Un căluț de mare își găsește greu loc într-o parcare.
Un poem nu trece dintr-o limbă în alta ca un porumbel gardul dintre România și Ungaria. Au și meridianele toanele lor.
Nici soarele nu clipește la fel în toate limbile.
Ce e alb-negru în română e vițăvercea în franceză: noir et blanc.
Oricum ai întoarce-o, Marea Neagră e albastră.
De departe, culoarea ei nu e vitală: e mai important să fii citit și iubit decât să faci doua ture personale în plus pentru a-ți da aere de Marea Roșie.
Ca să nu mai vorbim de percepțiile unor imagini care traversează foarte greu Europa pentru a ateriza pe flancul vestic: care cu brișca, care cu zeppelinul, care cu nori de împrumut.
Bref, despre traduceri: un căluț de mare nu poate dansa ca un pur-sânge arab dar alături de alți căluți, poate da iluzia unei herghelii magice. Pegași cu scaun la cap și aripi de doină.
Pe mine mă interesează mai mult imaginile de la care plec într-o traducere și felul în care ele pot trece strada în limba franceză decât excelența versificației.
Am schimbat păreri despre traduceri poetice cu o persoană care scrie frumos. Ea dorește respectarea deplină a arhitecturii versurilor, ține morțiș la anumite cuvinte care pe trotuarul din limba cealaltă par căutate, chiar pompoase, vrea ca structura, sintaxa, nuanțele, într-un cuvânt retorica personală ridicată la rang de poetică să i se regăsească exact la fel în franceză.
Eu am observat cu ochelarii mei de cal bilingv că respectul prea fidel al structurii, compoziției și formalizării unui text poetic duce la îndepărtarea cititorului din limba nouă și, de multe ori, chiar la catastrofe. Cred mai degrabă în reconstituirea unor vibrații, în libertatea traducătorului de a rescrie ritmul interior (chiar și al emoțiilor), de a găsi tempoul care se potrivește cu noul public, etc.
Nu știu alții cum sunt dar eu când văd unele traduceri academice, profesioniste ale marii poezii românești în limba franceză mi se face rău: citiți, de exemplu, clasicii noștri în franceză și veți vedea câmpuri de versuri masacrate din prea mult respect. În română, totul sună ca o medalie, perfect, în franceză sună adesea, din păcate, ca un aragaz. Alchimia magică din cuvintele originale s-a cam dus pe copcă datorită traducerilor extrem de fidele. Desigur, sunt poeme care se pretează la o traducere apropiată de textele inițiale. Multe se regăsesc așa în antologiile pe care le-am pregătit. E firesc să mergi în pas cu strofele care arată la fel și vis-à-vis, care trăiesc natural și în republica franceză de zici că-s hrănite ecologic. Dar eu sunt solicitat de editori să merg pe filtrele mele de percepții și transpuneri care s-au dovedit, cel puțin pentru ei, și din câte pot să văd prin ecouri și pentru alții, viabile. Nu ca să fac un copié-collé meticulos până-n pânzele albe. Ci ca să-i (re)aduc, de s-o putea, pe XY și Z la lectură. Să aduc așadar un pic de fluiditate, lizibilitate, proximitate și coerență acolo unde lucrurile sunt cam complicate pentru cititorul de azi, obișnuit cu propoziții facile, că deh, suntem în era digitală.
Eu nu transplantez leuștean și mărar ca să iasă chiar leuștean și mărar, pământul francez le va da alt gust (românii care stau în Franța înțeleg mai bine această pildă).
Poeții n-ar trebui să doarmă legați de un fus orar.
Poeții n-ar trebui să viseze încorsetați în obligații redacționale.
Poți să iubești cincinalul și să faci dragoste cu Hexagonul.
Poți să săruți pe gură curcubeul, nu te lua după profesioniști, ăștia i-ar pune mască și planetei Venus!
