În multiple rânduri am fost surprinsă de lipsa de permeabilitate a experienței migrației. Cine a plecat odată nu se mai întoarce niciodată cu adevărat. Cel care a trăit vreme îndelungată printre străini e mereu perceput ca un corp alogen, ca o particulă neîncadrabilă. Limba lui sună straniu, gusturile lui sunt de nerecunoscut, preferințele, obsesiile, alianțele, opiniile politice, opiniile în general despre lumea în care trăiește sunt greu de captat pe radarele cu care suntem obișnuiți. În special în domeniul culturii, în care o nuanță rebelă, o locuțiune prost manevrată îl plasează în afara teritoriului.
A fi acasă înseamnă a te afla pe un anumit teritoriu, a fi îndurat cu cei de acolo timpul care începe să devină cu încetul timpul unei generații, a nu avea sincope, a fi detectabil, inteligibil, integral.
Sunt mai multe modalități prin care timpul acesta al unei generații devine sincopat: în primul rând, prin complexul inferiorității (sau superiorității, e același lucru). Cine vine din afară aduce o lume amenințătoare. Vine dintr-o cultură, în care are acces la niște coduri intransmisibile, la acel jargon mutual, înțeles doar de cei asemenea lui. Are acces într-un mod diferit la un anume angrenaj după care se mișcă lumea. Drept pentru care e amenințător și expulzabil. Și mai complicat e atunci când încearcă să se replieze în „aerul” timpului său, neînțelegându-i formulele, clipirile cu subînțeles și traumele.
Caragiale între „oameni insuportabili“
Știm cu toții că receptarea lui Caragiale a fost una inegală în epoca sa. Eugen Lovinescu afirma de exemplu că într-o sută de ani, la fiecare replică din teatrul lui Caragiale vor exista pagini întregi de note. Lovinescu s-a înșelat. „Îndepărtează suferința poetului și vei avea criticul perfect”, spunea (aproximativ) Kierkegaard. Imaginează criticul perfect și vei avea o mare dificultate în a înțelege cum anume lucrurile ajung să ne vorbească peste generații.
Am putea foarte bine spune că I. L. Caragiale a fost un exilat în țara sa. S-au schimbat lucrurile între timp? Prin faptul că a devenit un clasic, în timpul comunismului? Uneori a deveni clasic înseamnă a fi exilat din propria operă. Ce face Caragiale la finalul vieții? O știm cu toții, dar prefer să-l citez pe Ionesco din Note și contranote, care scrie că acesta „se spală pe mâini și se retrage în străinătate, unde nu va reuși niciodată să cunoască îndeajuns oamenii pentru ca ei să-i devină la fel de insuportabili ca și cei pe care i-a cunoscut prea bine la el acasă.”
În priză cu timpul
Cine are, așadar, priză la timpul său? Sau, în cazul întrebării noastre de mai sus, cine poate vorbi despre experiența migrației? E sigur că, pentru a vorbi despre un anumit subiect, nu e neapărat necesar să-l fi și trăit pe propria piele; se poate face anchetă de teren. Dar uneori mi se pare neconvingător modul în care o experiență atât de profund destabilizantă precum schimbarea de limbă, de identitate și de teritoriu să fie, algoritmic vorbind, preluată ca un dat exotic, de scriitori al căror dat fundamental e plasarea insistentă și continuă într-un spațiu cultural monocrom. Și, mai mult, cei care, în numele autenticității experienței de viață, exclud ceea ce ține de „migrația intelectuală” ca nefiind reprezentativ sau interesant pentru astfel de cartografii ale nomadismului. S-ar putea ca aceste mișcări, nereprezentative social pentru un anumit teritoriu, să capteze cu mai multă acuitate un timp cu care nu suntem decât vag înrudiți, și anume timpul viitorului. Cei care se mișcă sunt cei care resimt cu acuitate schimbările timpului lor.
În primul paragraf din Dincolo de bine și de rău, Nietzsche explică întreaga complexitate de procese care ne conduc de la animalele neîmblânzite care suntem la inculcarea în noi a simțului responsabilității. Un lung proces, și extrem de costisitor psihic, prin care ni se induce legătura cu viitorul. Așadar, orice proiectare în viitor presupune o mare violență a proiectării. Orice proiect cultural e o inducere a unei energii transformatoare care presupune un dresaj cultural.
Spunem că anumiți oameni au viziune. E vorba poate despre posibilitatea acestora de a depăși un proiect imediat și de a vorbi unui alt grup de oameni decât celui care e contemporan „tribului” lor, comunității lor. Dar câtă incredibilă fervoare în transformarea acestei violențe constitutive, care ne leagă de comunitatea noastră, pentru a o metamorfoza în curiozitate pentru un străin; în vizionarismul deschiderii față de un viitor care ne e incert! Câtă frenetică energie în transformarea Apocalipsei zombilor, așa cum numea D. H. Lawrence Apocalipsa după Ioan, într-o religie a iubirii, bazată pe integrarea diferențelor! Atunci când o societate își pierde alogenii, își pierde în egală măsură și posibilitatea de regenerare, o afirmă Amin Maalouf în Naufragiul civilizațiilor. Pentru că alogenii, în neliniștea lor, sunt polenizatorii acelei societăți. Moise, o mai spune Freud în interpretarea lui psihanalitică asupra Vechiului Testament, era străinul care și-a condus poporul afară din sclavie.
