Mă simt mult mai în largul meu în natură decât în societate, fapt care ar putea fi o dovadă că mă trag din maimuță, că strămoșii mei au trăit în sălbăticie. Că, deci, sunt o evoluționistă acceptând un astfel de lucru. Și cum să nu-l accept? E destul să văd o pădure, o pajiște curată, ca să nu mai vorbesc de munți și de mare, pentru ca dispoziția sufletească, oricât de tulburată de evenimentele cotidiene ar fi, să mi se schimbe: pulsul se liniștește, tensiunea scade, echilibrul interior se restabilește. Cu adevărat natura, generatoare de stabilitate emoțională, mă vindecă. Iată de ce e la fel de importantă pentru mine ca literatura, iar amândouă îmi par semne și unelte ale divinului. Doar că de natură nu mi se face niciodată silă, de frumusețea și dramatismul ei nu obosesc niciodată. Lumea fără copaci, buruieni, păsări și celelalte mi-ar părea o tragedie, iar un text în care să le ignor nemotivat – un nonsens, chiar dacă, după unii, ești idilic/romantic – așa, cu un mic accent peiorativ – de ai ochi pentru ele.
Însă nu mi se ivește deseori ocazia să văd păduri, munți, mare, întinse pajiști curate etc. Nici măcar parcuri enorme: Iașul, deși unul din cele mai poluate orașe românești, are puține parcuri mari. În plus, din motive enigmatice, de multe ori copaci în plină vitalitate cad sub ticăloasa drujbă a administratorilor locali, grijulii să-i „toaleteze” pe cei sănătoși, dar, ciudat, să-i lase în pace pe cei uscați deja sau cu semne clare de boală. Cât despre mare, e departe, iar drumul până acolo cu mijloace de transport în comun deloc atractive, obositor. Așa stând lucrurile, îmi rămâne soluția de avarie: mă mulțumesc zilnic cu vederea salcâmilor și a plopilor de la fereastră, a sălciilor bătrâne din apropiere, a micilor crânguri și petice de iarbă din zona unde-mi duc traiul. Uneori, partea cea mai aşteptată a zilei e umblatul cam în cerc, precum un animal sălbatic în captivitate, pe aleile sparte din spatele blocului ori marșurile pe splaiurile Bahluiului, unde, imediat ce miroase a primăvară, iarba se pornește să dea majestuoasă cu tifla morţii chiar și din crăpăturile pavajului!
O compensație serioasă pentru asemenea neajunsuri subiective sunt emisiunile televizate cu și despre natură ale lui David Attenborough, mare redactor științific și cercetător naturalist britanic. Un continuu prilej de bucurie sunt documentarele dumnealui, o sursă la îndemână de liniștire, de calm: văd uriașe păduri de pe toate meridianele; oceane și mări sticlind orbitor în razele soarelui și ale ghețurilor; ierburi și flori de o varietate de neimaginat; animale de toate mărimile, terestre și marine, vertebrate și nevertebrate, nocturne și diurne; fluturi, pești, păsări și toate semințiile de insecte. Ochi și ochi și ochi! Sălbăticie amenințătoare și vulnerabilă, aspră și dulce, amuzantă și tristă. Zgomote mici și mari, adieri, foșnete, alunecări, zboruri, fugi sub presiunea fricii ori a hormonilor, salturi, tropote și pași ușori, elastici, zdroncăniți, bolovănoși… Mii și mii de povești. De graiuri necunoscute și moduri de comunicare. De temperamente și personalități, viețuitoarele având, la fel ca oamenii, trăsături de caracter diferite. De coabitări. De ritualuri de împerechere. De comportamente. De strategii de supraviețuire. De culori mirifice. De străluciri fastuoase. De ceruri în pulberi de aur și ultramarin. De singurătăți împietrite ori mișcătoare, pe uscat, în cer și pe ape. De existențe mirifice sau emoționante în urâțenia lor inocentă. Ce mai, când te scufunzi, fie și virtual în natură, unde există, la fel ca în cosmos, încă multe zone misterioase, e exclus să ocolești adjectivele fantastic, fabulos, miraculos. Iar o atît de uriașă explozie de imaginație parcă n-o poți atribui decît unui creator genial: Creatorul.
Ei bine, toate aceste minuni, funcționând după legi interne precise, sunt filmate în habitatul lor natural, deseori în premieră absolută, de echipa BBC cu care sir Attenborough colaborează de o viață – una binecuvântată, care anul acesta a ajuns la vârsta patriarhilor: 96 de ani! Veșnic neobosit pare omul cu figură și voce blândă, veșnic scrupulos și atent, ca un profesionist pursânge, să surprindă la milimetru cum cade lumina ori picătura de ploaie pe corola unei flori dimineața. Cum se strecoară în cupa ei un liliac, o insectă sau ciocul unei păsări-colibri care o vor poleniza. Cum se poartă o dinastie de lei, de suricate ori de gorile – imortalizate pe vreme bună sau nemiloasă, de necrezut, în toate etapele vieții lor! Nu are egal zâmbetul înduioșat cu care, de pildă, biologul sprijinit într-un cot urmărește aventura vreunui gândăcel prin înalte buruieni, între timp prezentându-se entuziasmat biografia din tată-n fiu a micului erou care zorește spre treburile lui. Sau umorul tandru din vocea șoptită cu care comentează mersul șovăielnic al unui pui de elefant la a cărui venire pe lume tocmai a fost martor. Sau compasiunea cu care asistă o broască țestoasă istovită de drum la depunerea ouălor în nisipul unei plaje. Sau încântarea și smerenia plină de pietate, ca în fața unui miracol divin, cum și e, cu care prezintă frumusețea uluitoare a Marii bariere de corali. Și nu are egal pasiunea pentru orice formă de viață, pentru viață în general, pe care o glorifică prin toată munca lui. (Life e și titlul colecției conținând documentarele sale de istorie naturală cu care, printre destule alte capodopere de acest gen, David Attenborough a adus nu doar foarte mulți bani BBC-ului, dar a câștigat și inimile britanicilor, atrăgându-și supranumele de „comoară națională” sau, după implicarea din ultimii ani în lupta pentru prezervarea florei și faunei globului, de „campion al pământului”!) M-am gândit adesea, urmărindu-l de-a lungul timpului în zeci și zeci de episoade, că așa s-ar cuveni mereu și în toate: numai cei pasionați de un lucru – literatură, artă, croitorie, crescutul nutriilor etc. etc. etc. – să vorbească despre el, fiindcă e clar că numai ei îl cunosc de-adevăratelea, până-n pânzele albe.
Poți afirma că te tragi din maimuță și în același timp să vezi în natură un semn al divinității? Eu puteam, deși îmi dădeam seama că e o contradicție, o dilemă din care nu știam cum să ies. M-am simțit mai bine când am aflat că David Attenborough e evoluționist, dar unul care consideră că evoluționismul nu este potrivnic credinței în Dumnezeu. Dacă există o ființă supremă, atunci ea a ales evoluția organică drept mod de a aduce la viață lumea naturală, zice acest pătimaș îndrăgostit de natură. Îl cred total. (Hm, deci viziunile mele fulgurante prilejuite de documentarele lui DA, cu Dumnezeu stând pitit ba într-o golf marin, ba sub un copac înflorit, cu șorțul la brâu și barba petrecută peste umăr să n-o murdărească, și ajutând puii de focă să se nască ori urcând ouăle în lumină să afle de-s apte pentru viață, nu erau iluzii!)
Un răspuns