Dacă gândirea modernă începe cu îndoiala cartesiană, ea se încheie (se împlinește și se depășește pe sine) prin suspiciunea generalizată (nietzscheană, freudiană, marxistă). Prima e metoda de a descoperi adevărul sinelui și, datorită acestuia, de a organiza lumea ca una măsurabilă și calculabilă, în așa fel încât subiectul sigur de sine (orice subiect rațional, în fapt) să poată formula despre lucruri enunțuri absolut certe. Cealaltă, dimpotrivă, încearcă să pătrundă dincolo de esența universală a eului, deconspirată ca simplă iluzie, pentru a scoate la suprafață o structură considerată a fi mai adâncă (instinctuală, pulsională, economică). Suspiciunea pare să fi devenit cuvântul de ordine al noului mileniu. Benefică sub forma criticii (mai ales a criticii de sine), ea cunoaște uneori forme extreme, chiar monstruoase, atentând la orice urmă de coeziune socială, de acord prestabilit, de memorie colectivă ori de tradiție împărtășită. Utilă pentru demontarea narațiunilor puterii, impuse ca adevăruri prin manipulare, teroare și ideologie (Arendt, printre alții), dar și prin instituții, practici sociale și discursuri (Foucault), ea poate deveni un mecanism mitologic, de fabricare a unor noi narațiuni, servind anumitor interese. Veritabilă camera obscura, această mașină
fabulatoare își prezintă produsele ca fiind riguros științifice sau chiar metafizic originare.
Distanțe ale eului
După Sloterdijk (Critica rațiunii cinice, vol. 1, Polirom, 2000), descoperirea inconștientului datează din secolul al XVIII-lea, în contextul Luminilor: teoria magnetismului animal (Mesmer), apoi fenomenul somnului magnetic (Marchizul de Puységur), denumit în secolul următor hipnoză. Am putea susține că acestea au fost reacții față de iluzia transparenței depline a conștiinței, întreținută de Iluminism. Astfel de experiențe puneau în evidență faptul că în spatele conștiinței se află altceva, bine ascuns, care trebuie descoperit, expus și analizat. Când Freud a ajuns la concluzia că elementul ascuns poate fi descoperit prin interpretarea viselor, el a întâlnit, ba chiar a răsturnat vechea tradiție cartesiană, care privilegia capacitatea eului rațional de a proba certitudinea de sine, în pofida viselor sale nocturne și a stărilor diurne intermediare între vis și trezire. (Mai mult, își celebra certitudinea de sine indiferent la posibilitatea ipotetică de a se afla în stare de nebunie, chestiune asupra căreia rămâne relevantă disputa interpretativă dintre Foucault și Derrida). Inițial, arată Sloterdijk, Luminile au reacționat față de o descoperire de acest fel, considerată a fi reacționară pentru că era privită ca un atac la adresa raționalității, a cunoașterii științifice asupra lumii și asupra propriului nostru sine. Doar că reacția inițială a fost, de fapt, o neînțelegere din partea Luminilor cu privire la propriile lor presupoziții, arată Sloterdijk. Căci extinderea cunoașterii către noul adevăr al inconștientului nu contrazice deloc iluzia transparenței depline, ci doar o amână, extinzând-o către un nou teritoriu și promițând, acum, o transparență mai mare, chiar o cunoaștere deplină. Cei care cred că evidențierea inconștientului este un atac la adresa rațiunii au impresia că, dacă acesta n-ar fi fost descoperit, el nici nu ar fi existat. (Evident, apărătorii fanatici ai rațiunii, așa cum îi numește Nietzsche, cred același lucru și despre corporalitate, afecte, istorie etc.). Elementele ascunse, „negativitatea”, cu „umbrele” ei, pentru a vorbi precum Sloterdijk, se extind tot mai mult pe măsură ce ancheta autoreflexivă este mai performantă. Efectele târzii ale acestui scenariu sunt profund neliniștitoare, căci el devine „o formă maniacală de analiză a sinelui și a altora”. Ia naștere, așadar, o „atitudine detectivistă”, care impune ca necesară o a doua privire asupra realului, suspectând că prima impresie nu poate fi decât înșelătoare (p. 77). Ea suspectează pretenția eului de a se cunoaște în mod nemijlocit în virtutea unei ipotetice apropieri față de sine, descoperind distanța, îndepărtarea de sine a acestuia (p. 74).
