Geo Dumitrescu: Argumente îmi curgeau pe tâmplă

„Adevărul este că numărul real al cititorilor a rămas cam același («după 1989 încoace»), doar că a crescut puțin puterea de cumpărare a celor care se interesează de literatură sau se simt obligați, din varii motive, să aibă niște (sau: anumite) cărți în casă.” remarcă Adrian Ciubotaru în articolul „Mai avem nevoie de cititori?”, apărut în Revista Literară, nr.4 din anul curent; fapt de necontestat în momentul de față în lumea literară din Chișinău. O spun din numele unui cititor și, respectiv, unui cumpărător activ, în materie de carte. Mai puțin de dragul de a avea „anumite” cărți în casă. Sau, dacă e să accept în mică parte această formulă, o voi face din motivul că, pentru propriul hatâr și buna mea dezvoltare, vreau să cred –  cumpăr unele (sau anumite) cărți pentru a putea lucra pe ele; știu că sună cam… gongoric, dar faptul de a însemna, sublinia, lăsa notițe pe paginile unei cărți tipărite, îmi face o enormă plăcere și, de altfel, mă ajută să recitesc paginile importante din carte atunci când mi se… pune problema. 

Dar mi se întâmplă deseori, că aleg să cumpăr niște cărți despre care nu știu ni-mic, niște autori despre care nu am auzit; însă cumva mă prinde titlul, coperta, informația de pe coperta a patra sau vreo notiță veche, a cititorului care m-a precedat (dacă e o carte din anticariat). Iar aceste descoperiri uneori sunt atât de valoroase, încât, cu greu îmi pot reține entuziasmul să vorbesc despre ele oricui mi se nimerește într-o conversație în timpul apropiat. Așa am aflat despre Vasile Vasilache, cumpărându-i Jurnalul dintr-un anticariat de pe Tighina și, abia mai târziu, aflând despre personalitatea lui, atât de iubită și venerată de oamenii din domeniul literaturii și despre care Emilian Galaicu-Păun îmi spunea că: e unul din oamenii după care tânjește cel mai mult. Și tot astfel, am dat de o carte care se numește Jurnal de campanie, apărută la Editura Cartea Românească, București 1974 (ediție princeps!), semnată de Geo Dumitrescu; un autor despre care nici măcar nu auzisem, dar ce mai! – despre care nici unul din prietenii mei, dintre cititorii de poezii, nu auzise. Iar cum îmi plac jurnalele și, mai ales, acesta se voia un jurnal poematic, zic: să văd ce reprezintă, dom’le, acest autor, pentru care această veritabilă editură nu s-a zgârcit la hârtie; pentru că e o cogeamite carte, iar poemele sunt scrise cu o mărime de caracter atât de generoasă, încât poate fi citită de un torent studențesc, cărora profesorul le schimbă, doar, pagina. Și mai ales: printre poezii se pierd o serie de desene grafice de Mihu Vulcănescu, niște desene splendide, cum avea să se vadă mai târziu, mai exact – în 1989 în volumul Abece-dor de Emilian Galaicu-Păun, apoi în Levitații deasupra hăului (1991) de același autor, în ambele fiind, mi se pare, lucrările unuia dintre frații Coman (sau ale fraților!?). 

Și a trebuit să treacă ceva timp până am trecut, propriu-zis, la lectura acestui volum de poezii, dar nu înainte de a-i citi meritele pe care i le enumeră Wikipedia, acesta fiind nu doar poet, traducător și scriitor, dar și un „talentat gazetar”: fost redactor la ziarul „Timpul”, apoi la mai multe ziare și reviste literare, printre care Flacăra, „Almanahul literar” (Cluj), „Gazeta literară” (devenită „România literară”). A mai colaborat și la alte publicații, începând cu „Vremea”, „Curentul literar”, „Kalende”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Viața românească” și continuând cu revistele „Contemporanul” și „Luceafărul”. Rubrica Atelier literar, susținută ani la rând, rămâne ca un model de orientare a debutanților, cu o generoasă exigență. A fost director al revistei „România literară” și, mai adaugă Wikipedia, care: Cronologic și estetic a umplut vidul poetic lăsat de moartea prematură la 21 de ani a lui Nicolae Labiș (1956) și l-a precedat pe Nichita Stănescu, care a debutat în volum cu „Sensul iubirii” la Editura Luceafărul în 1960.

Însă poemele acestui redutabil gazetar, pe drept vorbind, sau, între noi fie vorba, m-au cam plictisit, în mare parte. Poetul parcă psalmodiază, or, pentru cititorul de azi, unde ritmurile sunt – cum mult – accelerate (e vorba de ritmuri în general: muzicale, de viață, de desăvârșite împreună-petreceri ș.a.m.d.), acest tip de poezie poate, cu o uimitoare rapiditate, să plictisească. Am zis „în mare parte”, pentru că, se știe, fiecare mare poet, are doar câteva poeme foarte mari, cum fiecare mare roman, are doar vreo 10 pagini care îl fac mare. 

În mijlocul unor poeme, pentru mine, de o plictiseală înfloritoare, găseam câte un vers care mă făcea să reiau poemul de la început, cu gândul că poate sunt distrat, că poate e în întregime atât de bun; dar nu, pe bună dreptate, îmi erau pe plac doar mici fragmente, dintre care o să menționez câteva aici: „O lacrimă. Stop. Totuși, toamnă./ Mai lipsea cineva să fim doi.”, „Femeia de alături se socotea totuși prezentă/ și mă întreba profesional: «mă iubești?»”, „numai tu, înlemnită stăpână, zid, dragoste.”, etc; lista se lungește bine, căci, cartea întrunește poeme mai vechi ale autorului, din două volume precedente: Africa de sub frunte și Furtună în Marea Serenității; precum și o serie de poeme inedite: Jurnal de campanie; iar ca adaos pentru toate astea, o scurtă listă de poeme, așa zis, Ocazionale. Iar precaritatea multora din aceste poeme, sunt justificate de autor printr-o notă, de la sfârșitul cărții, unde spune că, de fapt, cartea este nevoită să exprime, … cel puțin pe una din laturile ei, dubla slăbiciune a celui ce o iscălește: în primul rând, de a nu fi în stare să reconstituie, să reintre în starea specifică în care a așternut pe hârtie acele texte suferinde; sau, în al doilea rând, de a nu fi în stare să se desprindă sau chiar să se lepede cu totul de ele.

Și totuși. Găsim în carte un poem, care nu poate să nu placă. Un poem care m-a făcut să râd, să-l revăd și să mă întristez, apoi să-mi râd din nou de naivitatea-mi donquijotescă. 

O să-l transcriu aici, complet, drept mulțumire pentru bunătatea voastră de a ajunge în acest punct și, nu în ultimul rând, pentru plăcerea lecturii voastre. Eventual, o să dărui cuiva acest volum – cu pretextul de a mi-l împrumuta cândva, pentru a reciti acest poem de la pagina 99:

Argumente îmi curgeau pe tâmplă

Ne salutam așa: mai întâi așezam mâna

pe obrazul ei, apoi o mutam ușor 

pe obrazul meu, aducând între degete

un fir de răcoare. Prin asta,

temperaturile noastre deveneau egale,

apoi, din nou le făceam să difere

alergând unul prin celălalt…

Treceam prin lungi coridoare de umbră, 

prin grele urcușuri

și bucurii tulburi și galbene,

apoi ne-ntorceam

în căderi libere, amețitoare,

despovărați de timp și de trupuri, 

tăcuți și albi…

Dar venea întotdeauna al treilea, nevăzut,

cu acte-n regulă, 

posomorât și plin de drepturi,

și jocul frumos se sfârșea

într-o drojdie grea, ce inunda inimile

împiedicându-le să scapere… Eu

mă-nfășuram în tristețe, ea căuta

lacrimi de ocazie, și stăpânul o lustruia

cu praf de curățat,

ca pe o faianță higienică,

până o făcea nouă-nouță,

strălucitoare, apoi pleca, 

mulțumit și fix ca un portret,

ducând-o de lanț

spre magazia legală…

Dar toți eram oameni, totuși,

și rămânând singur, 

îmi șiroiau pe tâmplă

furibunde argumente copleșitoare,

pe care le strigam în urma lui, peremptoriu,

dintr-o elementară datorie de conștiință

și de logică:„ O, nu te supăra, nu te chinui, 

nu e nimeni de vină, nu vezi? —

decurgem toți

din niște mari iluzii necesare, absurde, 

străvechi și primordiale, și așa mai departe;

sântem cu toții victimile gravitației

și ale gravității — tangajul planetei

ne răstoarnă adesea pe brânci… —

omule, nu te supăra, toate sânt trecătoare,

toate sânt fermecătoare, toate sânt

spermatozoare, și așa și pe dincolo,

c-o fi, c-o păți”…

Și rămânând singur, îmi organizam

un mare miting, împărțind manifeste mulțimii

și scriind pe pereți uriașe lozinci violente

ale unei noi Internaționale a iubirii: 

„Proprietari de neveste din toată lumea,

nu vă bateți femeile!”, și: „Îți bați

nevasta — îți bați norocul!”…

și mă gandeam stăruitor

la un proiect radical

pentru seculizarea averilor sentimentale…

Și rămânând singur, înfășurat în tristețe,

mă uitam sinucigaș pe fereastră —

cădeau ploi albe, limpezi, peste zăpezi,

stupide ploi, fără rost, peste zăpezi…

Și inima ei 

bătea, desigur, mai departe, la fel,

și ochii ei ardeau la fel,

cu negre văpăi, sub ferigile genelor — 

independent de voința mea, departe de mine,

inima ei continua să bată,

ea continua să trăiască,

departe de mine, în lipsa privirii mele,

așa cum nu poate trăi

nici-o frunză neprivită de soare…

Și acesta era cu adevărat

singurul lucru de neînțeles, monstruos — 

o, acesta era într-adevăr

singurul lucru de neiertat,

care cerea pedeapsă, răzbunare:

„Va trebui să-i trag

o bătaie soră cu moartea” — mă gândeam

liniștit („bătaia e ruptă din rai, 

ori poate raiul e rupt din bătaie”…)

și mă gândeam liniștit, scriind distrat

cu degetul pe geamul aburit „te iubesc”,

„te iubesc”, mutând apoi degetul, ușor, pe obraz

și aducând un fir de răcoare, în timp ce

palmele îmi ardeau de senzația

genunchilor furați… O, firește, era 

un lucru îngrozitor, de neînțeles,

de neiertat!…

Cam multe puncte de suspensie, nu credeți? 

În rest, tot recitind poemul, sub Gnossiennes-urile lui Satie, dansez o Ciocârlie, din palme, cu gândul la cafele cu doamne ce continuă sa trăiască, departe de mine, în lipsa privirii mele, și cu o senzație spălăcită de genunchi furați (la subțioară). Lecturi frumoase să aveți! 

Publicat în Print MDRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *