Florin Iaru: „În poezie nu ai dreptul să nu fii liber, dar nu ai nici dreptul să fii liber și previzibil”

Dragă Florin, o iau cu preistoria: cum au fost începuturile? Ai debutat, dacă nu mă înșel, foarte precoce, cu poezele (nu te superi dacă le numesc așa, nu?) în revista „Luminița”, în 1962. Ai continuat cu proză în revista „Amfiteatru”, în 1970. Când ai constat că ai buba la cap și că vei fi scriitor și nimic altceva?

Văleu, m-ai prins la cotitură! Și ce n-aș da să dau timpul înapoi, să șterg trecutul… Hm, bine, chestia din „Amfiteatru” n-aș șterge-o, că nu e chiar așa rea. Dar neroziile din copilărie mă scot din minți. Acum, dacă e să mă despart de trecut râzând, convingerea mea că voi fi „scriitor” a venit pe la 14-15 ani. Când preaplinul inimii dădea în clocot, hormonii bâzâiau și roiau, iar cărțile intrau cu baioneta în capul meu și măcelăreau celule cenușii nevinovate. Bietele de ele! Citeau și nu înțelegeau nimic. Tot ce știau sinapsele era un lucru simplu: „Florin, vei fi cel mai mare scriitor, dar… dar nimeni nu te înțelege.”

Cum te-ai simțit ca poet în timpul comunismului? Poezia ta avea/ are o latură insurgentă. De aici și interdicția care te-a vizat după volumul La cea mai înaltă ficțiune (1984). Ce a câștigat scriitorul odată cu ieșirea din comunism? Ce a pierdut? Dar tu: ce ai câștigat, ce ai pierdut? Și, ca să nu pun punct: ce mai are/ai de pierdut? 

Bine, rău. Foarte bine (ca poet). Ca om, era nițeluș mai greu, uneori greu de-a binelea. Dar, după 22-23 de ani, pînă pe la 30, a fost tare bine. Știam cine sunt și nu eram singur. Nu am cum să-ți descriu comuniunea și comunitatea poeților „tineri” din anii ’80. Ca pe un miracol al prieteniei, dublat de sentimentul valorii, al bogăției de exprimare, al diferențelor. În același timp, sentimentul vital că faci parte dintr-o falangă înconjurată din toate părțile de prostie, incultură, ipocrizie – și refuzând să depună armele. Fără prietenii mei (pe care visam să-i impresionez până la ultimul vers), nici eu nu aș fi fost ce sunt azi.

Și mai era ceva: lupta cu cenzura ne obliga pe toți să inventăm limbaje noi. Prezența unui obstacol (stilistic, doctrinar, ideologic sau politic) te obligă să gândești, să cauți prin coșul cu rufe uzate ale cuvintelor combinații noi, structuri de limbaj care să vorbească în locul tău în două direcții simultan: imposibil de detectat pentru cenzură, dar perfect clar pentru auditoriu. Pun o paranteză: pentru mine (ca și pentru mulți din congenerii mei), a spune adevărul nu avea o componentă politică, ci polemică. Mă interesa viața (mea), așa cum era, cum o percepeam, cum o visam. Mă interesa realitatea imediată, dar dincolo de ideologie, dincolo de ce „așteptau” alții de la mine. În poezie nu ai dreptul să nu fii liber, dar nu ai nici dreptul să fii liber și previzibil.

Dar a fost și rău – și, fără prietenii mei poeți – nu aș fi ieșit la lumină. Știi cum e să fii interzis la 30 de ani? Drulea, șeful Cenzurii, mi-a zis: „Câtă vreme trăiesc eu, dumneata nu mai publici nimic.” Așa că nu am pierdut nimic în 1989. Nimic. Singurul lucru care mă îngrijorează (dar pe care nu îl regret, fiindcă e cea mai mare provocare) e absența obstacolelor. Ești liber să spui orice. Or, tocmai această libertate lenevește mintea. Marele pariu e să mergi împotriva curentului, dar nu ca Gică Contra, ci cu mintea clară, nepăsătoare la mode, Olimp. E un paradox, dar nu m-aș mai întoarce niciodată în lumea de dinainte de 1989.

Nu prea bați toba, nu te-am prins eroizându-te, dar știu că ai fost arestat și dus la Jilava în 21 decembrie 1989. Asta mă face să mă amuz, dar și să mă irit atunci când te miri cine îți dă lecții despre libertate. Generația mea și cea de după ne sclifosim, ne isterizăm, inventăm catastrofe, dar nu am fost niciodată puși în situația de a ne apăra valorile cu prețul vieții. Nu ne-a amenințat nimeni fundamental niciodată. Cum a fost atunci? Ți-a fost frică? Ți-ai calculat riscurile? Erai dispus să riști orice? Era disperare, era idealism? Ce însemna libertatea atunci și ce mai înseamnă ea azi? Pentru noi, ca societate, pentru tine în particular?

Hai, domne, că nu-i așa. S-o luăm pe rând. Mi-a fost frică rău, mă căcam în pantaloni de frică. Am avut însă noroc că am avut un ajutor nesperat și mai puternic decît frica: rușinea. Rușinea de a fi laș. A avea curaj nu înseamnă să nu te temi, ci să mergi înainte chiar dacă, cum îți spusei, te caci pe tine de frică. Până unde eram decis să merg? Of, of… În seara lui 21 decembrie mi-am spus că am să mor deși nu băusem niciodată o Coca Cola. Cam așa suna epitaful meu. Știam (greșit) că voi muri.

Mie, unuia, mi se pare normal ca oamenii să fie tot mai sensibiloși. Niciodată nu mă supăr pe cei care nu înțeleg vremurile respective și îmi vorbesc de sus, dintre pernuțe și înconjurați de bere, televizor și popcorn. E minunat că nu au apucat vremurile alea. Și ar fi minunat ca niciodată să nu apuce să trăiască într-o astfel de lume. Că e de neînțeles. De fiecare dată când mi se dau lecții de demnitate, gândul îmi zboară la doctorul Andrei Sencovici. Cînd a ieșit din închisoare, cam prin 1988 sau ’89, mi-a spus: „Florin, eram decis să-mi înfrunt anchetatorul cu demnitate, cu superioritate, cu dispreț. După a treia lovitură, puteam să ling cu limba pe jos.” Ideile despre ce am face „noi” în locul altora nu au nici o legătură cu realitatea. Și e bine. Eu, unul, mă pot privi liniștit în oglindă: nu am nimic de care să mă rușinez în viața publică. De aia, râd. Altceva nu mai am de făcut. 

Dar ce mă enervează cel mai tare, ce mă irită până la nebunie e ipocrizia.

De ce 29 de ani între Înnebunesc și-mi pare rău și Jos realitatea!? Cum ai rămas poet în tot acest timp? Cum ai devenit prozator?

Primii zece ani am respirat brava lume nouă. Ca orice poet distrus, credeam că nu ne lipsește (nouă, ca popor) decât un mic efort să fim normali. Am intrat în combinații, am fost trup și suflet cu noile politici și mi se părea că poezia spusese tot ce avea de spus. Nu râde, veniți din întuneric, poeții cred că totul e (trebuie să fie) simplu, curat, direct. Hm, da’ aia nu e o lume în care să trăiască mai ales poeții. Așa că zece ani am scris și am aruncat. Viața părea mai tare decât ficțiunea. Și târziu m-am prins că ceea ce îmi imaginam nu era decât o iluzie, un drum înfundat. M-am prins târziu că lumea nu se schimbă, doar ia alte forme, în care cea mai mare tentație și cea mai mare realizare sunt să calci cu talpa pe capul adversarului. Brusc, am înțeles că poezia nu e de pe lumea asta și că e bine așa. Că trebuie să dai cu bâzdoaca în lenea de gândire și de simțire a lumii, care, indiferent de regim, de politici și de idealuri, se reface în structurile ei adânci: nedreptate, dispreț, eșec, violență, prejudecată și dorința de a face rău, până la a șaptea spiță.