În mod evident, suspiciunea se manifestă prin atribuirea unei culpe. Aceasta poate aparține chiar subiectului supus anchetei (care nu își dă seama că este aservit, exhibând din neatenție o imagine eronată cu privire la sine, sau care își falsifică sinele cu bună știință), dar și unei infrastructuri somatice, pulsionale, economice etc., prin care este distorsionată realitatea sinelui în mod voit, cu concursul interesat al unui grup, al unei clase, al unei ideologii. Or, vinovăția reprezintă o normativitate secundă, pe care societatea, grupul, tradiția sau chiar Statul i-o induc subiectului, determinându-l din umbră să se raporteze la sine însuși ca la o ființă marcată de un păcat originar, de o lipsă ori o precaritate ontologică, de o defecțiune metafizică sau, poate, de o simplă eroare survenită în fluxul vieții. Vina se învață. Ea apare acolo unde raportul față de lume este inevitabil colorat axiologic. (Nietzsche a arătat că dominația este maximă acolo unde există binele și răul, aceste formidabile instrumente ale puterii.) Odată însușită, vina dă naștere unei tensiuni tot mai adânci care, dacă nu reușește să se elibereze (când e refuzată răzbunarea, de pildă), va conduce la resentiment. Freud, Nietzsche, Scheler și alții au ilustrat cât de profund se înrădăcinează resentimentul în om, devenind a doua sa natură, dictându-i (re)acțiunile, gândurile, expresiile. Nu întâmplător, Nietzsche face din detectivistica genealogică un mijloc terapeutic, o condiție a însănătoșirii culturii, dar mai ales a vindecării de sine. Eul care, asumându-și riscuri existențiale majore, experimentează pe cont propriu critica marilor iluzii, provenite din propriul său trecut și din cultura de care aparține, se eliberează, de fapt, de încărcătura resentimentului, ajungând să conceapă întreaga devenire ca una lipsită de vină.
Știința ca mitologie, mitologia ca știință
Ficțiunea creează realitatea. Evident, Freud exagerează reducând totul la sexualitate. De ce face asta? Poate întrucât are pretenția că psihanaliza este o știință pură. Pentru el, nu există nimic altceva decât știința. Eroarea sa rezidă însă în faptul că echivalează științificitatea cu explicația reducționistă. O teză ar fi științifică doar dacă explică fenomenul în mod reductiv. În textul său despre disconfortul în cultură, Freud compară psihicul cu un oraș, așa cum e cunoscut prin arhitectura lui prezentă, dar și prin reconstituirile arheologice și informațiile istorice. Însă comparația e menită să arate tocmai faptul că evoluția psihicului nu poate fi surprinsă prin reprezentări vizuale. Trecutul vieții psihice nu poate fi înțeles prin imagini, așa cum sesizăm trecutul unui oraș, spune Freud. Nici alte comparații nu-l mulțumesc pe Freud, cum ar fi cea cu corpul animalului sau al omului. Aparent, el nu vrea să aproximeze prin imagini, ci vrea să explice la fel de riguros precum o fac științele naturii. Cu toate acestea, iar observația aceasta îi aparține lui George Steiner (Nostalgia după absolut), exact atunci când pretinde că are argumente irefutabile, Freud se abate de la știință, recurgând la un model ficțional, pur literar. De exemplu, constată Steiner, în centrul demonstrațiilor sale despre complexul lui Oedip, Freud nu trimite la dovezi clinice, ci la literatură: la Regele Lear și Hamlet, la Sofocle și Diderot. Ideea lui Steiner este că psihanaliza, dar și marxismul ori antropologia structurală, așadar „hermeneuticile suspiciunii” (cf. Foucault, Ricoeur etc.), sunt mitologii care iau locul religiei, hrănindu-se din rămășițele acesteia. Mitologii, în sensul că ele încearcă să ofere explicații totale, definitive, ale locului pe care omul îl ocupă în lume, au limbaj propriu, oferă imagini și reprezentări distincte.
Teza lui Sloterdijk se verifică din plin în zilele noastre. Suspiciunea generalizată față de orice adevăr primit, față de tot ceea ce pare a fi stabil, tentația detectivistică de a descoperi noi și noi straturi de sens, aflate în profunzimi până atunci neștiute, straturi având pretenția de a fi sursa ultimă, unica autentică, a adevărului, seamănă cu o cursă nesfârșită, cu o mașinărie războinică în care demistificările de altădată sunt înlocuite, cu viteză infinită (Deleuze), de noile mistificări. Aparent eliberatoare, ideologia noutății radicale (a înnoirii permanente), avându-și sursele în modernitate, se poate dovedi la fel de totalitară precum configurațiile ideologice închise, primite de-a gata. Critica vechilor adevăruri, dovedite ca fiind simple aparențe, se face în numele unor noi iluzii care se pretind a fi adevăruri. Ideologiile extind lumea iluziilor, iar adevărul e tot mai demonetizat, chiar dacă, la suprafață, este permanent invocat. Cu toate acestea, cel puțin două aspecte cred că subminează dorința lui Sloterdijk de a închide acest fenomen în câmpul filosofiei Luminilor, iar ele pot ilumina mai adecvat sinteza culturală a contemporaneității. Altul este mereu amânat, fiind situat tot mai departe. Incognoscibil în mod complet, păstrează o rezervă de sens, un mister care cere a fi interpretat. Însă Luminile nu acceptă misterul, ci tind să epuizeze obiectul cunoașterii, fixându-l. De aceea, descoperirea inconștientului nu poate fi produsul exclusiv al gândirii iluministe. Ea devine un sistem de interpretare a lumii și datorită romantismului. Idealul transparenței ia un chip paradoxal atunci când conștiința își descoperă misterul lăuntric, tot mai profund și mai îndepărtat. A accepta faptul că nu îl putem cunoaște deplin devine o nouă formă de transparență. Știm cu siguranță că nu vom ști niciodată totul despre noi înșine.
Ilustrație realizată de Mihai Tarași
