1.
Părinții mei sunt medici de profesie, așa că mereu am dus o viață aseptică. O viață aseptică, dar de căcat. Când renunțau să mă mai critice, obosiți și exasperați de încăpățânarea mea, mamătată treceau la subiectele lor predilecte: boli și politică. Mama fusese deputat liberal, în același mandat în care tatăl lui Adrian fusese deputat pesedist. Amândoi și‑au încheiat carierele politice într‑un mod deplorabil, acuzându‑și copiii că le‑au distrus imaginea politică. Tot ce se poate. M‑aș bucura să fie așa. Adrian și fratele său mai mare erau weird rău de tot, păreau prăjiți mai mereu, iar eu eram o curvuliță precoce (mamătată dixit). Nu am negat niciodată că îmi plac băieții. De fiecare dintre băieții cu care m‑am culcat (și nu sunt chiar atâția câți își imaginează mamătată) mi‑a plăcut foarte tare. Unul avea un superb păr creț, moale ca un mop, și mirosea atât de bine, altul avea cel mai dulce zâmbet din lume, un altul avea cele mai lungi degete din școală, niște palme minunate, mereu calde, în fine, altul purta numai blugi mulați și avea un fund atât de frumos, încât îmi venea încontinuu să‑mi țin mâinile în buzunarele de la spatele pantalonilor lui.
Dacă ar fi să găsesc un numitor comun pentru toți băieții cu care am trăit o vreme (lângă care am dormit mai multe nopți, vreau să spun), atunci ar fi acela că toți, dar absolut toți vorbeau în somn. Spuneau tot felul de chestii weird, ciudate rău. Dar cel mai dulce dintre toți e Adrian, cu care am adevărate dialoguri fără ca el să‑și dea seama. Începe să vorbească prin somn și eu îl întreb, iar el îmi răspunde, și o ținem tot așa până când se trezește, cât de cât, nu de tot și zice offf, Lina, ce tot vorbesc eu aici. Într‑o noapte s‑a ridicat în capul oaselor, a făcut un gest imperial cu mâna întinsă, a trecut‑o pe deasupra așternutului ca și cum s‑ar fi aflat dinaintea unei mulțimi și a zis: Șnițele la toată lumea.
Problema a fost nu că vorbeau în somn care mai de care, ci că erau erau mult mai mari decât mine. Unul căsătorit, trei studenți, vreo doi elevi pe‑a doișpea, când eu eram într‑a opta. Cu toții m‑au părăsit, e tot ce pot spune în apărarea mea. Și toți m‑au părăsit din același motiv: pentru că nu făceam dragoste atât de des pe cât și‑ar fi dorit ei. Și eu îmi doream, doar că mai aveam și cărți de citit, și de mers la salon, și la sală, și de participat la debate și de mă pregătit pentru olimpiade. Plus zilele de ciclu. Eu zic că în ciuda a ceea ce cred mamătată, aveam capul pe umeri. Îmi plăcea să mă culc cu băieții aceia, dar mai aveam și altele de făcut în viață. Însă de la fiecare am învățat câte ceva. De la unul să beau alcool cu măsură, adică să nu mă fac varză ca proasta din două beri sau dintr‑un Martini, de la altul să fumez, de la unul să merg pe bicicletă și pe scooter, de la altul să fac o felație ca lumea. Așa că, atunci când l‑am cunoscut pe Adrian, eram o femeie completă, ca să zic așa. A fost ca și cum mă antrenasem pentru întâlnirea cu el. Și într‑o zi, în deșert, spusele lui Adrian mi‑au demonstrat că, într‑adevăr, contau orele mele de antrenament.
– Ești super tare, mi‑a șoptit.
Atunci, pe loc, mi‑am amintit de un proverb din Povestea Poveștilor a lui Ion Creangă, un text chiar haios, la fel de ininteligibil ca Amintiri din copilărie, dar mult mai puțin plictisitor, și i‑am zis:
– De unde dracu adună surcele, eu am tăiat lemne.
– Asta ce mai e?
– O zicătoare. Un proverb. Nu ai citit Ion Creangă?
– Ba da, dar nu‑mi amintesc de proverbul ăsta.
– N‑ai citit ce trebuia.
– Și niciodată n‑am înțeles proverbele.
– Pe bune, Adrian? Shame on you.