Întrebarea e cum să construiești un sens pe baza unei experiențe a străinului care să înlocuiască forța constructului transcendenței din mintea umană. Strigătul de disperare al lui Nietzsche se aude în continuare, iar aceasta pare a fi tragedia timpului nostru. Iar noi, ca oameni ai acestei crize perpetue, în care ne îndreptăm înspre străin pentru a recupera ceea ce ne-a fost extirpat – cheia labirintului cum o numea Ionesco în reflecțiile lui despre absurd –, nu avem decât arta care să supraviețuiască retragerii transcendenței, care să construiască un sens. Așadar, unul dintre sensurile faptului de a scrie literatură este speranța că ai putea fi interfața suferinței acestei pierderi, capacitatea de a vorbi unor oameni care să nu-ți semene. În speranța că modul în care vei găsi cuvinte de a o spune va fi și semnale verbale trimise unor oameni din viitor cărora, aparent, nu li te adresezi.
Mobilitatea – spectrul lumii noastre
Anul trecut, pe 5-6 august, am participat la colocviul dedicat celor 100 de ani de la nașterea unui mare scriitor român, Marin Preda, dar aproape necunoscut în străinătate. Am fost surprinsă de o afirmație a unui coleg de generație, criticul și profesorul Bogdan Crețu, care a numit generația noastră ca fiind o „generație bleagă”. În comparație cu marile provocări suferite de epoca lui Preda – marea încleștare cu istoria, cu mecanismele ei de distrugere –, evoluția generației noastre pare insignifiantă. Mai mult, nici nu ne putem închipui astăzi anvergura literară a unor astfel de personaje (ca Marin Preda), aura culturală pe care și-o creau.
Or, în mod straniu, aș fi putut spune orice altceva despre această generație a noastră decât că este „bleagă”. Poate că impactul ei la scara istoriei interne nu e atât de mare pe cât și l-ar fi dorit, dar însăși istoria a luat o altă turnură în ultimii treizeci de ani, așa încât a te numi în continuare copil al revoluției pare a fi în egală măsură anacronic și măreț.
Al cărei revoluții și ce importanță poate avea aceasta văzută dintr-o perspectivă macro? Am întrebat studenții, de curând, care este raportarea lor la politică și mi-au spus că nu înțeleg nimic. Nu înțeleg dorința de putere, nu înțeleg obsesia statutului, banului și a influenței, nu înțeleg dorința de a face rău.
Politica începe atunci când ești capabil să înțelegi în mod profund gratuitatea răului, inoperabilitatea binelui și mortalitatea drept condiție a căutării unui sens deturnat, care e actul politic. Drept pentru care orice artă e, în principiu, un act politic. Pentru că ea propune o versiune alternativă asupra lumii. Or lumea e, cum insista să ne-o spună Heidegger, mai puțin un conținător care conține corpuri în interval, cât moduri de a relaționa cu ceilalți. Iar arta e cea care recondiționează lumea, reciclează condiția ei austeră, îi imprimă o amprentă neașteptată. Pe scurt, reformulează versiunea dominantă asupra narațiunilor care exprimă lumea. Deci, în ocurență, e un act politic.
E adevărat că fiecare generație are momentul ei de glorie, momentul ei prin care se eternizează în istorie. Mi-o amintesc pe Gabriela Adameșteanu vorbind la Literele clujene, imediat după întoarcerea mea în țară, în 2016, și surprinderea cu care înțelegeam atunci că Revoluția română fusese marcajul cultural al producției literare și ideatice a unei întregi generații. Și, tot atunci, dar cu mai multă acuitate în ultimii ani, am înțeles că, deși copii ai acestei revoluții, substanța noastră, a celor care am migrat și am persistat în migrație sau care ne-am întors și am migrat în continuare, e simptomatică pentru un cu totul alt timp, care nu se mai măsoară în lovituri de grație, ci în ascultarea acestei sincope temporale pe care o presupun marile deplasări, atât cele geografice, cât și cele interioare. Și că, dacă vom depune mărturie despre aceasta, va fi foarte probabil ca tot ce creăm să nu mai aibă nevoie de apartenențe stricte la canoane literare sau naționale, ci să vorbească cu mai multă ușurință unor spirite prinse în același spectru al mobilității – spectrul lumii noastre. S-ar putea ca, fără să știm, să ne adresăm altcuiva.
