Născut la Ierusalim, într-o familie de evrei emigrați din Lituania și Ucraina/ Polonia, Amos Oz a fost nu doar un remarcabil scriitor, ci și un lucid observator al realității politice. În eseurile din volumul Cum să lecuiești un fanatic, analiza sa are o bună doză de echilibru. Fanatismul este o constantă a vieții umane. Să nu ne facem iluzii: numărul fanaticilor nu va scădea niciodată. Fanatismul se ascunde chiar și în gesturile obișnuite, aparent calme, civilizate.
În esență, fanaticul crede că scopul scuză întotdeauna mijloacele. Pentru el, dreptatea e mai importantă decât viața. Numai că dreptatea este doar dreptatea sa. Noi, cei neatinși de acest demon, credem că viața e un scop în sine, fiind mai importantă decât credințele și convingerile particulare la care aderăm. Pentru fanatic, tot ceea ce reprezintă un rău trebuie distrus. După el, răul nu cunoaște grade: ceva este bun absolut sau rău absolut. Izvorul fanatismului este sentimentul de superioritate. Fanaticul e lipsit de imaginație. El vrea cu orice preț să-i schimbe pe toți. Știe cel mai bine ce ar trebui să-și dorească întreaga lume. În fapt, e mai interesat de ceilalți decât de sine: „Vrea să-ți salveze sufletul, vrea să te mântuiască, vrea să te scoată din robia păcatelor, greșelilor, fumatului, credinței sau lipsei de credință”. Grija fanaticului pentru ceilalți e ușor de înțeles, arată Oz. Ea derivă din faptul că acesta nu are un sine.
Și atunci, cum poate fi lecuit un fanatic? Terapiile extreme nu sunt eficiente. Tumora fanatismului nu poate fi extirpată. E necesară, atunci, o terapie moderată. Amos Oz acționează ca un doctor de țară, așa cum își spune singur. Odată exersate, anumite aptitudini contribuie la vindecarea de fanatism. Înainte de toate, o injecție cu imaginație îi poate da fanaticului de gândit. Apoi, simțul umorului este un bun medicament, mai ales capacitatea de a râde de tine însuți. Umorul te face să devii relativist, să te vezi așa cum ar putea să te vadă ceilalți. Ar trebui exersată capacitatea de a ne imagina în locul celorlalți. Nu în ultimul rând, terapia poate reuși numai dacă devenim apți de a trăi situații în care se poate întâmpla orice. Exercițiul în sfera posibilului ne împiedică să credem că există un singur drum corect. Așa cum arată Oz, trebuie să ne imaginăm omul asemenea unei peninsule: pe jumătate legat de continent (de familie, prieteni, cultură, limbă, țară, popor și altele asemenea), dar și pe jumătate liber, dornic să fie lăsat în pace pentru a privi oceanul.
Relația dintre fanatism și dreptate merită aprofundată. Care este ideea dreptății ce conduce la fanatism? Evident, este ideea dreptății absolute, înflăcărate, încărcată de flama răzbunării, a resentimentului și a mâniei. Originile ei culturale sunt decisive pentru formarea spiritului european: mânia irațională a lui Ahile (și a lui Zeus), dar și mânia plină de gelozie a Dumnezeului Vechiului Testament, care îi cere poporului său loialitate absolută, exprimată prin uciderea celor apropiați, deci prin ruperea legăturilor cu lumea (cf. Jan Assmann). Dacă Ahile repune lumea în ordine prin faptul că devine brațul prin care se exprimă o mânie cosmică, mânia divină vetero-testamentară deconstruiește ordinea lumii, proiectând o nouă ordine, dincolo de această lume. Ea revendică o loialitate fanatică, pentru dovedirea căreia se realizează o formă extremă a dreptății: la porunca divină, omul împrumută calitatea de judecător al celorlalți. După pedeapsa Potopului, aplicată întregii umanități, Dumnezeul vetero-testamentar ajunge să fie înzestrat cu virtutea răbdării. El ține minte faptele umane, constituind o veritabilă arhivă a lor, dar amână judecata până la finalul timpului (cf. P. Sloterdijk). Astfel, dreptatea nu mai este nici umană, nici mundană, devenind o promisiune eschatologică. Cu asemenea origini, s-a constituit o „bancă metafizică a mâniei”. Ura poate deveni un proiect de viață sau chiar unul întins pe mai multe generații. Istoria militară a lumii o confirmă. Intenția răzbunării este amânată (ajunge resentiment, disecat chirurgical de Nietzsche, Freud, Scheler etc.). Tezaurizarea mâniei de la o generație la alta le conferă celor care o întrupează motivații superioare, suprapersonale (cf. Sloterdijk).
Ne apropiem, astfel, de o concluzie. Fanaticul acționează maladiv din cauză că operează câteva deplasări falacioase în câmpul dreptății. El se erijează în braț al judecății divine, confundând sensul transcendent al dreptății cu unul imanent, mundan. Astfel, fanaticul se ghidează după un model al răzbunării și al împărțirii dreptății absolute. Ideea regulativă a dreptății este adusă din viitor în prezent. Din promisiune, dăruire fără schimb, incalculabilă și indecidabilă (Levinas, Derrida), ea ajunge, în mâinile fanaticului, o mașină de distrugere a celorlalți. Din luminiș în care suntem chemați să locuim, poate deveni lagăr de concentrare, gulag, buncăr.
–
Ilustrație: Dan Perjovschi