Iar prozator am devenit fără să vreau. Un amic, Sandi Săndulescu, mi-a cerut să scriu niște articole despre crâșmele bucureștene, în revistuța de clubbing „B-24-FUN”. Am zis da, dar n-am scris articole, ci povestioare, amintiri bucureștene. Spațiul era foarte, foarte mic, 1700 de semne, așa că, cu experiența de poet, am înghesuit totul în forma aia. Imediat am înțeles cum trebuie făcut. Proza (mea) vine din poezie. Tot ce nu se putea spune în poezie epică putea fi spus într-o proză scurtă. Cu asta, am refăcut legătura cu povestirile pe care le scrisesem cu 30 de ani înainte. Și asta a fost tot.

Tot scrisul tău, toată prezența ta publică emană, azi, ca și ieri, un spirit de libertate care nu acceptă complezența. Înainte de 1990, tu și prietenii tăi de la Cenaclul de Luni scriați ca și cum ați fi trăit într-o lume fără interdicții. Există azi interdicții, tabuuri, blocaje, există presiune asupra literaturii? Cum o resimți tu, concret? Ce riscă un scriitor care nu acceptă să facă frumos, să se alinieze? Ce riscă dacă acceptă?

Ăăăă… Stai să mă dezmeticesc din năuceală. Pe vremea aia, noi toți eram la marginea societății. Eram „liberi” doar în măsura în care bișnițarii, țăranii necooperativizați și vagabonzii erau liberi. Nu aveam ce să dăm la schimb. Locurile erau ocupate Și asta ne-a ferit de tentații. Pentru că, poate, mulți ar fi renunțat la principii. Se vede azi, când pentru niște avantaje ridicole sau închipuite, bătrânii mei foști prieteni poeți tineri dau cinstea pe rușine. Dar atunci nimeni nu dădea nici un ban găurit pe noi. Existențial, e nașpa, poetic, e minunat. Azi, spre uimirea mea, multe existențe „artistice” se justifică exclusiv prin apartenența la „ceva”. Stânga, dreapta, conservatorism, progresism, fracturism, naționalism… Nu neg nici o clipă îndreptățirea de a aparține unei ideologii, unui curent, trist e când din capul fierbinte și respectiv nu curge decît un șirag de platitudini stas. Mai e ceva: poți fi un ticălos fără măsură, dar să-ți ferești scrisul și să fii foarte valoros. Sau un om exemplar, dar total lipsit de talent. Asta e partea tristuță a poveștii.

Lucrezi la o revistă de satiră. Proza ta scurtă e percutantă, fără tabuuri. Simțul umorului mi se pare esențial, definitoriu pentru un om, pentru un scriitor (măcar pentru că relativizează sau ar trebui să relativizeze totul), după cum tipul de umor e, cred, simptomatic pentru o epocă. Mi se pare mie sau începem să râdem palmat sau, oricum, diferit? S-a schimbat în ultimii ani umorul? E mai prudent? E mai diplomat? Se adaptează la noile sensibilități, dileme, presiuni ideologice? Tu râzi altfel azi, față de cum râdeai înainte de 1990? Sau față de cum râdeai în anii 1990?

Ei, hai! Umorul e pentru cei aleși. Și nu toți oamenii sunt aleși. Mai degrabă, culeși. Simțul ridicolului, capacitatea de a face conexiuni, dimensiunea antropologică a umorului, dimpreună cu o cunoaștere cinică, dar subtilă (e mai greu să faci pe cineva să râdă decât să îl faci să plângă) a umanității sunt lucruri rare. Principalul motiv de râs pentru „pulime” e o banană pe care calcă cineva. Dar „du mécanique plaqué sur du vivant” e o chestie nițeluș mai subtilă. Nu-ți trebuie numai inteligență, ci, într-o bună măsură, dimensiunea ta exactă de om supus greșelii, un boț de humă din Cucuieți, și un relativism calm și detașat. Un suflet solar.

Ceea ce se întâmplă azi e o fundătură a limbajului, un defect de comunicare, deprins la școală. Eu am învățat (slavă Domnului!) că limbajul presupune două noțiuni obligatorii: denotativul și conotativul. Denotativul spune ce este obiectul concret, conotativul spune cât de bogat și cât de divers poate fi în formele lui de reprezentare. Azi, orice rămășiță de umor presupune (corect) că trebuie să existe pe lumea asta măcar un idiot care va fi jignit de glumă, banc, alegorie, doar pentru că se identifică cu subiectul spunerii. De aici, avalanșa de jigniți care, de fapt, nu sunt decât niște analfabeți funcționali. Citesc, dar nu știu ce citesc. Pentru ei, polisemia, interpretarea, metafora, antifraza sunt cuneiforme sau hieroglife. Am mai povestit că lipsa de dimensiunii conotative seamănă cu un banc cu Ițic și Ștrul.