– Shame, neshame, faza e că proverbele mă disperă. Și știi de ce? În clasele primare am avut un coleg care băga un proverb la orice spuneai. Dacă zicea unu’ am fost ieri la mall și am spart o gălăgie de bani ca să‑mi trag niște țoale hype, idiotul ăla lua o față de preot de țară și debita Lauda de sine nu miroase‑a bine. Era incredibil, n‑aveai nicio șansă cu el. Ia mai du‑te‑n mă‑ta cu proverbele tale cu tot. Îți trag una de puți a mort. Iar el: Ce ție nu‑ți place, altuia nu‑i face. Noi: Mă, tu ești prost? Te‑a făcut mă‑ta cu DEX‑ul, sau ce? Iar el: Prostul dacă nu e și fudul, nu e prost destul. Și așa o ținea în toate pauzele, ba mai venea și pe la petreceri. Nu știu cine naiba îl invita. Noi, băieții, îl cafteam, fetele râdeau de el, dar el, cu fața lui de muscă supărată pe viață, îi da înainte: Cine râde la urmă, râde mai bine. Părea un soi de zombie, un artefact care debita proverbe.
– Vai, bietul de tine, ai fost traumatizat în copilărie, am zis eu pe un ton teatral și am izbucnit amândoi în râs.
– Da, da, m‑a traumatizat proverbialul dracului. Fă‑mi ceva să‑mi treacă.
– Cine poate oase roade, cine nu nici carne moale, am zis eu și am luat‑o la fugă cu Adrian după mine.
– Aaaaaaa, te omor. Am alergat până m‑am lăsat prinsă. Venea noaptea, râdeam ca nebunii, nu trebuia să mergem nicăieri. Soarele apunea, luna nu avea decât să răsară sau nu. Brusc am văzut cerul deasupra mea, câteva stele, apoi ochii lui Adrian. Și apoi nu am mai vrut să văd nimic, am închis ochii și am început să văd pe dinăuntru.
2. (Consiliu de familie)
Pe canapea, din nou, unul lângă celălalt, mamă și tată, iar eu sprijinită de canatul ușii, în picioare, dorindu‑mi ca Adrian să intre peste noi în salon și să vă împuște, pac pe mama, pac pac pe tata. Aș vrea să vă înțeleg, dar îmi vorbiți cu cuvinte care nu au nimic de‑a face cu mine. Vorbiți ciudat. Spuneți sumedenie, nerecunoscătoare, tu, tată, repeți meditații, compromisuri. Vorbiți și vorbiți și amândoi sunteți îmbrăcați atât de urât. Oare de ce nu vă duceți voi sus, în dormitor și să vă futeți în loc să mă futeți pe mine la cap? Voi chiar nu aveți niciodată nimic mai bun de făcut decât să mă creșteți pe mine? De ce nu plecați niciodată de‑acasă? Duceți‑vă și distrați‑vă. Lăsați‑mă singură. Lăsați‑mă puțin singură. Nu în camera mea, în toată casă. Măcar o sută de ore. Doamne, parcă ați fi morți fără mine. Patetici, voi, cu fiica voastră. Hai, sictir. Dacă o s‑o țineți pe a voastră, am s‑o țin și eu pe a mea. De ce e atât de greu de înțeles ce vreau? Vreau să nu mai trăiți pentru mine. Pur și simplu. Să nu vă mai ascundeți după mine. Și încă ceva. Nu mai e ca pe vremea de care‑mi tot vorbiți. Noi, tinerii de acum, ne creștem între noi. Avem școala vieții de pe internet. Școala vieții…, na, că te‑am și citat, mamă. Noi suntem urbani, responsabili și sarcastici.
3.
Dacă ar fi să aleg o amintire cu Adrian, atunci ar fi aceea când și‑a scos capul de sub cearșaf, de fapt îi vedeam doar nasul și ochii mici, somnoroși, în partea de pat unde ar fi trebuit să‑i fie picioarele, s‑a uitat o clipă la mine, apoi s‑a retras imediat sub cearșaf, ca un melc, de parcă ar fi văzut la mine ceva insuportabil de frumos, nu de altceva insuportabil, ci de frumos. E drept că eram goală și că mă avantaja lumina, dar mi‑am dat seama că atunci a mai văzut și altceva, ceva ce numai un bărbat poate să vadă la o femeie, și s‑a speriat, pentru că lucrurile eterne ne sperie.
– Ce poate fi mai plăcut decât să te trezești la șapte dimineața, în Andaluzia, lângă iubitul tău?
– Să te trezești la nouă dimineața, a mormăit Adrian de sub cearșaf.
– Te aștept pe terasă, i‑am zis. Am făcut un suc de portocale.
N‑am primit niciun răspuns. Mi‑am luat țigările și am ieșit la soare.
Încă nu‑mi venea să cred că venisem în Spania cu părinții mei, iar după trei săptămâni eram în Andaluzia cu Adrian. Plecasem din România cu moartea în suflet, pur și simplu nu puteam accepta să nu ne vedem toată luna iulie și toată luna august, muream la gândul că vor trece zeci de zile fără să‑l văd pe Adrian, zeci de zile în care am fi vorbit la telefon, sau ne‑am fi văzut pe internet, dar nu am fi fost unul lângă celălalt. El își luase bacul și se pregătea pentru facultă. De ce să fi trăit șaizeci de zile fără Adrian? De ce? Numai pentru că mamătată au făcut o scamatorie? Ei au pus totul la cale, au calculat totul, altfel nu m‑aș fi trezit în fața faptului împlinit, cu bilete de avion și toată povestea despre unchiul bolnav, o minciună, o capcană gen părinți cinici care știu mereu ce e mai bine pentru copiii lor. Dacă ei făcuseră o șmecherie, aveam să fac și eu. No rulz, mamătată? Atunci no fucking rulz să fie.
De la cinci ani îmi petreceam cea mai mare parte a vacanțelor de vară în Spania, la rudele noastre din Valencia. Acum aveam aproape optsprezece ani și încă nu văzusem Marea Neagră, dar știam Mediterana pe de rost, cunoșteam Valencia și Madridul mai bine decât multe orașe din România, iar locul în care aș fi vrut să trăiesc era Barcelona. Întotdeauna așteptasem cu nerăbdare vacanța de vară, îmi plăcea Spania, visam adeseori locuri din Spania, dar acum era altceva. Acum, fără Adrian, Spania nu mai era decât o întindere de pământ sterp, cu plaje pline de turiști convenționali, iar spaniolii îmi păreau niște oameni gălăgioși și infatuați. Fusesem șmecherită, eram în Spania fără să vreau să fiu în Spania și atunci, tot ce am mai putut să fac a fost să‑l sun pe Adrian și să‑i zic: „Vino și ia‑mă de aici. Te rog, iubitule. Fă ce știi, dar ia‑mă de aici. Te rog, Adrian, nu pot să trăiesc fără tine”. Nu m‑am mai controlat, i‑am spus cele mai patetice lucruri din lume, pentru că trăiam într‑o realitate patetică. „Vin după tine”, mi‑a zis. „Așteaptă‑mă”. Și m‑am pus pe așteptat. Îmi verificam compulsiv telefonul, acolo aveam totul, toate adresele, facebook, snapchat, e‑mail, instagram, whatsapp. Stăteam ore în șir cu căștile în urechi, întinsă pe jos, cu țigara aprinsă și cu o scrumieră alături, cu spatele sprijinit de perete și mi‑era dor de carnea lui, mi‑era dor să‑mi vorbească, să‑i aud cuvintele pentru că numai cuvintele lui puteau întemeia realitatea de care aveam nevoie cu disperare. După cinci zile de la discuția noastră, am primit un mesaj: Adună câți bani poți. Și atunci am înțeles ce avea de gând. Așa că am adunat bani. Spre surpriza tuturor, m‑am oferit să fac eu toate cumpărăturile, ca să pot păstra restul, firește. L‑am tapat pe unchiul meu de douăzeci de euro, pe mătușa de treizeci și cinci, pe ai mei de o sută douăzeci. Am sunat‑o pe mama Simonei să‑mi plătească ultima traducere cât de repede putea. Am rugat‑o, am insistat, m‑am milogit și după trei zile m‑am dus la Western Union și am luat șase sute optzeci de euro. Deci adunasem opt sute cincizeci și cinci de euro, plus ceva mărunțiș, cred că aveam cam nouă sute de euro. Nu știam dacă erau puțini sau mulți. Știu doar că, dacă m‑ar fi plătit cineva cu un euro pentru fiecare gând către Adrian, la capătul unei zile aș fi avut mii de euro.
Pentru ca așteptarea să nu mă înnebunească, m‑am gândit să scriu. Am deschis un document word și m‑am dus cu laptopul pe terasă, iar după patru ore l‑am închis pentru că nu reușisem să trec de Mi‑e dor de Adrian. Și, până la urmă, chiar era singurul lucru care merita scris. Ce să fi scris? Despre copilăria mea? Avusesem o copilărie absolut normală, exceptând lunile din Spania, dar și acelea au ajuns să nu mai aibă nimic ieșit din comun. Apoi mi‑a venit ciclul pentru prima dată și n‑a fost nicio tragedie. De atunci îmi vine regulat. Mi‑au crescut sânii, mi‑a crescut fundul. Mi‑a crescut păr pe alocuri. Din când în când îl tai. Nimic nemaipomenit. Apoi am făcut dragoste pentru prima dată. Pentru mine a însemnat mult, pentru băiatul căruia mă dăruisem nu a însemnat aproape nimic. Poate din cauza prezervativului. Poate din cauza nepriceperii mele. Poate din cauza grabei lui. În fine, un tâmpit. De ce să fi scris despre un tâmpit pe care nici măcar nu îl mai uram? Am purtat aparat dentar. Dar toată lumea poartă acum aparat dentar. Mai mult, am auzit că în Japonia îl poartă ca să le strâmbe dinții, nu ca să‑i îndrepte. Era evident că se va ajunge și aici. Odată ce toată lumea are dantura perfectă, cum să îți mai iasă zâmbetul în evidență? Strâmbându‑ți dinții, clar. Așa, tot sortând amintiri, și dându‑le la o parte ca pe niște haine ce miros insuportabil a vechi, am ajuns la Adrian și mi‑am dat seama că, de fapt, îmi doream să scriu despre el. Ca și cum înainte de el nu mi s‑ar fi întâmplat nimic extraordinar. Stephen King spunea într‑un interviu că trebuie să scriem despre lucruri ieșite din comun. Eram o fată de șaptesprezece ani, aproape optsprezece, stând pe o terasă în Valencia, la umbră, cu laptopul pe genunchi, desculță, cu șuvițe mov în păr, fumând țigară de la țigară, bând suc de portocale și uitându‑se uneori în direcția mării. Ce era ieșit din comun la toate astea? Soarele înaintase, mă bătea în cap, așa că m‑am dus și m‑am așezat direct pe gresie, dincolo de linia de unde începea umbra, cu spatele sprijinit de peretele casei. Și atunci am știut ce era ieșit din comun la toate astea. Eram o fată căreia îi era tare dor de un băiat pe nume Adrian. Asta era ieșit din comun. Așa că am scris: Mi‑e dor de Adrian și am închis mulțumită laptopul.
Iar acum stăteam tot pe o terasă, tot la soare, dar nu în Valencia și îmi țineam palmele pe genunchi, nu un laptop, și nu știam în ce direcție e marea, pentru că în jur erau numai măslini, mii și mii de măslini, dar dacă ar fi fost să scriu ceva, aș fi scris exact ce scrisesem în Valencia: Mi‑e dor de Adrian, chiar dacă acum Adrian era la cinci metri de mine.
Am coborât și am verificat din nou poarta de la intrare, apoi ușile și ferestrele de la parter. Toate erau ferecate. Mai aveam de rezistat șaisprezece zile, apoi nu aveau decât să ne prindă. Îmi imaginam ce față va face tata, și ce față va face mama, și ce față vor face părinții lui Adrian. „N‑o să ne prindă”, am șoptit și mi‑am trecut palma peste burtă. Și apoi, de undeva, pe furiș, a venit bucuria. Așa cum se întâmpla uneori când îi aranjam hainele, când îi puneam pantalonii pe umerașe, când îi împătuream tricourile. Îmi lipeam fața de hanoracul lui, strângeam pentru o clipă la piept o mânecă. Și viața era frumoasă și îl iubeam atât de mult, iar bucuria mea ucidea moliile, îndepărta praful de pe lucruri, aranja florile în vază, stătea tolănită pe covor.
4. (Consiliu de familie)
Nu sunt obraznică. Chiar nu sunt. Și sunt silitoare. Dar voi mereu aveți ceva să‑mi reproșați. Stați să vă spun asta. Mai întâi vreau să știți că vă iubesc și că viața fără voi mi s‑ar părea absurdă. Nu mi s‑ar părea. Ar fi. Dar îmi reproșați prea multe. Mereu aveți ceva de comentat, nu mai terminați cu sfaturile. De fapt, sunt o elevă super bună, am bursă de merit, merg la olimpiade, nu lipsesc de la meditații, știu mai multă chimie decât voi amândoi la un loc, și mai multă matematică, și fizică, știu capitalele unor țări de care voi nici măcar nu ați auzit și am citit mai multe cărți decât veți citi voi vreodată, și mai merg și la sală, și‑mi gătesc, uneori gătesc și pentru voi. Și atunci? Care‑i problema? Voi ce faceți după orele de muncă? V‑am auzit de atâtea ori spunând că vreți să vă relaxați. Și eu vreau să mă relaxez, mamătată. Mă duc la școală șase ore, apoi mai învăț încă trei acasă, fac curat, mă duc la sală, citesc, deci am și eu dreptul la relaxare după opt, nouă ore de muncă. Așa că vreau să ies, să mă întâlnesc cu prietenele mele, să mergem într‑un club sau la mall, iar mai nou să fumez și să mă culc cu prietenul meu, să merg la un concert, să fumez o iarbă, să mă dau noaptea cu rolele pe bulevarde… Chestii normale. Nu vi se pare corect? Sau să stau pur și simplu și să o ard pe internet ori să mă fardez de șapte ori și să probez chiloți și sutiene.
5. (Nervi de primăvară)
Traversez și toate bovinele din mașinile oprite la semafor se uită la mine. Toți troglodiții belesc ochii prin parbriz la sânii, scuze, țâțele mele și la curul meu. Bestii sexuale, tâmpiți fără creier, dacă le pui o pizdă pe nas cred că l‑au prins pe Dumnezeu de un picior. Să se uite, nu au decât, dar nu așa. Să se uite, să mă admire, dar nu să mă pună capră. Să se gândească la toate tutorialele pentru fardat pe care le‑am văzut, la cât am tras la sală ca să am un fund ca două coline, nu ca o scândură, la cât am alergat ca să am un abdomen mai plat decât imaginația lor de maimuță. Se uită la tine și după tine cu o insistență de retardat mintal și‑și zic: „mamă, ce i‑aș trage‑o, uită‑te la ea”. Ei bine, n‑ai să mi‑o tragi în veci, pentru că n‑ai creier, în primul rând, labagiu stupid, iar în al doilea rând, pentru că ești leneș și prost și nu faci nimic ca să meriți o fată ca mine. Nu e suficient să‑ți pui curul păros într‑o mașină ca să mă ai, fraiere, sau cardul într‑o fantă. Îți place că sunt fardată impecabil, că am buzele proaspete, îmbrăcăminte hype, fese tari ca piatra, șolduri unduitoare, știu să merg pe tocuri, am exersat, tunsoarea mea e perfectă, miros bine, mă duc la cosmetică, am pizda strâmtă, da, dar mie de ce mi‑ar plăcea de tine? Vrei ca fundul meu să fie impecabil, dar tu ești plin de coșuri pe fund, să nu mai vorbim de păr, ai păr peste tot, maimuță, pe spate, pe piept, la coaie, pe fund, pe degetele de la picioare, pe degetele de la mâini, în nas și pe nas, în urechi, dar vrei ca eu să fiu ca o păpușă. Nu te‑ai dus o dată la pedichiură, până și unghiile de la mâini îți sunt tăiate aiurea și mai vrei să‑mi bagi degetele în pizdă. Nu ești în stare să povestești o scenă dintr‑un film, nu ești în stare să mă faci să râd din toată inima, dar te uiți la mine prin parbriz, bovină, și îți zici „mamă, ce bună e asta”, și ai și tu dreptate, dar n‑ai să‑ți pui niciodată degetele proaste pe pielea mea fină pentru că nimic nu e mai rău pe lumea asta decât să te trezești în pat lângă un bărbat prost. O femeie proastă se îmbracă și pleacă, dar un bărbat prost e ca un dulap vechi, masiv. Stai în mașina ta și eu traversez strada și te uiți la mine prin parbriz, sau și mai rău, cobori geamul ca să‑ți văd privirea de idiot, de frustrat etern și de pervers. Nu, de pervers nu, pentru că asta e greu, n‑ai fi în stare să fii pervers o noapte întreagă. Te mănânc pe pâine, bărbătușule. Mi‑e scârbă de tine, pentru că nu miroși a ce trebuie, miroși a prostie, și asta nu se spală cu toate gelurile din lume. Roșu la tine, verde la mine. Hai, pa. Ne vedem la următoarea trecere de pietoni.
