Florin Iaru, „Ospiciile imaginației” (I): Hai ku mine peste muntele Fuji

Volumul Ospiciile imaginației. Poeme alese de Livia Ștefan (Cartier, 2020) aduce în lumină o realitate contorsionată a „locuitorilor nebuni” și a „locuitorilor vii” ai caselor aproape umane, un spectacol al vieții în care toate simțurile sunt antrenate și asmuțite, dar niciodată pe deplin pregătite în fața asalturile. E „bătaia prietenească pe spate” cum o numea Livia Ștefan în prefața cărții, un strigăt de luptă în fața totului și a nimicului („cască ochii, umple urechea, gustă momentul/ apasă butonul, nu sta, țipă, mișcă, mușcă”) al unui suflet „care sare din articulație” și pentru care firescul devine un spațiu infinit al imaginației, iar poezia-coborâtă în stradă- concentrează ascunzișurile și adevărurile nerostite. Versurile lui Florin Iaru (pseudonimul lui Florin Râpă) nu acceptă niciun fel de constrângere, nu imită, nu caută să contureze tablouri abstracte, ci să remodeleze locurile, personajele, reflexele și obiceiurile atât de bine înrădăcinate. Lumea fremătătoare a cartierului cu frizeri, croitori, gestionari, sergenți, femei frumoase creează impresia unui carnaval în care excesul, graba, febrilitatea sunt singurele ce pot stăpâni și asigura un soi de stabilitate.

„Nemurirea poate fi văzută și printr-un ciorap găurit.”

Poezia lui Iaru scrisă în perioada regimului comunist (volumul de debut Cântece de trecut strada, volumul colectiv Aer cu diamante și La cea mai înaltă ficțiune), însumând simbolic prima parte a antologiei rămâne în acord cu lumea modernă, în ciuda faptului că propune confruntarea cu o sensibilitate diferită. Caracteristic poetului, în ciuda saltului temporal (dacă e să ne referim la volumul Jos realitatea apărut în 2019) se păstrează o plăcere a  construirii imaginilor nu neapărat șocante, cât surprinzătoare datorită spilcuirii banalului și împletirilor de sens: „Ne-am închis într-o cameră/ și am/ schimbat capetele între noi/ și ne-am/ legat la ochi/ cu o batistă neagră.”, „funia are memorie de cravată”, „pentru realitate gura mea e croitoreasă”. Dacă în Cântece de trecut strada libertatea nu poate fi nici măcar intuită, veghind cu spaimă pe la colțuri „N-am știut- spun acum- n-am știut/ că există un ochi în tavan/ urmărindu-mă”, în Jos realitatea deja se pune problema descifrării și reevaluării sentimentului de libertate care poate fi, la rându-i la fel de copleșitor, „deși lumea nouă păstra o adiere umană,/ nu se putea vorbi de oameni aici”. 

În poemul Zi ploioasă pe Strada Păcii din volumul de debut mai sus menționat stăruie ceva substanțial mișcător și, anume, conștientizarea din versul final al unui adevăr ce rezumă o stare de a fi, „frică de astăzi ne este”. Ori, frica de prezent se dovedește a fi mult mai măcinătoare, căci anulează orice posibilitate de a privi spre trecut sau de a proiecta în viitor, totul stând concentrat într-un singur moment. O forță externă revendică scenele intime ale vieții și presează ființa să trăiască într-o apăsătoare atmosferă de cazarmă în care doar sunetul electrizant al trompetei pare singurul semnal receptabil. Strâns în menghină, închircit ca „acuzatul/ cu mâinile electrocutate în poală”, urmărit de „câinele care dirijează cu coada-i timpul”, poetul încearcă un exercițiu de rezistență prin versuri-croșeu aplicate tuturor concesiilor existențiale posibile: „Creierul meu s-a săturat/ să asfalteze/ să spargă/ și iar să umple cu asfalt/ Strada Păcii.”, „Din doi oameni/ unul este singur-/ explică musafirul-/ celălalt e cu el.”

„Ce să le spun/ cu vorbele mele carne de tun/ și ce să le dau”

Florin Iaru este tranșant până și în poemele romantice în care se profilează siluete feminine, niște nimfe ale orașului ce se plimbă prin peisajul supraîncărcat sub privirile personajelor curioase, „Șoferii mestecați/au plâns pe volanul păpat/ căci ea nu putea fi ajunsă”. Atât în Cântece de trecut strada, cât și în La ce mai înaltă ficțiune prezențele acestea sunt percepute ca pauze pentru memorie, momente de respiro, chiar dacă poetul nu se împrietenește cu tandrețurile („Dragostea mea a ajuns la locul faptei/ cu mii de zile întârziere.”). Dincolo de bețiile amoroase, tonul coroziv și limbajul spumos lasă să se întrevadă o personalitate bătăioasă pentru care chestionarea interioară conduce vertiginos la răscolirea unei zone vulnerabile și producerea unui declic personal: „El care visa să fie o carte vie”. Așadar, poezia devine o dominantă a propriei vieți, nu își permite să fie părtinitoare și găzduiește o certitudine „Lumea nu merită decât un sfârșit/ în negru pe alb”. Totuși, senzația de siguranță nu este garantată, îndoiala își face loc, poate de aceea, din volumul  Aer cu diamante singurul poem ales este cel intitulat Frica: „Cine ești tu cel care râzi întunecat de mine?”. Există o îndărătnicie în a dizolva nebuloasele prin umor, prin franchețe, fiind respinsă orice tentativă de așezare cuminte în spațiul dat, orice „tânguială de bărbat spintecat”. Florin Iaru mizează totul pe imaginarul propriu, iar ieșirea din această reprezentație aparent haotică nu poate fi decât atent gândită, acoperind zgomotele de fundal:

„Mi s-a rostogolit prin creier o bilă caldă/ și/ Am căzut în aplauzele mulțimii înspăimântate”

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Ada Aitonean

Întâia noapte de garsonieră

Ada Aitonean e oarecum cunoscută ieșenilor de anul trecut, când o proză a ei cu un arici ucis în chinuri a provocat o teribilă furtună

Print
Cristian Fulaș

Nebun

În mână o inimă moartă. Țesut acum vânăt, vârstat de semnele timpului, flasc. Așa începe: somn, o ușoară a nopții adiere, vocea încercând o ușă,

Print
Ștefan Manasia

Poeme

NAVAGIO lui Radu Andriescu, big hug Asculți cicadele, dar vezi numai Paingul, dronele, morse Antropomorfe pe plaja Navagio, Epava ca-n Mad Max Roasă & rave-decorată

Print
Mihaela Doboș

Să fim geniali până la capăt!

Prin februarie, chiar cu prilejul Zilei Internaționale a Lecturii, am avut bucuria de a-l vedea în cu totul alt rol decât acela „obișnuit”, de actor,

Print
Mariana Codruț

E-mail către Simona P.

Dragă Simona*, Vremea nu ține deloc cu mine, încă nu e cald și nu pot ieși la soare cu o carte, astfel rupându-mă de știri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.