Deși o proiecție constativă, în siajul producțiilor 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile și După Dealuri, R.M.N., filmul pe care Cristian Mungiu îl propune în 2022 pentru competiția oficială a Festivalului de la Cannes, pornind de la un background al ficționalizării realiste, pare să își transgreseze din interior funcția observațională: precum însemnează și Jessica Kiang în review-ul său, din Variety, Mungiu nu „disecă”, am putea spune, creierul colectiv, nu judecă scan-urile societății generate de aparatul R.M.N., prin care regizorul trece satul transilvănean, însă vădește afectarea prin prezența straniului caz al lui Rudi (Mark Blenyesi) și prin ambiguizarea (adaos de realism magic, după cum notează Mihai Fulger în „Observator Cultural”) din finalul filmului. Până la un anumit punct, vorbim despre o producție în care se derulează planuri ficționale printr-un filtru intersecțional: avem de-a face, deci, cu reprezentări ale multi-etnicului, plurilingvismului (apare o alternare a limbilor maghiară, română, germană, franceză, engleză) și ale rasializării, ale masculinizării și, implicit, sexualizării, ale migrației în masă și comodificării minoratului, împletite în majoritatea cadrelor ce survolează comunitatea.
Scena de început are loc într-un abator din Germania, cu imaginea pendulând între aparate automatizate și animale ciopârțite, unde Matthias (Marin Grigore), muncitor multi-etnic („corcitură” în termenii consătenilor) expatriat, numit fiind „țigan leneș”, reacționează agresiv în fața apelativului rasist, prefigurând viitorul incident din satul natal transilvănean; întors în mijlocul unei familii distante, lipsită de figura paternă și lovită de un eveniment traumatic, după cum urmează să vedem, acesta își va compensa neajunsurile afective revenind la relația cu Csilla (Judith State), directoare, la momentul întoarcerii lui Matthias, a fabricii de pâine din sat. Situația va degenera, însă, când lipsa forței de muncă locale va determina angajarea subită, în vederea accesării unui program european de finanțare, a unui personal sri lankez în fabrică; comunitatea, care abia reușise să scape de „țigani”, vădește stupefiere față de prezența sri lankezilor. Dacă, pe de-o parte, Matthias își face dreptate cu forța sa fizică, deși insuficient în raport cu dimensiunea rasializării, sri lankezi nu au nici măcar această opțiune; salvarea lor stă pe umerii Csillei, dar nici violența, nici argumentul nu pot reprima iraționalitatea barbară a sătenilor deranjați până peste cap de amestecul rasial. Cetățenii, printre care și o parte a exodului muncitoresc, nu sunt dispuși să accepte imigranții, fie că aduc în discuție naționalismul și melanjul globalismului, argumente pseudo-științifice epidemiologice, frustrări personale fără noimă (dacă diaspora română e tratată necorespunzător, de ce cei trei sri lankezi să beneficieze de toleranță?), oferirea de locuri de muncă străinilor (deși niciun localnic nu s-a arătat doritor de oferta propusă de firmă), dorința separării religioase (în fapt, unul dintre sri lankezi este catolic; una dintre scenele cu cel mai mare impact din film este cea în care cei trei sunt dați afară din biserică în mijlocul slujbei: acest tip de segregaționism religios denotă o ură înrădăcinată. Csilla va cere toleranță instituției care asigură toleranță, iar aceasta eșuează în garantarea ei. Nu mai rămâne decât posibilitatea cartografierii violenței).
Boicotarea firmei, ficționalizată de regizor (evenimentul a avut loc în Harghita, comuna Ditrău), se cere, bineînțeles, rezolvată. Mungiu pune, deci, în scenă o adunare socio-politică, prezidată de primar, în care antologhează, timp de 17 minute, contradicțiile inerente discursului rasist, rudimentaritatea gândirii retrograde, constatând eșecul toleranței umane în fața disprețului și atitudinii refractare naționaliste. R.M.N.-ul cerebral nu iradiază prin câmpul magnetic sau prin undele de radiofrecvență, ci constată și monitorizează patologii, astfel că regizorul nu vine să sancționeze, ci doar generează o imagistică a tumorii sociale în parametrii săi reali de avansare. Cele 17 minute de observare a opozițiilor discursive nu marchează decât covârșitoarea înaintare a bolii și copleșirea indubitabilă a întregului organism social – democrația este de partea cangrenei. Precum Matthias verifică pe telefon imaginile de la tomograf ale lui Papa Otto (Andrei Finți), spectatorul localizează treptat și aranjează părțile structurilor cerebrale ale societății în timp ce înaintea lui se desfășoară cu acuitate un spectacol al patologiei.
Am putea spune că, în fapt, filmul urmărește evoluția lui Rudi (Mark Blenyesi), fiul lui Matthias, întrucât celelalte planuri par a sta sub semnul unui retardement generator de tensiune în legătură cu situația copilului. Ana (Macrina Bârlădeanu), mama acestuia, cu „minte de femeie” după spusele sexiste ale lui Matthias, încearcă să îl ajute pe Rudi, traumatizat în urma unei întâmplări din pădure, pe drumul spre școală, ascunsă din cadru. Îl învață să croșeteze pentru a-l liniști. Copilul nu vorbește la revenirea tatălui, muțenia îl copleșește, însă comunică. Desigur, Matthias vede în acțiunile mamei o formă de feminizare, astfel că găsește potrivit să balanseze situația, antrenându-și băiatul în pădure, dorind să barbarizeze ingenuitatea, motiv pentru care spectrul sexualității este, de asemenea, problematizat în contextul satului tradițional. Apogeul este atins atunci când bătrânul Otto se spânzură, iar copilul își recapătă vocea. Maladia sfâșietoare a lui Papa Otto sfârșește prin suicid, singura salvare. Muțenia sfârșește doar prin conștientizarea realității cangrenei: recunoașterea patologiei cere imperativul comunității vocale, însă doar Csilla rămâne vocală pledând în favoarea minoratului.
Fără rețineri se poate ajunge la consensul că cel mai puternic actant al filmului este Csilla. În calitate de director al fabricii de pâine susține angajarea sri lankezilor, deși conștientă de potențialul scandalizator al acestora pentru consăteni; nu refuză să îi apere în plenul comunității lezate (gratuit, desigur!); ba chiar în momentul critic în care sri lankezi sunt atacați de localnicii costumați, ea îi aduce în propria casă cu riscul unui incident negativ; în adunarea localnicilor se opune acuzațiilor nefondate ce vizează străinii. În fapt, le înțelege situația: expatriați, având nevoie de bani pentru familiile lor aflate la mii de kilometrii distanță, nu își pot permite să fie concediați din lipsă de toleranță. De fapt, aceasta este situația comodificării umane. În ochii patroanei fabricii, sri lankezi nu sunt decât reprezentări ale producției, ale capitalului, iar din moment ce comunitatea refuză să mai colaboreze cu fabrica în circumstanțele date, rolul lor devine totalmente nul. Nu mai aduc profit, nu mai pot fi exploatați. Dezumanizați fiind, reduși la unități de profit, prin contribuția sătenilor, ajung să fie intruși. Intruși în fabrica de pâine, în instituția bisericească, în propria locuință. Csilla vede oamenii din aceștia și nu coeficientul de producție, la fel și ceilalți angajați care au conlucrat cu sri lankezii, însă nu este de ajuns atunci când vorbim, precum notam mai sus, despre o democrație dirijată de maladie.
Am păstrat pentru titlul articolului de față replica „I don’t know, from home all is vest”, în mod bizar, tocmai pentru că tratează într-o secvență fugitivă, incisiv-ironică, particulară, potențialul generalizator al filmului. Desigur, avem de-a face cu occidentalizarea, și nu doar a spațiului transilvănean, cu exodul în vest a clasei muncitoare dezavantaje economic în țară; în genere, cu atitudini universale: Cristian Mungiu nu se oprește la spațiul românesc, ci reconstituie realități globale. Regizorul cere atenție față de eticile sustenabile de apartenență, toleranță și reconstrucție, mai ales gândind la circumstanțele evenimentelor politice și militare recente. Ce vor să însemne urșii de la granița pădurii? Pământul nu îți aparține, este timpul să înveți cum se împarte acesta; nu poți decât să întorci spatele către ceea ce te depășește și să revii spre ceea ce îți este cu putință să mai rezolvi; teama este o realitate sufletească iminentă; civilizația a eșuat, progresul s-a poticnit, omul este deznădăjduit; omul trebuie să devină un om al incluziunii pentru a înainta, dar nu înainte de-a fi prea târziu.
