Fenomenul Moroșanu vs. „Nu s-au strâns încă!”

L-am întâlnit pe Cătălin Moroșanu în urmă cu ceva ani, în timpul unei campanii electorale. Mi s-a spus să îl sun și să îl invit la o emisiune TV pentru a sprijini candidații partidului cu care lucram. Eu, expertul în campanii și comunicare, am început să îi dau indicații la telefon despre ce ar trebui să spună în cadrul emisiunii. După câteva momente, Cătălin mă întrerupe și îmi spune că are și el ceva idei despre ce ar putea vorbi. Mă opresc, puțin perplex, și îi dau cuvântul. Îmi vorbește câteva minute despre motivele care l-au determinat să intre în politică, dorința de a-i ajuta pe marii sportivi ieșeni, ieșiți din activitate și care trăiesc de pe o zi pe alta, despre copiii flămânzi din satele județului, despre soluțiile extrem de practice pe care ar dori să le implementeze, menționând, din când în când, faptul că el nu uită de unde a plecat și că dorește să dea ceva înapoi comunității în care a crescut și a reușit. M-a întrebat apoi dacă sunt bune ideile lui de discurs. I-am spus că, în principiu, ar fi cam de zece ori mai bune decât cele pe care doream eu să i le sugerez. 

Am ieșit apoi de câteva ori cu el în satele din Județul Iași și am văzut cum se purta cu oamenii, cum se strângeau cu zecile în jurul lui, cum avea pentru fiecare o vorbă bună. M-a surprins că, in timpul discuțiilor noastre – dintre cele așa, mai filosofice – mă oprea din când în când și mă punea să repet ce spunea câte un mare filosof sau nu știu care personalitate istorică. „Deci, cum spunea Nietzsche? Unde spune asta?… Aha, e bun de știut. Trebuie să citesc cartea aia?”

Mi-a spus că a terminat – sau urma să termine – Dreptul și că s-a înscris la Facultatea de Istorie întrucât îi place istoria și dorește să o studieze pentru sine însuși, vrea să cunoască mai multe, să înțeleagă mai multe. 

M-a surprins, din nou, dorința lui de a învăța, de a-și îmbogăți permanent cunoștințele în diverse domenii, acea dorință reală, firească, nu de paradă. 

Recent, l-am convins să scrie povestea vieții lui, iar primele texte pe care mi le-a trimis mi s-au părut extraordinare. Un început extrem de promițător pentru ceea ce se anunță a fi un best-seller.

Un băiat de la țară, foarte sărac, care a avut o viață grea ne-a dovedit că poate să reușească în viață, că odată ajuns sus, nu uită de unde a plecat și îi ajută în permanență pe semenii săi. Și, mai mult, se preocupă în permanență de educație, de a deveni mai bun, de înțelege mai profund.

Probabil că în acest caz, fericit, a intervenit destinul sau norocul sau, cine știe, poate o divinitate, sau poate voința și tenacitatea sa extraordinară. 

La polul opus, aș spune, este ceea ce se întâmplă cu educația în școlile noastre, mai ales în mediul rural. Un prieten, inspector școlar, mi-a povestit o întâmplare care nu cred că este singulară. Mergând în inspecție la o școală din județul Prahova, a intrat, în timpul orelor, cu directorul școlii în clasă și…  stupoare: clasa era complet goală. Se întoarce stupefiat către director, iar acesta îi răspunde ridicând din umeri: „Ei, nu s-au strâns încă!” 

E adevărat că evenimentele se petreceau în perioada de strângere a recoltei, însă semnele de întrebare rămân. Ce fel de școală fac acei copii, dacă ei sunt la strânsul recoltei? Cum este posibil ca o clasă întreagă să lipsească în condițiile în care vine ditamai inspectorul în vizită? Ce se întâmplă în restul zilelor? Ce se întâmplă în toate școlile din mediul rural și nu numai? 

Conform statisticilor UE suntem ultimii din Europa la citit, scris, matematică, investiții în educație, participare adulților în procese de învățare și multe altele (https://ec.europa.eu/education/sites/education/files/document-library-docs/et-monitor-report-2019-romania_en.pdf).

Este absolut clar că România nu va putea progresa rapid, nu va putea face saltul atât de necesar pentru a deveni o țară dezvoltată (și civilizată) până când copiii noștri, toți copiii noștri, nu vor beneficia de un sistem de educație performant. 

Nu este vorba de elite, de cei câțiva, mai mulți sau mai puțini, care își vor atinge potențialul pentru că, în principal, părinții investesc enorm în educația lor. Este vorba de cei mulți, de copiii din mediul rural și chiar și urban, cărora părinții nu le pot asigura nici măcar hrana zilnică. Ce facem cu acei copii?

În proiectul TIMPUL încercăm să ajutăm tocmai acești copii, care nu au acces suficient la resurse educaționale, care nu au profesori care să îi inspire și motiveze, care nu au o modalitatea de a se exprima, de a-și face auzită vocea. 

Dorim să dăm o șansă cât mai multor copii, să găsim sute și mii de Cătălin Moroșanu care vor dori să scrie, să citească, să participe la cursurile gratuite pe care le vom organiza, care vor dori să își creeze propria Revistă TIMPUL. 

Aceasta este probabil marea provocare a României – educația de calitate a tuturor copiilor țării. Și chiar dacă suntem încă sub imperiul lui „Nu ne-am strâns încă!”, totuși, acum, în al doisprezecelea ceas, e timpul să ne strângem pentru cultură, pentru educație!

Publicat în EditorialRecomandat1 recomandare

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Supportscreen tag