Exerciții de lectură la „Fabula existențială”

Nu vreau să propun o recenzie. Îmi doresc, mai curând, să povestesc despre câteva instrumente hermeneutice care mi se par că stau la baza construcției acestui volum. Astfel, în primă fază, vreau să plec de la o intuiție: exercițiile speculative ale acestor texte par să pornească de la o sesizare foarte simplă – lipsește ceva. Lipsește ceva din ceea ce înseamnă că existăm, că înțelegem sau facem. Lipsește ceva în deschiderea dintre a trăi și a exista, așa cum se transmite pe firul roșu al întregii cărți.

Iar bănuiala că nu s-a sesizat totul în legătură cu un dosar personal al existenței pare a duce la o provocare prin excelență carteziană a cărții. „La oarecare distanță de problemele curente ale zilei, există totuși nevoi sau întrebări care, uneori, ne pun viața la încercare și ne măsoară cu aparentă naivitate propria existență”, o spune și autorul în cuvântul său dinainte.

Dar această provocare nu este una profund carteziană. Pentru că nu ține de o îndoială absolută sau o reducție fundamentală, așa cum le înțelegem, de obicei, la Descartes. Este, mai ales, o provocare hermeneutică, profund personalizată și jucată într-o fabulă existențială.

Această cheie de lectură poate fi întărită și de structura cărții: 11 capitole ce deschid fiecare câte o chestiune specifică: „reprezentarea dramatică a lumii”, „proba celor irepetabile”, „metafizica oaspetelui nocturn”, „percepția timpului”, „ceea ce nu se vede”, „paradoxul celor desăvârșite”, „lumea eterată a cuvântului”, „distanța dintre a trăi și a exista” și „intervale și stări ale existenței”.

Iar, în toate aceste secțiuni, poziționarea hermeneutică se joacă prin punerea în scenă a unor personaje, autori și texte a căror celebritate este dată de chiar situația lor de limită. Hamlet, Nietzsche, Tolstoi, Borges, Van Gogh. Dar, pentru că lucrul acesta trebuie precizat, ei nu sunt aduși în prim-plan pentru a fi supuși unei simple analize interpretative. Alegerea lor nu este făcută pentru a deveni variabile într-o bună ecuație interpretativă. Utilizarea lor este mai curând retorică, și această uzanță cred că are un dublu sens.

Astfel, în primul rând, personajele puse în discuție aduc un sentiment de familiaritate chestiunilor ca atare. Nu pot să nu remarc în text un fel de îndemn subliminal pentru revenirea noastră la o relație de intimitate cu chestiuni față de care avem, de obicei, o atitudine gravă. Cum ar fi timpul, viața, libertatea. Textul ne trimite la un fel de reîmprietenire a gândirii noastre în modul ei cel mai personal cu situații pe care le formulăm, de obicei, în expresii mult prea serioase. Iar aici este vorba și de acea prietenie pe care o face filosofia, în sensul ei clasic, cu lucrurile serioase.

În al doilea rând, cred că astfel de referințe devin martorii principali ai unui sentiment de inautenticitate. Altfel spus, sunt folosite pentru a scoate din zona abstractului acest sentiment de inautenticitate dat de ideea de lipsă. Pentru a da interpretării șansa unei raportări personale, nu eterate, la ideea de autenticitate și de poziționare în acel spațiu propriu fiecăruia în relația noastră dintre „a trăi și a exista”.

Astfel, se remarcă în text o relaxare a mijloacelor de intervenție interpretativă. Textul nu mai face subiectul unei activism grav și fundamental. Dimpotrivă, scriitura se manifestă ca o eliberare precaută față de marile angajamente conceptuale.

Dincolo de toate acestea, pentru că tot a venit vorba despre o relaxare interpretativă, o altă impresie pe care nu pot să nu o remarc ține de faptul că, pe suprafața discursivă a acestui text, interpretarea nu are un negativ. Cu greu pot sesiza locuri dialectice în această carte. Dimpotrivă, rămân mereu sub impresia unei bune diversități a figurilor, ocaziilor și opțiunilor. Și atunci, din punct de vedere tehnic, nu pot să nu mă întreb: care este tensiunea constitutivă a unui demers care pare să-și refuze antinomiile? Un posibil răspuns ar putea fi următorul: aparatul interpretativ ține de un exercițiu de sesizare, cu toate funcțiile specifice ale acesteia din urmă: observarea, interiorizarea și anunțarea sentimentului de inautenticitate, dat de faptul că se resimte o lipsă în relația dintre a trăi și a exista.

Nu în ultimul rând, aș dori să semnalez și un aspect ce ține de tonul și instrumentele hermeneutice ale autorului, vizibile nu doar în acest volum, ci în toate scrierile sale. De multe ori, în demersul său reflexiv, Ștefan Afloroaei dă impresia că nu vrea să se rezume doar la faptul de a interpreta, ci recurge la o permanentă negociere prin care vrea să ajungă la un pact interior cu interpretarea. Tehnic vorbind, regăsim în textele sale nu doar aparate interpretative, ci și moduri prin care interpretul încearcă, la nesfârșit, să se înțeleagă cu propria sa interpretare. Pentru că, așa cum spuneam la început, totul pornește de la sentimentul că lipsește ceva.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Cristina-Claudia Ciobotaru

Metamorfozele mefistofelice ale cotidianului

Când citești prozele lui Florin Iaru, e imposibil să nu rămâi șocat și să nu te întrebi încontinuu: cum e posibil așa ceva? Indiferent de

Print
Silviu Romaniuc

Așteptând ca moartea să se întâmple

Publicat la sfârșitul anului 2020 (Polirom), (micro)romanul lui Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească, propune, la o primă vedere, povestea conceperii baladei

Print
Codrin Dinu Vasiliu

Lecturi de vacanță și post-vacanță

Unul dintre cele mai importante momente de fractură în macro-economia lecturii este reprezentat la noi de începutul școlii. Un început al școlii, cu flori și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *