Florin Iaru, „Ospiciile imaginației” (II): „trasoare de frig, amețeli de spirală, cromozomi ai umorului”

Până să te dezmeticești, e deja liniște încă o dată; mai durează ceva până să te lămurești că ceea ce ai auzit era doar un ecou, un fals (sau o ficțiune) a râsului isteric, disperat, venit de pe o cu totul altă față a lumii. Departe de a încerca o analiză critică a poeziei lui Florin Iaru, ci mai curând relatând subiectiv experiența lecturării textelor sale, în Înnebunesc și-mi pare rău, am simțit că atmosfera jucăușă și familiară de complicitate în care scriitorul își atrage interlocutorii devine tot mai vizibil contaminată de fiorul grav anticipat în prefața antologiei de către Livia Ștefan. Precum circarii din Al șaptelea sigiliu al lui Ingmar Bergman, poezia lui Florin Iaru își poartă caravana în spații din care nu au mai rămas decât impresia de „viu” și expresia de „urban”. În mijlocul celor mai intense peisaje, își execută elegant și entuziast spectacolele de iluzionism, doar la răstimpuri amintindu-și nonșalant că moartea s-a aflat, în tot acest timp, pe urmele sale.

„Cu cât eram mai exact eram mai greșit/ ducând trenă de nuntă miresei de vid”

În volumele anterioare era pregnant sentimentul că Florin Iaru își cântă poemele simulând naivitatea și veselia unui bufon tragic, plutind la întâmplare printre numeroasele puncte nevralgice (regimul opresiv și cenzura, dragostea și absența ei, literatura, singurătatea și premoniția sfârșitului) – pe care, din când în când, în aparență tot „la întâmplare” le atinge, le zgândărește și le distruge. În partea a doua a antologiei (ce cuprinde volumele scrise în perioada post-comunistă), toți nervii lirici par să conveargă înspre același nucleu dens, însă din ce în ce mai puțin rigid: raportul dintre ficțiune și realitate, dublat de relația scriitorului cu fiecare dintre ele. Iar în exteriorul nucleului, învelindu-le pe toate strâns și etanș, ca o membrană subțire, relația față de „cuvânt”.

Discursul volubil, pe alocuri chiar exuberant, izolează frânturi de realitate, pe care la transformă, mai apoi, în iluzii autosuficiente de „eveniment” și trăire: „Cu cât eram mai exact eram mai greșit/ ducând trenă de nuntă miresei de vid./ Se năștea o șaibă dorind/ să ne strângă dintre cuvinte,/ se năștea un nebun care oferea altui nebun/ o certitudine căzătoare, cu coadă/ o eclipsă de formă confortabilă/ un cozonac imaginar/ ca un peisaj după bătălie/ (copt într-o senzație moale).” Ficțiunea (cum, de altfel, nici factualitatea) nu are nevoie de precizie, ci de cuvânt. Aglomerarea de imagini puternice și stridente e giulgiul care învelește realitatea, trena de nuntă a miresei de vid, sub care tot ceea ce e concret nu a existat, de fapt, niciodată. Care e certitudinea căzătoare, atunci când nebunia („înnebunesc și-mi pare rău”), plăsmuirile, dar și realitatea nu sunt altceva decât accidente și întâmplări regretate?

„O adevărată industrie grea în sinea mea”

Temele grave, vidate și aliniate tacticos pe rafturi (precum „moartea picantă și mică” într-o „miniconservă de moarte în sos picant”) sprijină vălul în spatele căruia poemele își montează metafizica. „Seriozitatea” e un accident de perspectivă din reprezentația iluzionistului, o distragere de la imaginile hipnotizante care antrenează până la suprasolicitare simțurile. În poemul Adio. La Galați., de pildă, Florin Iaru se folosește de câmpul semantic pentru a construi un scenariu senzitiv și senzorial acaparant atât de dens și invaziv, încât nu mai lasă loc și răgaz cititorului pentru chestionări suplimentare:„M-am așezat mai liniștit, am scos de la rece hârtii/ cu șurube, cuie și lanțuri împachetate și le-am tăiat felii-felii/ puțin minereu – după gust, puțină sare, un blacheu/ am organizat o gustare feroasă pe gustul meu…/ Sughițul l-am astupat cu un pumn de pământ…/ La desert cuie cu floare de nu-mă-uita…/ O adevărată industrie grea în sinea mea”. Atmosfera pare că prinde contur din mers, ritmul melodios livrează contextul rapid și ireversibil; alăturarea de imagini suprarealiste, stridente și șocante contribuie la inocularea senzației de alertă permanentă, de care scriitorul, asemenea unui maestru iluzionist, se folosește pentru a lua pe deplin în stăpânire perspectiva interlocutorului său.

„La marginea turnului înclinat unde stau înclinat/ taraful cântă pe o limbă ca foaia de salată”

În substrat, urgența este dată de o criză ce nu trebuie și nici nu se încearcă a fi rezolvată: „Cât mi-e de foame!/ Cât mi-e de foame! Amurgul – o carne. / Taraful – o carne țipând”. E o tensiune neobosită în poemele lui Florin Iaru, din când în când luând forma unui strigăt de avertizare în fața preciziei și a concretului. În definitiv, irelevant dacă există ceva cu adevărat (i)real sau nu, prevalentă rămâne nevoia acută de a hrăni vidul, forțându-l să asimileze organic, în afara versurilor, „viața”.

Am recunoscut adevărul: nimic nu este adevărat”

„Am umplut cu un căluș de hârtie gura mare a iubirii de frumos/ dar nimic nu a fost adevărat.”: astfel, ciocnirea ficțiunii cu factualitatea nu se poate consuma decât autodistructiv și spectaculos, în gesturi atent gândite, dar care nu pot fi lipsite de o oarecare brutalitate. „Nebunia” rămâne singura alternativă validă, singura formă de existență legitimă, atâta vreme cât rămâne singura în care potențialitățile – reale sau fictive – coexistă și conlucrează, în deplină compatibilitate, la anihilarea preciziei. „Lângă zid flutură mâneca falsă/ un fals/ cade ca un melc de pe zid – hai – repede – zic – sub/ tromptrompeta/ vorbăriei/ construiesc din cărămizi albe o pivniță rece” – un număr reușit, destrămând strategic adevărul și falsul, câștigându-și șansa să admire, la final, „nimicul”.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Cristina-Claudia Ciobotaru

Metamorfozele mefistofelice ale cotidianului

Când citești prozele lui Florin Iaru, e imposibil să nu rămâi șocat și să nu te întrebi încontinuu: cum e posibil așa ceva? Indiferent de

Print
Silviu Romaniuc

Așteptând ca moartea să se întâmple

Publicat la sfârșitul anului 2020 (Polirom), (micro)romanul lui Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească, propune, la o primă vedere, povestea conceperii baladei

Print
Codrin Dinu Vasiliu

Lecturi de vacanță și post-vacanță

Unul dintre cele mai importante momente de fractură în macro-economia lecturii este reprezentat la noi de începutul școlii. Un început al școlii, cu flori și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *