Abia se așezase pe scaun, cu cafeaua pe care o așteptase timp de patru ședințe RMN, că o sună cineva de la clinică. Mai aruncă o privire prin fereastra care dădea spre niște copăcei, niște wisteria – dar apoi răspunse fără să mai amîne. Cineva o căutase acolo, imediat după ce coborîse ea în pauza de prînz, cineva de acasă, și secretara îi dăduse numărul ei. “Sorry Mira, sorry love, I know, I know I shouldn’t have given him the number, he just seemed so…. but I sure hope everything’s OK back home!” “That’s alright, thanks, not to worry”, răspunsese ea, liniștitor, simțind însă în același timp spaima în stomac. De ceva vreme, fără vreun motiv, începuse să aștepte o veste proastă din țară. Nu mai fusese în București de jumătate de an, de la Crăciun, mama ei avea, la 68 de ani, mai multă energie decît toți tinerii pe care îi vedea ea la clinică la un loc. Se plîngea din cînd în cînd de amețeli, așa că o convinsese să meargă la un control neurologic. Acolo totul fusese bine, afară, bineînțeles, de faptul că trei zile se uitase la ea ca la o criminală care‑și făcuse planul să o ducă la balamuc. În dimineața cînd plecase la aeroport avusese însă grijă să redevină brusc, așa cum numai ea știa, un copil amărît, lăsat acum să se descurce cum o putea, în vreme ce fata pleca la cariera ei din Birmingham, căci numai de asta îi păsa. Oricît ar fi fost de obișnuită cu manevra mamei, tot se simțise indispusă, vinovată, cel puțin pînă cînd o auzise întrebînd‑o unde se grăbește, de fapt, că doar nu s‑o fi întors Torsen acasă… Atunci o pupase pe obraji și dispăruse către controlul de securitate fără să se mai uite înapoi. Asta e, greșise despărțindu‑se de el – greșise, adică, numai și numai în viziunea mamei, în nici un caz a ei. Mai greșise, era clar, și cînd își alesese un bărbat cu numele de Thorsten.
Florile purpurii de wisteria i se părură deodată amenințătoare, indecente. Ideea de a planta copacii acolo fusese bună, separa parterul clinicii, cu micul restaurant în care ea își petrecea pauza, de traficul de pe Leicestershire Road. Acum însă părea o înșelătorie. Își luă ochii de la ele ca să se uite la telefon, care în chiar acea clipă se lumină. Numărul românesc de pe ecran o crispă din nou și cînd răspunse, aproape că se pregăti de impact cu tot corpul. Dar își dădu seama imediat că nu putea fi vorba despre o veste proastă; vocea era în mod evident a cuiva care ezitase mult dacă să sune sau nu, și ezita încă. Bărbatul, pe care nu‑l recunoștea, nu avea ceva anume de spus. Îl auzise bîlbîindu‑se cîteva minute, apoi deodată se enervase, se enervase cumplit. Cum își permitea să… de unde și pînă unde o căuta la locul ei de muncă, pretinzînd că sună cu vești din partea familiei, din România?! Omul o ascultă pînă la capăt. Măcar nu încercase să se apere, pentru că atunci i‑ar fi închis telefonul. Cînd ea se opri pînă la urmă, el începu să‑și ceară scuze, tot așa, poticnindu‑se, parcă era un copil de clasa a patra. Ar fi ținut‑o probabil toată pauza cu scuzele lui dacă ea, deodată mult mai rece, calmă de‑acum, nu i‑ar fi zis, explicați‑mi și mie, vă rog, cu cap și coadă, cine sînteți. Urmă altceva caraghios: tipul găsise fotografia ei pe pagina clinicii, și numărul tot acolo, și atunci se gîndise să o sune. „Dumneavoastră vorbiți serios?” spusese ea, fără însă să‑i închidă telefonul în nas, chiar puțin amuzată de atîta stupiditate, dacă nu cumva era totuși ceva plăcut în a mai vorbi un pic românește, cine știe. Celălalt rămase pe gînduri, dar nici de data asta nu se pricepu să se apere. „Așa cum ți‑am spus”, zisese el resemnat, „am fost colegi de liceu… Iartă‑mă că am sunat.”
Înapoi la clinică, ar fi preferat să o evite pe secretară, cît se poate de simpatică altminteri, “Did you get that sorted, love?”, “Yeah, no, it was just a misunderstanding ”. “All fine and dandy, then?”. “Fine as can be” “Oh thank God, Mira, thank God for that, love, because I really, really…”. Ea intrase însă deja în cabinetul ei unde mutase niște hîrtii dintr‑o parte în alta și înapoi, după care se așezase deodată pe scaun și începuse să se joace cu ștampila ei. Ștampila ei de doctor, care însemnase totul pentru ea. Ștampilă pe care o pusese pe mii de evaluări de RMN‑uri, în care văzuse, în fiecare detaliu, mii de alte detalii. Exact cînd intra noul pacient, își dădu seama ce o rodea, faptul că, în acea conversație confuză de mai devreme, el îi zisese Miruna, numele pe care nu și‑l dădea niciodată aici, pe care aici ea nu‑l mai auzea. Ce drept avea el să folosească acel nume vechi?
A doua zi dimineața se opri întîi la secretară, luă lista pacienților și apoi o rugă să nu fie deranjată. “Of course, what do you mean?” spusese secretara. “Um, just – no phone calls whatsoever”. Femeia făcu un gest viguros, aproape comic: “I will hold ALL your calls this morning!”. “Thank you”. “Still at war with our coffee ? There’s a fresh pot right there – come on, how can you say no to a cuppa.” Nu‑i răspunse, doar zîmbi și ridică termosul ei, pe care azi nu‑l mai uitase, clătinîndu‑l nițel, parcă ar fi vrut să facă să zornăie ceva înăuntru, apoi dispăru în cabinet. Iar la prînz, în restaurantul de jos, tocmai cînd îi aduseseră salata, văzu numărul românesc pe ecran. De data asta însă îi întrerupse scuzele. “Eu îmi cer scuze. Pentru că nu‑mi amintesc, numele tău nu‑mi spune nimic.” Și începu să mănînce. Bărbatul însă se pregătise, era clar, să nu se lase descurajat. Voia acum, aparent, să‑i aducă dovezi. Însă aceste dovezi că ei doi ar fi fost colegi nu erau deloc bine alese. Da, era adevărat că în clasa a zecea fusese într‑o excursie la Piatra Arsă. Dar atunci veniseră nu numai ei, cei de la H, dar și cîțiva colegi de la D și de la E, ba chiar și niște fete de la Cervantes. Oricum, fusese o excursie de pomină, aflase de ea tot liceul. Aflase și el, iată, sau poate fusese și el acolo, dar ce însemnătate avea asta. Chiar asta îi și spuse, știind că el putea să audă cum furculița se lovea din cînd în cînd de castron. Era în pauză doar, pauza nu dura la nesfîrșit, iar ea trebuia să termine de mîncat ca să poată munci, nu se poate munci dacă nu mănînci. „Dar cînd am fost închiși toți peste noapte în liceu, nici asta nu mai ții minte?” Ba ținea minte foarte bine, și nici înainte nu spusese că nu ținea minte excursia la Piatra Arsă, ci doar că, din păcate – și își ceruse foarte politicos scuze pentru asta, nu? – nu reușea să‑l identifice pe el, nici după nume, nici după faptul că avea un rucsac cu cadru metalic. Cît despre noaptea în care fuseseră închiși în liceu, troieniți în furtuna halucinantă din februarie 1993 – asta chiar era o amintire care aparținea multora, nu doar lui sau lor, parcă ajunsese și în ziar episodul ăsta, vedea încă în fața ochilor concertul pe care îl improvizaseră atunci în pod, sau fețele soldaților care îi deszăpeziseră a doua zi dimineață. Primul soldat care deschisese ușa, în spatele căreia erau ei ciopor, îi întrebase: nu vă supărați, aveți ceva de mîncare…
A treia zi era, în sfîrșit, weekend, așa că putu să rezolve trei probleme diferite care o apăsau. Reuși mai întîi să deschidă plicul de la Thorsten. Se uitase rapid prin hîrtiile marcate ici‑colo, mai ales în josul paginii, cu stickere colorate lîngă cuvîntul Signature, un cuvînt atît de neplăcut. Nu semnă nimic, dar greul era făcut: deschisese acel plic, o realizare demnă de o săptămînă întreagă. Apoi se duse la clinică, doar cîteva ore, pentru că se pregătea întîlnirea cu japonezii și era nevoie de cineva care vorbea și franceză, nu mai contează de ce. Un lucru era sigur, nu numai că o apreciau, dar țineau la ea. “Mira, you’re the best doctor, better than all the good doctors” “Right… can I get two extra weeks off then?” “Erm… you know how much we care about you… ” “Oh. I thought so”. Rîdea și secretara. Douăzeci de ani muncise pentru asta, muncise ca nebuna, și iată că nu fusese în van. Acasă, mai reușise, în fine, să stropească trandafirii din peticul acela de curte, pe cît de mic, pe atît de important pentru capacitatea ei de a merge mai departe în toate privințele. Trandafirii, plantați din butași aduși de mama ei într‑o vizită, erau puțin bolnavi, frunzele se tensionau și dădeau să se lipească de tulpină, un echivalent al poziției foetale a frunzei trandafirului, din cauza unei boli nevăzute. Cumpărase de ceva vreme o soluție, pe care abia acum o pulveriză gentil asupra lor, tulpinile nici măcar nu se clătinară. Seara veni și telefonul din România. Acum ar fi fost cazul, mai mult ca oricînd, pentru scuze, dar, de data asta, celălalt părea mult prea doritor să‑i transmită dovada supremă a faptului că fuseseră colegi, ca să‑și mai facă griji că o deranja într‑o sîmbătă seara. Începuse deci să‑i spună o poveste încurcată despre cîinele care locuia în parcul Kiseleff, cîinele care ducea mesaje, și el, bărbatul din București trimisese atunci, pare‑se un mesaj, sau poate ea îl trimisese, nu se înțelegea prea bine. Ea nu mai știa, de‑acum, ce să‑i mai spună, altceva decît îi spusese deja: că nu‑și amintea. „Mulțumesc, mi‑a făcut plăcere să vorbim despre liceu, dar să nu exagerăm. Și te‑aș ruga, dacă se poate, să ștergi numărul meu din telefon”. „Copacii ăia, măcar, ți‑i amintești, presupun?”, „Da, mi‑i amintesc”, spusese ea. Celălalt tăcu. „Erau frumoși”, zise el, după o vreme, banal, „mai ales toamna. Frunzele lor… Pot să‑ți trimit o fotografie pe email?”. Ea ridică din umeri. Avea atîta treabă, iar el, după toate aparențele, credea că o să mute acum tot asediul de pe telefon pe email. Foarte bine, dacă el i‑ar fi scris, ea avea să‑i blocheze adresa și gata. „OK, nici o problemă” spuse, și de‑abia închisese că, apropiindu‑se de ușă, văzu că un mesaj cu o fotografie deja apăruse în inboxul de pe ecranul laptopului. Luni trebuia să facă o prezentare despre High‑V MRI în fața japonezilor, așa că se întoarse cu amîndouă dosarele de la Siemens prin care trebuia să mai treacă o dată în noaptea aia. Și încă înainte să apuce să le lase pe masă, văzu florile pe care le avea pe genunchi în poza de pe ecran, acolo sub copac, în brațele lui, fericită așa cum nu mai fusese niciodată.
