Evocări 2021 (7): Sadoveanu, un boier în toate timpurile – 60 de ani de la moarte

Când intra Conu Mihai (Sadoveanu), podelele gemeau și scaunul se mira cum de mai e. Era, ca un răsărit de lună într-o priveliște de-a domniei sale, masiv și totuși astral, teluric și totuși inefabil.[…] Conu Mihai însă e un fel de Mitropolie cu vaste clopote masive și când scrie (vecin de tâmplă cu Eminescu) și când tace, în rând cu înalții pământului: munții.

Așa apărea marele scriitor la Masa umbrelor de la „Viața Românească”, cu alura sa de urs carpatin, după cum ni l-a descris Ionel Teodoreanu. Titlul de „conu” folosit cu deferență de autorul Medelenilor,  mod de adresare către un boier, vine să ilustreze o ipostază metaforică, dar și una fizică, pentru că Sadoveanu era deopotrivă un nobil al literaturii, dar și un boier în adevăratul înțeles al cuvântului. Un om căruia i-a plăcut viața și a știut să trăiască bine indiferent de regimurile succedate peste țară, de la dictatura regală la cea comunistă, făcând o politică concordantă cu necesitățile vremii.

Mihail Sadoveanu s-a născut la Pașcani pe 5 noiembrie 1880, ca fiu al unor părinți necăsătoriți: Alexandru Sadoveanu și Profira Ursache. Paternitatea sa a fost recunoscută abia în 1891. A urmat clasele primare în orașul natal, ciclul gimnazial la Fălticeni și a continuat la Liceul Național din Iași. În 1900 s-a înscris la cursurile Facultății de Drept din București, dar în scurt timp le-a abandonat și nu le va mai relua niciodată. Frecventează în schimb boema din capitală hotărând să se dedice scrisului. Se căsătorește de tânăr și se mută la Fălticeni, dar va continua să locuiască periodic și la București unde a lucrat ca funcționar public.

După ce a publicat în mai multe reviste, a debutat efectiv în 1904, când i-au apărut patru volume: Șoimii, Povestiri, Dureri înăbușite, Crâșma lui Moș Precu. Critica literară este entuziasmată, publicul primește bine aceste cărți și Sadoveanu dobândește de la început renumele de mare povestitor. Maiorescu propune volumul Povestiri pentru premiile Academiei,  iar Nicolae Iorga numește anul 1904 „anul Sadoveanu”. Sadoveanu va deveni poate cel mai prolific prozator român, într-o carieră întinsă pe mai bine de jumătate de secol. La început a colaborat cu revista „Sămănătorul” condusă atunci de Nicolae Iorga, fiind un adept al curentului tradiționalist, de emancipare culturală națională.

Din anul 1910 Sadoveanu devine director al Teatrului Național din Iași, funcție pe care o va păstra până în 1919. O perioadă va face naveta între Fălticeni și Iași, dar în timpul războiului se va muta cu totul la Iași. La Iași fiind, se apropie de revista „Viața Românească”, condusă de Garabet Ibrăileanu, unul dintre admiratorii săi, părăsind „Sămănătorul”. Continuă să publice într-un ritm alert, uneori și câte 3 – 4 volume pe an, proza sa axându-se pe scrierile istorice și de aventură, dar abordând și descrieri ale naturii sau teme sociale. Acțiunea din operele sale se desfășoară în general în regiunea Moldovei, dovedindu-se un cântăreț al frumuseților din această parte a țării. Impresionat de amploarea scrisului său, George Călinescu aprecia că „esența operei lui Sadoveanu stă în dimensionalitate, în grandoare”. Sadoveanu devine, așadar, un scriitor profesionist, este primit în Societatea Scriitorilor din România, ajungând chiar președintele societății între 1909 și 1911, iar în 1921 a devenit membru al Academiei Române.

Sadoveanu era nu numai o personalitate de mare notorietate, ci și unul dintre cei mai bogați oameni ai vremii, averea lui fiind estimată în banii de azi la câteva milioane de euro. Principala sursă de venituri a fost reprezentată de cărțile sale, vândute foarte bine, dar și de scrierile la comanda unor oameni politici sau din tranzacții imobiliare, efectuate chiar și sub regimul socialist. În anul 1918 a achiziționat o casă celebră situată în Copou, zonă frumoasă de la marginea Iașului, profitând de situația financiară precară a Anei Tătaru, o rentieră scăpătată. Așa numita Casă cu turn a fost construită inițial de Mihail Kogălniceanu, iar în timpul Primului Război Mondial aici a fost oaspete George Enescu. Casa era însoțită și de un teren de circa 6 hectare. Sadoveanu a renovat vila din temelii și a locuit în ea cu toată familia până în 1936 când s-a mutat la București. A fost perioada cea mai fecundă a carierei sale de scriitor, aici creând principalele sale capodopere literare. În anul 1945, după venirea comuniștilor la guvernare, printr-un aranjament special, Sadoveanu a acordat drept de folosință asupra casei și moșiei adiacente Institutului Agronomic din Iași, iar în 1980, la centenarul nașterii sale, casa a devenit muzeu memorial. Sadoveanu a deținut și alte proprietăți în București, Fălticeni sau în județul Neamț.

Casa cu turn din Copou

Scriitorul se pricepea și la treburile financiare, ținând singur contabilitatea afacerilor sale. Era de o zgârcenie proverbială, fiind cunoscut în epocă că umbla cu portofelul mai tot timpul gol și se împrumuta de la cei din preajma sa atunci când trebuia să facă anumite plăți. Pe urmă „uita” să-și mai plătească datoriile. Pe lista celor păgubiți astfel s-a înscris și Păstorel Teodoreanu care i-a dedicat următorul catren, convins că nu-și va mai vedea niciodată banii înapoi de la nașul său:

De ți-ai face testamentul,
Tu să nu-mi lași mii de franci!
Nașule, să-mi lași obrazul,
Ca să-mi fac din el bocanci!

Cu alura sa impunătoare, cu pas greoi și apăsat, purtând pălărie de fetru, Sadoveanu părea întruchiparea contemporană a unui vechi boier moldovean descins parcă din romanele sale istorice. Știa a trăi bine, întocmai ca un mare boier. Îi plăcea mâncarea bună, dar și băutura, era mare amator de vânătoare și pescuit, colindindând locuri pitorești, era un pasionat jucător de șah.

Ca și alți scriitori cu faimă, nici Sadoveanu nu a rezistat chemării ispititoare a politicii, având de-a lungul timpului o evoluție oscilantă între dreapta și stânga și invers, în funcție de cum i-au dictat interesele. În 1926 s-a înscris în Partidul Poporului condus de mareșalul Averescu, fiind ales un an mai târziu deputat de Bihor. Trece apoi alături de prietenul său, Constantin Argetoianu, un adevărat „globe-trotter politic” la Partidul Național Liberal – Brătianu, facțiune dizidentă desprinsă din Partidul Național Liberal, cu orientare de dreapta și este ales senator de Iași în 1931. Propus de Argetoianu și aprobat de regele Carol al II-lea, Sadoveanu ajunge președintele Senatului României în timpul guvernării lui Nicolae Iorga, alegerea fiind motivată prin statutul său de personalitate culturală. După demisia lui Iorga în 1932, Sadoveanu își urmează mentorul politic în Uniunea Agrară, partidul nou înființat de Argetoianu. După cum se vede traseismul politic nu este o descoperire a zilelor noastre. Este bine să lași însă o portiță deschisă pentru orice eventualitate, de aceea romancierul colaborează și cu ziarele „Adevărul” și „Dimineața” cu orientare de stânga. În această perioadă devine mason, ajungând să dețină funcții de conducere în masoneria română. În anii următori cariera politică a lui Sadoveanu intră într-un ușor declin, dar romancierul condamnă deopotrivă și fascismul, și comunismul.

Instaurarea dictaturii personale a regelui Carol al II-lea în 1938 reprezintă o nouă oportunitate pentru marele prozator de a accede la vârful puterii politice. Intră în anturajul regelui tot cu ajutorul lui Argetoianu, se înscrie în Frontul Renașterii Naționale, partid unic creat de rege și prin scrierile sale contribuie la cultivarea cultului personalității acestui monarh. La schimb, se numără printre senatorii numiți de rege în parlament. Carol al II-lea era însă adversarul declarat al Gărzii de fier, astfel încât după abdicarea sa, în 1940 și preluarea puterii de către legionari, Sadoveanu trece prin momente de cumpănă. Cărțile îi sunt arse în piețele publice, el însuși se teme să nu fie asasinat așa cum au pățit-o alți intelectuali de marcă și fuge în Transilvania. Din fericire furia legionară trece repede și în 1941 Ion Antonescu preia întru totul controlul asupra statului. Face un pas înapoi și nu mai este atât de vizibil în politică, deși vorbește în emisiuni radiofonice și scrie în favoarea războiului purtat în răsărit.