În Dorohoi, Ițic deschide o baie publică și pune la intrare o pancartă pe care scrie: Intrarea, 1 para. Pentru proști, 2 parale. Trece o săptămână, trec două, trec trei, afacerea prosperă. Oamenii intră și ies. După o lună, ajunge și Ștrul, se uită și se îmboboșează: „Da’ io de ce să dau două parale?”

Unul dintre subiectele ascunse ale romanului Numele trandafirului e râsul. Ce e clar acolo e că fanaticii cred cu tărie că râsul e de la Diavol. Din fericire, oamenii vor râde, chiar și pe ascuns, pentru că omul e singurul animal care râde. 

În ceea ce privește diferența dintre umorul de acum și cel de acum 30 de ani, da, există una fundamentală. Acum 30 de ani râdeam sănătos, iar obiectul râsului ieșea întotdeauna în pagubă. Acum, poți să pați rușinea de a fi demonizat, arătat cu degetul, trimis la lada de gunoi de niște ipocriți sau de niște fanatici care visează o lume pe (ne)placul lor.

Ce îți place în viața literară de azi? Ce nu îți place?

Diversitatea, centrele de influență excentrice, grupurile scrântite sau sistematice, școlile literare, înmulțirea geometrică a prozatorilor (avem azi mai mulți prozatori activi ca niciodată), înflorirea poeziei, revistele independente, festivalurile, prieteniile. Dar, ca Esop, cel din povestea cu limba (care-i cel mai bun și cel mai rău fel de mâncare?), cam aceleași lucruri mă tulbură. Diversitatea care urăște diversitatea, grupurile care se rezumă la ele însele, școlile literare care promovează un discurs unificator, lipsit de diversitate. Mă deranjează prejudecățile și judecata partinică, aia leninist-creștină: cine nu e cu noi e împotriva noastră. Pre-judecata. Mă deranjează, vorba lui Maiorescu, limbismul organizațional. Și mă îngrijorează, mai ales, Uniunea Scriitorilor. Pentru că îmbătrânește (media de vârstă a membrilor e de peste 60 de ani!) și nu lasă în urmă decât pământ pârjolit: după noi, potopul!

Nu am cum să nu observ că în ultimii ani au apărut destui prozatori peste medie, ieșiți din atelierul tău și al lui Marius Chivu. Ca să dau câteva nume: Bogdan Răileanu, Tudor Ganea, Simona Goșu, Diana Bădica, Ion Pleșa, Anca Vieru, Andrei Panțu. Ai pariat odată că, în câțiva ani, literatura actuală va număra peste 100 de prozatori buni. Mai ții pariul? Ce îi învățați? Ce se poate învăța? Ce nu se poate? Ce înveți tu din toată povestea?

Dar eu țin pariul și… hm, hm, să știi, sunt mai mulți debutanți. Și te asigur că, în cel mult trei ani, vor ieși pe piață de două ori mai mulți. Le știu manuscrisele, sunt în diferite faze de editare. Dar, pentru că sunt și rațional, recunosc că pe lângă cursanți există de două ori mai mulți autori, care vin de nicăieri. Spun nicăieri cu fereală, pentru că e imposibil să scrii dacă nu înveți să scrii. Și cu asta vin la întrebarea ta. Poți să devii scriitor dacă urmezi un curs? Nu. Exclus. Ca să devii scriitor, trebuie să fii deja măcar un pui de scriitor, poate rătăcit, poate timid, poate complexat, poate aiurit de notorietățile care aruncă pe piață cu laude nemeritate, poate exilat într-o lume ostilă. Dar să fii. Adică să ai chestia aia… hm… cum îi zice? Talent. Fără el, poți scrie fraze riguros corecte, poți dezvolta un subiect, poți vrăji un public hăbăuc, dar scriitor nu poți fi. Ce facem, așadar, la cursuri? Și nu vorbesc în numele meu, că mai sunt(em) câțiva ciudați: Marius Chivu, Bogdan Alexandru Stănescu, Marin Mălaicu Hondrari, Iulian Tănase, Cristian Teodorescu și alții care se dedică sau s-au dedicat acestei meserii ciudate. Povestea e simplă. Școala te învață să ții tocul în mînă, să scrii o propoziție cât de cât corect, dar nu te poate învăța cum să-ți folosești cuvintele pentru a spune ce ai tu de spus. Dar poți avea noroc. De exemplu, să citești și să înțelegi nu ce a scris zurliul ăla, ci de ce a procedat așa. Sau poți avea un profesor căruia cu adevărat să-i placă literatura, s-o înțeleagă (ceea ce jumătate dintre profii de română nu pot) și să-ți dea în cap cu vrajă. Sau poți avea un grup de obsedați căutători de adevăr literar (cum am fost, de exemplu, eu), unde schimbul continuu de păreri, idei și lecturi să clădească o mini-școală literară. Doar că ăsta e un noroc și nu toți îl au. Aici intervenim noi. Scrisul se învață. Tehnica se învață. Schemele fixe sau mobile se învață. Artificiile, dialogurile, mersul narațiunii se învață. E ca la vioară. Înveți să pui deștele pe coarde și să plimbi arcușul, înveți notele și, cu exercițiu, poți interpreta ce vrei. E musai, însă, să înveți niște lucruri simple: cum deschizi o poveste, cum atragi atenția cititorului, cum îți ascunzi părerile în spatele personajelor și al dramei, cum rezolvi un dialog, cum închei. Astea sunt unelte. Atât. Unelte. Însă cu ele poți reclădi Panteonul sau poți să trântești o cocioabă cu turnulețe.

Din nefericire, aici, în România, trăim încă în lumea preromantică. Vine muza și-i zice artistului: „Ia scrie, bade!” Și el scrie. De aia avem atâta mediocritate și atâta mlaștină literară.

În fine, e secretul lui Polichinelle că lucrezi la un roman. Am citit de curând un fragment consistent în „Poesis International”. Nu te întreb lucruri foarte precise, legate de subiect, temă etc. Știu că e un proiect din tinerețe. De ce un roman? Cum scrii? Ai disciplină, ai răbdare? Când îl vom citi? 

Necazul meu nu e că nu pot să-l scriu, ci că nu am oase de prozator. De aia scriu proză scurtă. E cam ca poezia. Țac, pac, e gata, mă mai uit mâine! Dar romanul ăsta nu mă lasă în pace. L-am abandonat de zece ori, l-am reluat. Îl visez. Îl rescriu. Îl întorc pe dos. E ca un vis, pentru că asta a fost, la început: chiar un vis pe care l-am repetat și continuat trei zile de-a rândul, la 20 de ani. Ei, cum să lași așa ceva să se piardă?

Și de ce roman? Pentru că așa a vrut el, na.

Nu promit, dar la sfârșitul lui noiembrie trebuie să fie gata. Cele două bufnițe timișorene m-au oferit o bursă de creație (prima din viața mea). Singurul mod în care le-aș putea dovedi că n-au risipit ovăzul pe gâște e să-l termin. Și trebuie să fie genial, tot de dragul lor.

Foto credit: Mihai Benea

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Cristina-Claudia Ciobotaru

Metamorfozele mefistofelice ale cotidianului

Când citești prozele lui Florin Iaru, e imposibil să nu rămâi șocat și să nu te întrebi încontinuu: cum e posibil așa ceva? Indiferent de

Print
Silviu Romaniuc

Așteptând ca moartea să se întâmple

Publicat la sfârșitul anului 2020 (Polirom), (micro)romanul lui Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească, propune, la o primă vedere, povestea conceperii baladei

Print
Codrin Dinu Vasiliu

Lecturi de vacanță și post-vacanță

Unul dintre cele mai importante momente de fractură în macro-economia lecturii este reprezentat la noi de începutul școlii. Un început al școlii, cu flori și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *