Excepții cu reguli, excepții fără reguli

Pe lângă ediția Operelor complete ale lui Platon, inițiată de curând, filosoful și filologul clasic Andrei Cornea revine cu volumul de autor Excepția. O încercare de antropologie filosofică (Humanitas, 2021). Despre ce fel de excepție este vorba?

Premisele cărții par a fi dincolo de orice dubiu. 1). Excepția nu poate fi gândită decât în relație cu regula, oricare ar fi ea. 2). Acest raport cunoaște două expresii complementare: există regula-corectitudine, a majorității, inventată pentru a forma și a menține coerența unui grup (p. 18), față de care apar uneori excepții (de obicei condamnabile moral, juridic, ontologic etc.), dar există și regula-rectitudine, minoritară, chiar singulară, față de care toate celelalte elemente reprezintă excepții, aproximări, copii imperfecte. Cea dintâi se încorporează în grupuri, comunități, state, religii și alte forme de întreguri în care individul este inclus; a doua se întrupează în persoane, în moduri umane de a fi întru totul speciale, care prin chiar caracterul lor neobișnuit devin etaloane de comportament pentru restul oamenilor (p. 35). Atât rușinea, cât și vina derivă din situarea umană în raport cu regulile (p. 16). 3). Diferența regulă-excepție are un caracter a priori, întrucât avem o prealabilă reprezentare intuitivă, în virtutea căreia situarea noastră în lume este inevitabil marcată de raportul dintre regulă și excepție (p. 49). 4). Distribuția particulară a celor două tipuri de reguli și a excepțiilor corespunzătoare lor rezultă doar a posteriori, sub forma unor aranjamente particulare ale experienței umane. 5). Conversiunea unui tip de regulă în celălalt tip are loc în virtutea interesului uman (p. 49), dar este, în fapt, inevitabilă, tot așa cum este și distorsionarea mesajului originar al regulii singulare, elevate, atunci când devine un simplu rețetar al majorității (pp. 58-59). Exemplul creștinismului este relevant, deși conversia unei reguli în cealaltă este poate mai convingător explicată de Nietzsche ca inversiune valorică în câmpul puterii. 6). Regula majoritară exprimă plinul pe care îl realizăm prin acțiunile noastre, cealaltă face vizibil golul, neputința de a ne ridica la înălțimea unui etalon absolut, a idealului spre care tindem (p. 64). 7). Ambele pun în scenă o tensiune ontologică, dar și existențială: natura gregară a omului și suferința abaterii pe de o parte, neîmplinirea ontologică a ființei umane pe de alta (pp. 64-65). 8). Înțelepciunea practică rezidă în faptul de a ști să bricolăm cele două reguli (p. 65). Întreaga umanitate europeană ar fi marcată de alegerile imposibile între cele două, cu soluțiile parțiale derivate de aici (pp. 83-84).
9). Sistemele regulă-excepție definesc umanul doar pentru că, metafizic vorbind, în om se reflectă întregul armonios al lumii (pp. 154-155).

Explicarea conceptuală, rațională a excepției o reduce, de fapt, la elemente deja cunoscute, gândind-o ca fiind sub acoperirea unei reguli, dar refuzându-i astfel caracterul de excepție (p. 81). Această precauție metodologică seamănă cu cea exprimată de Foucault, care voia să analizeze nebunia dându-i chiar ei cuvântul, fără a o privi din punctul de vedere al rațiunii; sau cu cea a lui Deleuze, care propunea o ontologie a singularităților ce se sustrag sistemelor guvernate de reguli generale. Refuzul programatic al analizei și pe terenul poststructuralismului (dar nu exclusiv), pe motiv că dizolvă distincțiile naturale, transformându-le în constructe sociale (p. 50) mi se pare că ratează câteva șanse teoretice. Pe urmele lui Noica, lucrarea tratează diferența regulă-excepție prin comparație cu distincția platoniciană dintre model și copie. Or, așa cum arată Deleuze în Logique du sens, în spatele distincției platoniciene dintre model și copie (Idee și lucru sensibil) se află distincția subterană dintre copii și simulacre. Cele dintâi stau sub regulile Ideilor, celelalte nu se aseamănă cu nimic. Expansiunea recentă a imaginilor de tipul simulacrelor, inclusiv ca efect al inteligenței artificiale, redeschide întrebarea despre cum am putea gândi excepția în ea însăși. Problema binelui și a răului rămâne, desigur, subiectul unei alte discuții.

Ilustrație: Valeriu Mladin

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Cristina-Claudia Ciobotaru

Metamorfozele mefistofelice ale cotidianului

Când citești prozele lui Florin Iaru, e imposibil să nu rămâi șocat și să nu te întrebi încontinuu: cum e posibil așa ceva? Indiferent de

Print
Silviu Romaniuc

Așteptând ca moartea să se întâmple

Publicat la sfârșitul anului 2020 (Polirom), (micro)romanul lui Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească, propune, la o primă vedere, povestea conceperii baladei

Print
Codrin Dinu Vasiliu

Lecturi de vacanță și post-vacanță

Unul dintre cele mai importante momente de fractură în macro-economia lecturii este reprezentat la noi de începutul școlii. Un început al școlii, cu flori și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *