4 mai. În Norvegia, la Kristiansand, după două zile la Oslo, alături de poetul Ovio Olaru, traducătorul lui Jon Fosse în română, la o sindrofie literară & civică (vor fi și politicieni, printre alții lidera opoziției din Belarus, Svetlana Tsihanuskaia, și fostul președinte ucrainean Victor Iușcenko).
În biblioteca universității din Oslo am găsit Orbitorul lui Mircea, tradus de Steinar Lone; iar în anticariatul de pe Vibesgata l-am găsit pe Mihail Sebastian – tradus tot de Steinar. Steinar însuși era plecat în Spania –, dar a mediat o întâlnire cu Sindre Andersen, traducătorul Tatianei Țîbuleac în română, timid & cu intensități intermitente ca poezia. Văzută din Scandinavia, literatura română arată bine.
În Oslo, cantități strivitoare de lumină, cu atât mai uluitoare & mai strivitoare
cu cât e lumină de Nord; Ovio, erotizat de Oslo & de Norvegia (a cărei limbă o vorbește cu o plăcere evidentă & aproape nupțială – cum ar trebui să ne vorbim toți limbile), m-a purtat în astea două zile zeci de kilometri (fără exagerare) prin oraș. Am urcat de la hotelul de lângă stadionul Ullevaal, unde eram cazați, trecând prin Universitate & pe la Literaturhuset, până pe Operă. Literalmente pe Operă – fiindcă arhitectul i-a construit corpul astfel încât să semene cu un vapor, pe a cărui punte (care e acoperișul Operei) se poate urca pe niște pietonale abrupte. Pe măsură ce urci, cerul coboară tot mai abrupt asupra ta, încărcat de cantități de lumină tot mai abrazive; iar când ajungi pe acoperiș, adică pe punte, descoperi surprins că pe malul de vizavi e enormul muzeu Munch – a cărui treime superioară, imitând o frunte enormă de sticlă & oțel aplecată deasupra apei, răsfrânge toată lumina adunată în golful dintr Operă & Muzeu. O frunte care răsfrânge lumină amestecată cu apă – lumină făcută fluidă de apa tremurătoare –, apă incendiată de lumină E, de fapt, o clădire devenită creier. Cel mai exact corelativ obiectiv al unui creier de artist pe care l-am văzut vreodată tradus în arhitectură.
Simetric față de muzeul Munch, lăsând așadar Opera drept mediană între creierul făcut din lichid incendiat & pământul opac la creier (cum a fost dintotdeauna muzica), e un corp de blocuri fancy de sticlă & oțel, ultrascumpe (câteva milioane de euro un apartament, cum m-a asigurat Ovio). În fereastra panoramică a unui apartament, ca într-un ochi de sticlă & oțel halucinat de mare, dormea o fată semi-dezbrăcată – peste corpul ei se purtau răsfrângerile creierului lui Munch, care o privea halucinat.
Plimbări lungi, pentru care Ovio m-a trezit la 6 dimineața, pe malul lacului Sognsvann, cu pontoane legănătoare străduindu-se prietenoase să-ți dea rău de mare, apoi la pista olimpică de sărituri cu schiurile de la Holmenkollen, uriașă & dură cât un coșmar, apoi la primăria din Oslo – care are, presumably, cel mai frumos interior al unei primării pe care l-am văzut eu vreodată. Fie și numai pentru șocul extraordinar pe care ți-l dă murala gigantică a lui Per Krohg, discipolul lui Matisse – explozii de culoare pe zeci de metri pătrați de perete, hibridând mitologia scandinavă & cea creștină (o secțiune transversală prin Yggdrasilul nordic, de pildă, înlocuiește perfect o rozetă de catedrală gotică), descriind ciclurile anotimpurilor scandinave într-un livre d’heures în același timp socialist & mistic (cuplurile de muncitori sunt, aproape toate, citate din iconografia creștină), pictând îngrozitor de luminos o pereche captivă într-un lagăr de concentrare (Krohg a trecut el însuși prin lagărul Veidal), figurând naziștii sub forma unui regiment gigantic de insecte carnivore care l-ar fi încântat & terorizat pe Mircea etc. Senzația că privești direct în creierul lui Krohg – că e nevoie de zeci & sute de metri pătrați pentru a rezuma un creier de câteva zeci de cm3.
(Nu. Toate catedralele la un loc, toate bibliotecile la un loc, toate arhivele la un loc – toți kilometrii lor cubi abia dacă aproximează câteva zeci de cm3 de creier inflamat de lumină. Abia asta dă oroarea speciei noastre abjecte & iluminate.)
Notez rândurile astea în hotelul Radisson Caledonian din Kristiansand, rupt de oboseală & cu tendonul gleznei stângi pulsând de durere. Uneori doare atât de tare încât nu m-aș mira prea tare dacă glezna s-ar face luminoasă ca un creier.
5 mai. Zi plină la Kristiansand, am intrat împreună cu Ovio în vortex de dimineață, de la 9 și am ieșit storși la 5. Dintre intervenții, cele mai puternice două au fost cele ale lui Viktor Iușcenko & Svetlana Tihanovskaia. Pe fața fostului președinte ucrainean încă sunt foarte vizibile semnele tentativei de otrăvire din 2004 – era candidatul pro-european, împotriva candidatului pro-rus Ianukovici, și a fost otrăvit cu dioxină (Agentul Oranj, cum i se spune otrăvii) când lua masa cu șeful securității ucrainene. Vorbind calm & pe ton jos, fără absolut nici o inflamație oratorică în cele vreo 20 de minute ale intervenției lui, Iușcenko a început spunând ceva de genul: „Știu că vă întrebați dacă a început WW3. Unii spun că a început deja. Ei bine, vă asigur cu toată responsabilitatea că încă nu a început. Dar e adevărat că auzim cu toții un clopot sunând. Și știu că vă întrebați pentru cine sună. Ei bine, îmi pare rău să v-o spun: the bell tolls for you. Să vă explic de ce”. Și a citat sau parafrazat finalul poemului lui John Donne, For whom the bell tolls, / It tolls for thee, de cinci ori. Mai întâi în legătură cu faimosul speech al lui Putin din februarie 2007 de la München, când dictatorul rus și-a anunțat, agresiv & în văzul întregii lumi, intențiile revizioniste – fără ca vreo mare putere să-l ia în serios. „Atunci am auzit prima dată clopotul sunând”, a spus Iușcenko. „Iar acum Rusia e condusă după acest Mein Kampf care a fost discursul lui Putin.” A doua oară l-a auzit la summitul NATO din București, din aprilie 2008; a treia oară peste patru luni, în august 2008, când Putin a atacat Georgia – din nou, fără ca vreo mare putere să reacționeze. „Eram foarte bine informat de serviciile secrete ucrainene, am știut că e doar o chestiune de timp până când va ataca Ucraina”. A patra oară l-a auzit în februarie 2014, când Rusia a ocupat Crimeea. Iar a cincea oară în februarie 2022, când Putin a extins războiul către toată Ucraina.
– Iar acum clopotul, pe care în sfârșit îl auzim cu toții, bate pentru noi toți. Și pentru Ucraina, și pentru voi.
Între tonul liniștitor al vocii lui Iușcenko & conținutul profund neliniștitor al expunerii lui era un contrapunct frisonant, probabil intenționat – și, în orice caz, eficient. Adevărul evident al narațiunii lui hipnotizase atât de puternic sala, încât a părut aproape scandalos că, atunci când a încheiat, nu s-a auzit bătând nici un clopot.
(Iar lumea aplauda atât de disperată, încât părea că vrea să acopere sunetul asurzitor al acelui clopot inaudibil.)
Svetlana Tihanovskaia a vorbit la fel de anti-oratoric – & la fel de eficient. A spus că înțelege perfect dacă lumea se simte departe de politică – fiindcă și ea, până în urmă cu doi ani și ceva, nu avea nici un interes pentru politică, și în nici un caz nu credea că ar putea ajunge candidata opoziției pro-europene din Belarus la președinție. Își vedea de viața ei domestică – de care i-au adus aminte familiile norvegiene pe care le văzuse pe străzi & prin parcuri în Oslo & Kristiansand.
– Ce vedeam erau oameni care puteau vorbi ce & cum voiau, care puteau vota cum voiau, care puteau să își construiască viețile exact așa cum voiau. Am văzut oameni cu vieți normale, veți spune. Așa e. Dar nu uitați că ce numiți voi normalitate noi n-am avut niciodată.
Sala a amuțit, ca și când tocmai auzise alt clopot bătând puternic.
Tihanovskaia a mai spus că oamenii din Belarus sunt, în covârșitoare majoritate, alături de Ucraina & de lupta ei; ajută refugiați ucraineni cu absolut tot ce pot & știu că Ucraina luptă pentru cauza justă. „Să nu credeți că e o situație similară cu a Rusiei: acolo, Putin încă are într-adevăr susținere populară. Însă în Belarus oamenii știu că războiul din Ucraina e unul profund imoral”. Iar Lukașenko nu reușește, oricât ar încerca, să dezinformeze, să mintă eficient, să ascundă oamenilor adevărul despre războiul declanșat de Rusia.
– Fiindcă informația e ca apa: găsește mereu un mod să răzbată, chiar și prin cele mai neînsemnate fisuri.
După conferință, scurtă discuție cu Sara Whyatt de la PEN International, cu care am lucrat în anii din urmă (dar nu ne văzuserăm față în față până acum), apoi plimbare cu Ovio & Clare Jortveit, de la universitatea din Kristiansand, prin orășelul policolor & perfect ca în cărțile pop-up pentru copii – galvanizat din când în când de clopotul straniu de catifelat al catedralei gotice. Care suna, evident, pentru noi.
Foto: Vlad Drăgoi