După război s-au schimbat vremurile și regimurile, comuniștii impuși de sovietici instaurează o nouă conducere, au loc prefaceri profunde în țară. Sadoveanu își modifică iar concepția politică și trece cu arme și bagaje în tabăra învingătorilor. La începutul anului 1945 ține o conferință în care va lansa lozinca devenită celebră: Lumina vine de la răsărit. Ulterior, această prelegere a fost publicată în revista „Veac nou” unde a fost editor. În cursul aceluiași an a făcut o vizită la Moscova, alături de alți intelectuali „reconvertiți”. Se întoarce încântat de cele văzute acolo și scrie elogii la adresa lui Stalin și a U.R.S.S., devenind membru în Asociația română pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS). În continuare evenimentele se precipită. Devine deputat în 1946 din partea Blocului Partidelor Democratice și chiar președinte al Camerei Deputaților până la desființarea acestui for legislativ în 1948 și înlocuirea lui cu Marea Adunare Națională (M.A.N.). Face parte din Prezidiul provizoriu al Republicii Populare Române, organ colectiv de conducere instalat după îndepărtarea la 30 decembrie 1947 a regelui Mihai, președinte fiind C.I. Parhon.

Noul regim are nevoie de renumele prozatorului pentru a-și crește popularitatea și îi îngăduie să-și păstreze averea uriașă, dar să și obțină mari demnități în noua orânduire. Sadoveanu nu are niciun fel de scrupule să laude socialismul și binefacerile sale, înfierând monarhia și vechea societate burghezo-moșierească. Pierde Casa cu turn din Copou. Nu-i nimic, comuniștii sunt darnici cu acoliții lor. Primește o vilă la Ciorogârla, ceea ce îi va atrage porecla de „contele de la Ciorogârla”. Mai târziu s-a ales cu o casă în București, dar și cu una la Schitul Vovidenia de lângă mănăstirea Neamț, cu pământul aferent. Titlul de „conu” se schimbă ușor în „tovarăș”, iar Sadoveanu devine din boier activist de partid. Liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej i se adresa cu titlul de „excelență”.

Desigur, confrații săi, supuși persecuțiilor în noul regim, îi aduc critici virulente pentru această transformare cameleonică, dar Sadoveanu le răspunde cu cinism că a făcut-o pentru a-i fi bine, temându-se să nu ajungă marginalizat. În anul 1949 a publicat romanul Mitrea Cocor, exemplu de literatură proletcultistă, odă servilă în favoarea colectivizării socialiste. Nu a scăpat iarăși de penița acidă a lui Păstorel, ajuns și el în dizgrația comunistă:

Nașu᾿ sfătuit de-un rus
Întoarse c..u᾿ la Apus
Și-arătă Apusului
Care-i fața rusului.

Nici celebrul cântăreț Jean Moscopol nu l-a iertat de la microfonul Radio Europa Liberă, dedicându-i următorul catren:

Ce bine e să ai ceafă
Și de la soviete leafă,
Să fii frate cu dușmanu᾿
Și să-ți zică Sadoveanu.

Își păstrează locul în noua Academie a Republicii Populare Române, ba chiar devine un membru activ, deși nu avea nicio diplomă universitară, contribuind decisiv la îndepărtarea vechilor colaboratori, indezirabili acum și admiterea unor reprezentanți de calitate îndoielnică ai culturii socialiste. Dar chiar și aceștia îl vor privi cu invidie din cauza persecuțiilor îndurate de ei în trecut, în timp ce Sadoveanu s-a lăfăit și atunci în lux.

Casa de la Vânători – Neamț

Ajuns comunist cu acte în regulă, Sadoveanu va fi scriitorul român cu cele mai înalte funcții în aparatul de stat. Este ales deputat în M.A.N. și pentru o scurtă perioadă (7 – 11 ianuarie 1958) face parte, alături de Ion Gheorghe Maurer și Anton Moisescu, din președinția interimară a Prezidiului M.A.N., echivalentă cu funcția de șef al republicii. A fost laureat al Premiului de Stat, „Erou al muncii socialiste” în 1955 și a primit „Premiul Lenin pentru pace” în 1961.

În anul 1961 scriitorul a suferit un infarct cerebral, rămânând cu tulburări de vorbire și de vedere. Împreună cu familia s-a retras la casa sa de la Vânători-Neamț unde a decedat în dimineața zilei de 19 octombrie 1961. Aceasta este varianta oficială, deoarece există speculația unui posibil asasinat pus la cale de masonii pe care i-a trădat și persecutat în perioada socialistă.

În discursul susținut în 1938 cu prilejul decernării titlului de Doctor honoris causa al Universității din Iași, Sadoveanu spunea referindu-se la străvechea urbe moldavă: Oriunde m-ar purta valurile vieţii, dumneavoastră ştiţi că mă întorc aici aşa cum albina, după ce explorează câmpia şi cerul, se întoarce la roiul său fără de care nu poate trăi. Nădăjduiesc ca şi popasul meu din urmă, cel definitiv, tot aici va fi. Nu a fost să fie așa, pentru că a fost înhumat la cimitirul Bellu din București.

Publicat în CulturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *