist și a tradiției de la revista „Convorbiri literare”. Directori erau Constantin Stere și Paul Bujor, iar Ibrăileanu era secretar responsabil de redacție, funcție de mare importanță la o revistă. În timp, însă, mai ales după retragerea lui Stere, Ibrăileanu se va impune ca adevăratul lider al revistei și al mișcării culturale din jurul ei. Redacția revistei se afla chiar în casa lui Ibrăileanu, iar după mutarea acesteia într-un nou sediu, aici își va desfășura activitatea cenaclul literar cu același nume. Revista își propunea o activitate mult mai vastă decât domeniul literar, abordând și probleme științifice, dar și politice. Constantin Stere, activist socialist, coordona tematica politică, Paul Bujor, reputat zoolog, iar mai târziu doctorul Ion Cantacuzino, pe cea științifică.

Încă de la început revista s-a situat pe o poziție poporanistă, adresându-se nu doar elitelor, ci și oamenilor simpli de la țară, pentru a crea o adevărată cultură națională, de pe întreg spațiul locuit de români. Ca doctrină, poporanismul considera că viața rurală este centrul și motorul civilizației românești, spre deosebire de cea urbană, importată de aiurea, străină spiritului național.

Ehei, ce nume grele ale literaturii noastre s-au adunat în galeria de colaboratori ai revistei din prima sa perioadă de apariție, nu numai din Iași, ci din tot regatul, ba și din alte provincii istorice românești: Caragiale, Calistrat Hogaș, Goga, Vlahuță, Coșbuc, Șt. O. Iosif, Teodorenii amândoi, Al. Philippide, Delavrancea, Topîrceanu, Otilia Cazimir, Gala Galaction, Dimitrie Anghel, Cincinat Pavelescu, ba chiar și Eugen Lovinescu și încă mulți alții. Lor li s-au adăugat o seamă de oameni de știință: A.D. Xenopol, Vasile Pârvan, Grigore Antipa, Parhon, Ion Simionescu.

Nori negri s-au abătut peste România în 1916. Iașul se pregătea să devină capitala vremelnică a țării și să îndure privațiunile unei vieți din vreme de război. În condițiile unor lipsuri majore revista și-a încetat activitatea, dar avea să revină mai întărită după făurirea României mari.

Pe strada Vasile Alecsandri, din apropierea așezămintelor Spiridoniei, se ridica imediat după război o „ciumă de casă nouă”, „un muget de bou în piatră”, numită cu ifos palatul „Vieții Românești”. Aici a fost redacția revistei la reapariția acesteia în martie 1920. Palatul a dăinuit până în zilele noastre, călare peste un secol, doar oamenii s-au așezat la „masa umbrelor”. Ibrăileanu nu-și avea loc în capul mesei lungi, așa după cum s-ar crede, ci în stânga lui Mihai Sevastos, secretarul de redacție. Profesorul era măcinat de insomnii și de fobiile lui, binecunoscute în epocă. Se temea de foc și de microbi, de aceea evita să dea mâna cu alții și nu atingea clanța ușii. Dezinfectantul pentru mâini nu-i lipsea de acasă și nici din buzunare. Se ferea de curent și din acest motiv, în plină vară stătea cu geamurile bine cetluite, insensibil la mirosul teilor de afară. Avea o frică patologică de boală și de moarte, fugea de bătrânețe, devenise ipohondru, dar cu toate astea nu lăsa țigara din gură.

Redacția revistei „Viața Românească” de pe strada Vasile Alecsandri din Iași

Apoi, în jurul mesei luau loc de-a valma „domnii poeți”. Cum care „domni poeți”? Niște oarecare fleți, care scrie pe păreți. Adicătelea: cei doi Teodoreni, Metaforel, autorul „Medelenilor” și fratele său, discipolul lui Bachus și maestrul epigramei, cunoscut ca Păstorel. Cu pasul lui apăsat cobora din Copou conu᾿ Mihail Sadoveanu. Cu uniformă de licean și fața slută, pendula Topîrceanu, un bucureștean născut din părinți ardeleni, ademenit la Iași chiar de Ibrăileanu. Își găsea loc și Otilia Cazimir, botezată în cristelnița literaturii tot de Ibrăileanu, dragostea sensibilă a lui Topîrceanu. Cu aureolă princiară se mai abătea din când în când și Mihai Codreanu, regele sonetului românesc. Între numeroși Botezi ai redacției se distingeau Demostene, frumos, masiv și elegiac, Eugeniu, alias Jean Bart, ori Octav, critic și istoric literar. Foarte apreciat de Ibrăileanu, cu aspirații balzaciene, se înființa și Cezar Petrescu, așezându-se între Teodoreni. George Lesnea a început ca ucenic tipograf în zețăria revistei, înainte de a ajunge poetul de mai târziu. Apariții episodice, atunci când puteau veni de la București erau Hortensia Papadat Bengescu, Ion Marin Sadoveanu, Tudor Vianu, Gib Mihăescu, părintele Gala Galaction, Panait Istrati. Deasupra poeților se găsea tagma domnilor profesori: Iorgu Iordan, Paul Bujor, Petre Andrei, Mihai Ralea, Theodor Bădărău, Mihai Carp, doctorii Ion Mironescu, Francisc Rainer, Petru Cazacu și încă alții. A, să nu-l uit pe moș Neculai, portarul de la redacție, autoproclamat intelectual. În preajma lui Ibrăileanu toți deveneau niște oameni obișnuiți și ascultători, lăsând la o parte orgoliile artistice, pentru că Ibrăileanu îi domina prin prestanța lui. Nimeni nu căuta să se dea în spectacol alături de profesorul care exprima orice și cu toate nuanțele, într-un stil lapidar.

Anii 1920 s-au dovedit o perioadă de mare efervescență culturală pentru Iași, emanată de la colectivul „Vieții Românești”. Orașul răsfirat pe malurile Bahluiului trăia a doua perioadă de glorie culturală, după Junimea și „Convorbiri literare” și își clama cu infatuare titlul nobiliar de capitală culturală, așa după cum îl revendică și azi, mai mult sau mai puțin îndreptățit. Bucureștiul trebuia să se „mulțumească” a fi doar centrul politic și economic al țării, amestec de zgomot și poleiri, în timp ce Iașul rămânea cu arderi interioare, pâlpâiri și visare. Ieșenii continuă și acum să viseze și să se hrănească din amintirile unui veac, respingând năzuroși epitropia dâmbovițeană, dar fără a fi capabili să-și ia soarta în mâini și să clădească ceva solid în loc. „Dulce târgul Ieșilor”, alintat astfel de Ionel Teodoreanu, se delimita de epitetul de provincial și căuta să se debaraseze de imaginea Bucureștiului, socotit prea mercantil și parvenit.  Politicul și puterea banului vor avea însă câștig și vor sugruma aspirațiile boeme ale unui oraș rămas să-și ducă traiul molcom, nu în spațiu, ci în timp. Criza economică avea să bulverseze activitatea culturală a bătrânei urbe moldave și în 1930, cu acceptul lui Ibrăileanu, redacția revistei se mută la București. El va mai rămâne director până în 1933, când bătrân și bolnav va preda frâiele lui Mihai Ralea și Tudor Vianu. Durerea de părinte, rămas fără copilul iubit, avea să-l macine până la sfârșitul vieții. Cei mai mulți din colaboratori au plecat și ei în București, urmând drumul revistei. Puțini de tot au rămas în Iași pentru a se stinge odată cu orașul „marilor iubiri”. Doar două drumuri mai erau în orașul colbăit, a cărui liniște patriarhală era spartă doar de zgomotul metalic al tramvaielor: spre gară și spre cimitirul de pe colina Tătărași..

  • De ce nu pleci și dumneata din oraș, domnule Teodoreanu?, l-a întrebat oftând profesorul Ibrăileanu cu inima pustie.
  • Pentru că mi-e drag.

Dar și Ionel avea să părăsească Iașul în 1938.

În cartierul Păcurari, mai jos de „Negruzzi”, în fundacul Buzdugan la numărul 8, în loc încărcat de umbre și de taine, se găsea o casă cu ferestre aurii, iar umbra de afară se strecura și înăuntru pentru că Ibrăileanu, locatarul casei, fugea ca o buhă de lumină. Își trăia insomniile lucrând noaptea și dormind ziua, cu storurile trase, păzit de soția sa, pentru ca nici cel mai mic foșnet să nu-l deranjeze. Tot noaptea își întâmpina și musafirii și era o mare onoare să fii invitat în casa profesorului, pentru că de regulă se ferea să primească oaspeți. Se dovedea a fi necruțător și pasionat atunci când citea un manuscris, iar dezbaterile îndârjite se așterneau până la ziuă. Nu departe, pe aceeași ulicioară locuia și Ionel Teodoreanu cu soția sa și se întâmpla uneori ca ucenicul să pășească cucernic în casa maestrului, pentru a tăifăsui la ceas adânc din noapte. Casa a fost puternic bombardată în 1944, pentru ca după război comuniștii să dărâme complet ruinele rămase. La mijlocul anilor 1950, pe coasta dealului, s-au construit blocurile spălăcite și mohorâte ale Penicilinei. Printre ele, ascuns sub vegetația cu aceeași umbră de odinioară, s-a ridicat mai aproape de vremurile noastre un soi de sanctuar închinat păstorului de la „Viața Românească”. Călătorul curios și dispus să zăbovească câteva clipe poate vedea acolo un bust al criticului, o placă spre aducere aminte și  tricolorul nostru fluturând pe un catarg.

Bustul lui Ibrăileanu din Păcurari

Măcinat de boală, copleșit de pierderea revistei, mistuit de pesimism, Profesorul s-a petrecut în tăcere din această lume într-un sanatoriu din București în noaptea de 10 spre 11 martie 1936. A fost incinerat, dar urna cu cenușa sa a revenit pentru a se contopi cu pământul atât de iubit al Iașului, fiind depusă într-un cavou de la cimitirul Eternitatea. Un an mai târziu l-a urmat și Topîrceanu. Iașul se cufunda din nou în provincialism și uitare, fără personalitate. Cu puțin timp înainte de a muri, Ibrăileanu i-a adresat lui Mihai Sevastos o povață pentru tinerii săi epigoni, caracterizare a propriei vieți, dar și un elogiu închinat frumuseții vieții:

„Mi-am petrecut toată viaţa în bibliotecă, citind, meditând, scriind… N-am fost la petreceri, n-am dansat, nu m-am ţinut de amor. Şi am greşit. Voi, care sunteţi mai tineri, să nu faceţi ca mine. Căci viaţa ne-a fost dată ca să fie trăită.”

Publicat în Cultură, LiteraturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *