Hortensia, o „Străina” intimă

Mă emoționează ori de câte ori se dovedește că scriitorii, cei de patrimoniu, n-au rostit încă ultimul lor cuvânt. O epifanie a lor revine să ne mai spună câte ceva, uneori de nespus. Fie că e vorba de pagini de manuscris regăsite, fie că e vorba de o re-citire a destinului și operei, scriitorii nu știu să tacă pentru vecie. În cadrul seriei de biografii romanțate de la Polirom, concepută să provoace în mod programatic epifanii ale unor personalități de patrimoniu, scriitoarea Ana Maria Sandu ajunge să o frecventeze, în intimitate, pe Hortensia Papadat-Bengescu, Străina.

Titlul e preluat de la ultimul roman, nedefinitivat, al scriitoarei, al cărei manuscris a reapărut dintr-o ladă a familiei, și al cărui șantier a fost investigat de Gabriela Omăt și publicat în Opere III, ediție critică, în 2013. „Străina – roman inedit”: „un cântec de lebădă” l-a numit criticul literar Bianca Burță-Cernat, care a analizat pe larg, la apariție, în Observatorul cultural, acest dosar de creație reconstituit, relevant și pentru obsesiile autoarei în anii tulburi de după al doilea Război mondial, și pentru modul cum gândea literatura o mare scriitoare interbelică. Labirintul notelor și variantelor regăsite, ca și pierderea presupusă a manuscrisului predat, în epocă, la vreo două edituri, arată simbolic că moștenirea scriitoarei e încă deschisă. Hortensia Papadat-Bengescu și-a rezervat, subtil, dreptul la ultimul cuvânt. Până la capăt, o superbă Străină.

Dreptul la rezervă

Străina pe care o recompune Ana Maria Sandu, după ce a topit interior o vastă documentație, nu se dezminte: dreptul la rezervă pare a fi matricea stilistică a acestui portret fascinant de femeie magnetică, sofisticată, citadină în fibră, provincială în existența sa civilă, mamă a cinci copii, soție nefericită, dar scriitoare prolifică și modernă, pasionată, pe deplin fericită.

„Avusese în toate locurile unde locuise un refugiu numai al ei, care îi adusese liniștea și frenezia care îi erau necesare ca apa și ca hrana. Aceste fire o legau de o realitate la care familia ei nu avusese niciodată acces și pe care o ținuse doar pentru sine dintr-un fel de pudoare și, poate, de independență. Existența civilă îi dăduse și ei, ca fiecărui om, un anumit rol. Dar ea știa bine că în viața secretă a oamenilor poți să descoperi tot felul de bagaje clandestine, de povești, de amoruri interzise și de dorințe incredibile. Să își publice textele însemna să-și arate sufletul unui public care o citea, dar care măcar n-avea pretenția că o cunoștea. O credita din nou și din nou, și era predispus să o descopere.” (p.18-19)

Punerea în abis e vertiginoasă dacă alegem să citim, printre rânduri, un program de scriitură, o adevărată profesiune de credință a… biografei. Hortensia Papadat-Bengescu. Străina e, înainte de toate, un roman de iubire. Biografia romanțată are două părți, jubilatoriu intitulate: „E.L.” și „EA”. Prima parte se deschide cu o scenă solară, apolinică, dintr-o capitală luminată „ca dintr-un ciubăr cu miere și cu nopți enervant de frumoase”, unde un Eugen Lovinescu, febril, trepidant, cu sufletul și mintea suspendate, așteaptă sosirea unei scrisori de la ea, Hortense. „El se afla la București, ea tocmai la Focșani.” Structura romanului e subtilă, o altă scrisoare ne ține suspendați de statornicia unei relații profunde intim și public culpabilizatoare. Partea a doua va începe cu imaginea scriitoarei, 20 de ani mai târziu, într-un hotel de la Călimănești, înfrigurată de un vânt blând, „care învolbura perdelele iar ea le privea melancolică cum se umflau ca spuma laptelui pus la fiert.” Un telefon de la Cella Serghi îi anunță moartea criticului, pe 16 iulie 1943. Pe masa de toaletă, Ana Maria Sandu așază ultima scrisoare de la E.L. la care EA n-a apucat să răspundă la timp. În diversele sale episoade, romanul de iubire reface intensitatea admirației reciproce resimțite de cei doi. Acuitatea psihologică din scrisul Hortensiei Papadat-Bengescu devine cerneală în stiloul biografei care simte ce va fi simțit femeia – scriitoare în relația cu Eugen Lovinescu: „Maturitatea le dădea corpurilor lor o anumită greutate și stabilitate, un fel de control, ar fi zis ea, dar pe dinăuntru zbuciumul își vedea liniștit de treabă.”

O majestuoasă cochetărie

Să faci să apară epifania în materia cuvintelor e cu atât mai dificil cu cât figura evocată e osificată prin prestigiu patrimonial. Unde așezi cursorul între zbuciumul pasional și auto-controlul pudic? Dreptul la rezervă e deopotrivă al scriitoarei Ana-Maria Sandu, care nu edulcorează și nu judecă. Dacă tablourile au sensibilitate plastică, personajul are contururi aspre când este imaginată, spre exemplu, aversiunea cotidiană a soției față de magistratul Nicolae Papadat, soțul nepotrivit până la sfârșitul conviețuirii lor, devenită, din ce în ce mai acut, o povară. Biografa așază umbre pe chipul Hortensiei, o scriitoare la apus și în declin, care trăiește „o formă de capitulare” în ultimii ani ai vieții, captivă în șantierul unui roman interminabil, cu titlu predestinat, Străina. După moartea prietenului-iubit, fără sfaturile lui Lovinescu așadar, romanul avea să rămână, până astăzi, „orfan”.

Memorabilă, plină de o demnitate complice, este scena în care bătrâna scriitoare, vizitată acasă de criticul Ovidiu S. Crohmălniceanu, îi servește ceaiul, cu agilitate și grație, dar ținându-se voit în penumbra salonului. O lucidă, majestuoasă și sfâșietoare cochetărie pe care i-a văzut-o însă, de foarte aproape, Ana Maria Sandu. O dată în plus, doar scriitorii știu să se apropie, până la o tulburătoare identificare, de străinii care au fost, care suntem

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *