Fir de Țară

Mă-ntreabă azi copilul:

– Ce e țara?

Ce să-i răspund? Cum oare să-i explic…

– O țara este însăși mama,

E tata, o bunică, un bunic,

E casa, limba, dorul și cireșul,

Un cer cu soare și un lan de grâu,

Un colț de pâine și o rândunică

Ce țese cuib din lut, muiat în râu.

O țară e pământul ce te doare,

Când nu mai plouă patru luni în șir.

O țară e un semn de întrebare,

Alunecând pe frunte – fir de mir…

El mă privește fără să-nțeleagă,

Băiatul meu, cu zâmbetul naiv..

Îmi zice:

– Da, doream să știu ce-i Țara,

Dar nu din punctul de vedere

pre-zum-tiv…

E metaforic sensul, fără dubii,

Cu el oricând vei da de un părtaș,

Dar eu aș vrea să știu ce este țara

Din punctul de vedere de urmaș

Al unui Ștefan, Rareș și Bogdan,

Al unui neam de viță de roman…

– Ce-i țara asta, mamă?

Vreau să-i știu

semnificația,

cât încă nu-i târziu!

Ce să-i răspunzi, cum oare să-i explici,

noi credem toți în zâne,

atât cât suntem mici,

acum, e cam ciudat, să-i spun așa cum este:

“Că uite, țara lui nu-i basm și nici poveste..

E-un colț de sărăcie, un țărm cu malul rupt,

un strugure cam acru cu via peste Prut!”

– Păi uite, dragul meu, așa cum este-ți spun:

O țară e a ta, cât are un Om bun.

O țară-ți aparține,

dacă te lupți și tu

să fii mai bun ca tine,

chiar dacă poți sau nu…

Și nu mai am cuvinte, doar necuvinte lungi…

El vine, mă cuprinde

și mă sărută-atunci…

Și îmi zâmbește larg, copilul meu cel mic:

– Eh, mamă, draga mea, ei bine, îți explic,

Nu poate fi o țară c-un singur om, chiar dacă,

O fi el cel mai bun, din toată vița Dacă,

O țară e-un popor, o cruce și o ie,

Un tricolor și-o limbă, vorbită-n armonie!

Mă uit pe hartă – un punct,

și îl privesc pe pici..

Ce dialog ciudat am străbătut pe-aici…

Îl mângâi pe-al meu pui și-i las o sărutare,

Să-i fie cât o țară până va crește mare!

Sursă foto: www.holysmithereens.com

Publicat în Cultură, LiteraturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *