În eseul Sfânta Rusie – o privire sintetică și limpede asupra spiritului rusesc –, Alain Besancon spune la un moment dat: „Auzim adesea citată cu emfază următoarea sentință a lui Dostoievski: ≪ Frumusețea va salva lumea ≫ . Formulă impresionantă, dar goală de conținut. Frumusețea nu va salva lumea. Dar nici urâțenia nu o va face.” E a nu știu câta oară când dau de cineva care polemizează cu afirmația dostoievskiană, negându‑i valabilitatea. Eu sunt de acord cu ea, însă cu verbul pus la prezent (un prezent etern): frumusețea salvează lumea. Desigur, nu am atâta naivitate încât să cred că o salvează de atrocitate, de injustiție, de barbarie. Ba, în destule cazuri, cred că frumusețea stimulează răul: drăgălășenia unui copil sau a unei femei poate fi un excitant pentru violator ori criminal, farmecul naturii îl poate atrage ca un magnet și pe cel care îl distruge și îl sufocă sub gunoaie… La fel, nu contenește să mă șocheze acest, pentru mine tragic, paradox: strălucirea operei proprii nu‑i împiedică pe unii „creatori de frumos” (ca să folosesc o expresie a nesuferitei limbi de lemn) să‑și pună talentul sau prestigiul în slujba dictatorilor, deci a ororii. Însă mi se pare inutil să mai înșir argumente care să pună în lumină vulnerabilitatea, neputința frumuseții în fața barbariei, mai ales acum, când vedem cu ochii măriți de groază cum viețile, splendorile naturale ori cele create de om în Ucraina sunt făcute una cu pământul de ruși. Rușii, despre care același mare scriitor Dostoievski a zis în repetate rânduri că au și geniul tuturor popoarelor, pe lângă cel rusesc! Așadar, superioritatea absolută, „suprageniul”, cel care se crede deasupra tuturor. Cum din istoria omenirii n‑au lipsit niciodată „suprageniile” ultrapotente și cum ele se întovărășesc întotdeauna cu crimele cele mai abjecte, mai are rost să te miri că lucruri așa gingașe ca stabilitatea, liniștea și frumusețea lumii, viața însăși își pierd tăria ori sunt aneantizate?
Dar, dacă frumusețea nu mântuie lumea, în schimb ne salvează pe fiecare în parte, zi de zi, de cenușiu, de plictis, de nefericirea ori urâtul existenței, făcându‑le mult mai suportabile. De aceea fugim dintotdeauna spre ea toți, cu mic, cu mare. Fiindcă frumusețe căutăm când ne aranjăm casa și grădina după gustul propriu, când ne îmbrăcăm într‑un anumit fel, când ne alegem partenerii, când optăm pentru o anume culoare a mașinii… Frumusețea o căutăm citind, ascultând muzică, mergând prin galerii de artă, vizionând filme, urmărind/ practicând sporturile sau hobby‑urile care ne atrag, meseriile care ne pasionează… Nevoia de frumusețe e imperioasă, steaua sa ne ghidează mai toate actele și opțiunile, căutarea ei e continuă. Îndrăznesc să afirm chiar că această căutare e un instinct fundamental, la fel de important ca instinctul de perpetuare a speciei, de pildă. Nu putem trăi fără frumusețe, cea cu tot atâtea chipuri, câte făpturi populăm pământul. Fiindcă fiecare individ o înțelege în felul lui, după mintea și sensibilitatea cu care l‑a înzestrat natura. (Firește, aici nu am nici o clipă în vedere rebuturile umane în mintea cărora mirosul sângelui omenesc, jafurile, distrugerile sunt sinonime cu frumusețea.) Orientarea noastră spre frumusețe nu este rod exclusiv al instinctului, care nu‑i atotputernic (se știe: instinctul de prădător îl face pe puiul de leu să prindă și să imobilizeze o pradă pe măsura lui, dar el habar n‑are cum s‑o omoare până nu‑i arată mama). Educația noastră din primii ani de viață se bazează pe ce e frumos/ nu‑i frumos să faci, de timpuriu ne este sugerată, relevată substanța benefică a frumosului. Din proprie experiență vorbind, am toate motivele să cred că „e frumos!” e unul din primele lucruri pe care majoritatea covârșitoare a copiilor le aud de la cei din jur de foarte devreme, înainte chiar de a învăța să vorbească. Iată: am văzut de sute de ori în comunitatea sătească în care m‑am născut următoarea scenă cu părinți, frați mai măricei etc. încercând să calmeze un prunc, să‑i atenueze teama de un obiect, un om, un animal. În fața copilului care plângea, ei arătau spre obiectul, omul sau animalul cu pricina, însoțindu‑și gestul cu vorbele: „e măi‑măi, măi‑măi!”, adică e frumos, e frumos. Și zâmbeau, și‑și îndulceau vocea, și cântau cuvintele, mângâind îndelung jucăria, câinele, obrazul persoanei asupra cărora voiau să atragă atenția micuțului: fii atent, noi îți garantăm că aici e ceva în mod hotărât bun și vrednic de iubit! În scurt timp copilul se liniștea, zâmbea și el, privind cu bunăvoință la cei de care se temuse. Măi‑măi‑ul fusese acceptat ca plăcut, dezirabil, neprimejdios. Și‑a dovedit, alăturat atitudinii caline, puterea de a îmblanzi realitatea, câștigând lupta împotriva tristeții și a fricii.
Înduioșător mod de‑a fi atras de partea frumuseții! La fel am crescut și eu, asociind‑o cu blândețea, cu mângâierea, cu alinarea.
Și, în ciuda faptului că mai târziu am aflat că ea poate fi și amară, și angoasantă, și răvășitoare prin tragismul ei, am rămas cu aceeași convingere: că, în ultimă instanță, frumusețea alină. Altminteri n‑am căuta‑o.
Un răspuns