Grădina Sofiei, cartea unui vis sacrificat

După ce am închis Grădina Sofiei, cartea Suzănicăi Tănase, publicată la Casa de pariuri literare în 2020, nu îmi explic întru totul de ce, poate fiindcă m-a copleșit frumusețea ei și mi-a plăcut să rămân un timp așa, vrăjită, n-am putut să scriu despre ea, deși știam că o voi face. Întrucât, vai, e o carte rară, pe care o iubești de la prima propoziție („Visez iarăși sânge.”), iar pe măsură ce înaintezi și te apropii cu lectura de final, iubirea frizează dimensiuni acute, aproape ale durerii. O carte indimenticabilă și inconfundabilă, fără îndoială.

Întotdeauna am iubit literatura autobiografică și autorii care, scriind despre ei și experiențele lor, nu o fac prefăcut, ci își asumă cu tot curajul și cu toată sinceritatea trăirea, viața. Grădina Sofiei a depășit așteptările mele. Felul curat și  „până la capăt” în care Suzănica Tănasese se privește pe sine, se întoarce în trecutul ei, luciditatea ascuțită, fină ca o lamă, feminitatea asumată, poezia scriiturii dau textului o structură mătăsoasă, cumva transparentă, în care cuvintele își arată trupul gol și-n toată splendoarea.

Apoi, cele mai fascinante cărți pentru mine sunt ieșite dintr-o vibrație anume a spiritului, sunt scrise la aceeași temperatură a sufletului. Cărțile care își „forțează” autorii să se salveze scriindu-le, cărțile ce țâșnesc dintr-o stare-limită, dintr-o nevoie aproape fizică de a supraviețui unei experiențe prea intense, prea intime, prea dureroase. În cazul Suzănicăi Tănase, experiența aceasta este pierderea sarcinii. O încercare traumatică pentru orice femeie.

Însă nu este vorba despre ce anume mă fascinează pe mine ca cititor, nici măcar despre faptul că această carte a răspuns „cu asupră de măsură” dorințelor mele. Cred că oricine ar deschide-o, ar citi-o și-ar iubi-o. Sensibilitatea Suzănicăi nu poate lăsa pe nimeni indiferent.

Firește, Grădina Sofiei poate fi privită ca un experiment terapeutic. Autoarea încearcă să se elibereze de trauma recentă scriind. Nenumăratele asocieri de gânduri și punți peste timp îi apropie cititorului o astfel de explicație. Întoarcerile permanente în trecut, referințele la familia în care s-a născut și familia nouă, aleasă, dar mai cu seamă personajele feminine ale acestora (bunica de la țară, mama autoarei, autoarea copil, autoarea matură, autoarea-mamă) sunt un fel de asigurare pentru Sofia cea niciodată născută că i-ar fi fost bine, nespus de bine pe lumea aceasta. Așadar, nu era deloc necesar să refuze nașterea. Însă, sub niciun chip, SuzănicaTănase nu alege calea la îndemână a autocompătimirii. Textele ei, ce pot fi citite foarte bine ca poeme, ori pagini de jurnal, nu cunosc patetismul. Plânsul mamei e unul înflorit, chiar dacă din vreme în vreme îți miroase a sânge.

Relația mamei cu fiica în viața ei intrauterină, poveștile pe care și le spun, iluziile pe care și le fac împreună sunt poezie. Grădina cu flori la care mama visa împreună cu fetița dinăuntrul ei s-a preschimbat curând într-o grădină din cuvinte înflorite.

„Simt că iarăși a lunecă totul din mine. Mă așez pe veceu și mă uit în jos.
Acolo, între pulpele goale, îmi atârnă o bucată de carne, ca un pumn încleștat.
O, Doamne Sfinte, Sofia!!!
Îmi simt ochii mari. Mi se dilată privirea de groază.
Un pleosc în apa clară, dar nu vreau să mă mai uit. Mi-e destul.
Trag apa repede, ca după…”

O, da, am uitat să numesc un atribut al cărții: cutremurătoare.

Felicitări, Suzănica Tănase, pentru curajul de a ne întinde atât de ușor, de curat și de rănit sufletul tău! Sofia nu a venit să trăiască în această lume pentru că Sofia trebuia să fie nemuritoare.

P.S. – N-am întâlnit-o niciodată pe autoare. Mi-a scris de câteva ori, mai mult îndemnată de prietenul nostru comun, „bunul Vianu”, cum l-a numit ea pe filosoful și scriitorul Vianu Mureșan, decât din propria îndrăzneală. Nu că ar fi nevoie de îndrăzneală ca să-mi scrie cineva, Doamne ferește!, însă Suzana este de o delicatețe inimaginabilă. Delicatețea aceasta unică i s-a transferat, din fericire, în Grădina Sofiei, dar, din nefericire, și în felul în care se percepe ca scriitoare. Suzănica Tănase aproape și-ar cere iertare că a trimis în lume gândurile ei cele mai intime, că a dat voie la atâta frumusețe să existe. Un motiv serios să căutați și să citiți Grădina Sofiei!

Publicat în Cultură, LiteraturăRecomandat1 recomandare

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Evenimente viitoare