Asta e ceea ce vreau – ca spectatorii să plece cu un lucru clar în minte: nu e nimic în afară vieții acestor oameni, (…) deşi ei sunt africani, se luptă cu aceleaşi întrebări la care întreaga umanitate încă nu a găsit răspuns.
(August Wilson, 1987, după ce tocmai primise premiul Pulitzer pentru Fences)
Lumea surprinsă ca într-un instantaneu, întâmplător din Pittsburgh, Statele Unite, din sânul unei comunităţi care, deşi zbuciumată, zdruncinată, văzută ca fiind o ratare a fiinţei umane, luptându-se parcă la nesfârşit cu prejudecăţi, lipsuri, vise care chiar îndeplinite cer un preţ prea mare pentru o secundă de fericire, e de fapt lumea dinăuntru, e ceea ce ţinem cu toţii strâns la piept, în minte, secret parcă şi faţă de noi înşine. Nu, nu e vorba aici de culture appropriation, nu însuşesc nimic ‘dinspre’, ci doar vreau să spun că în trufia noastră, a centrului, ne-am negat apartenenţa la aceeaşi luptă împotriva nedreptăţii şi am pus umărul secole, decenii, clipe la rând la zidirea aceleiaşi dureri pe care ne era milă să o vedem altora, dar mai ales nouă.
August Wilson a scris zece piese (Gem of the Ocean, Joe Turner’s Come and Gone, Ma Rainey’s Black Bottom, The Piano Lesson, Seven Guitars, Fences, Two Trains Running, Jitney, King Hedley II, Radio Golf) care nu sunt altceva decât o glossa a omului. Nu doar a omului de culoare, Afro-American, din Caraibe, din Congo-ul Belgian, sau de oriunde omul alb a luat fără să dea. Ci a omului care vrea să fie mai mult decât este, decât poate, decât urmaşii lui vor fi, poate, vreodată, în stare, care suferă pentru că nu are îndeajuns, care tânjeşte după ce este al aproapelui, nu spre a i-l lua, ci pentru a urca şi el mai sus pe scara mulţumirii de sine. A femeii, care este fără să vrea, deşi se alintă, (ca Mătuşa Ester în Gem of the Ocean, bucurându-se amar de recunoaşterea măcar, daca nu de recunoştinţa familiei şi a comunităţii din care face parte) o forţa vitală, o idee de matriarhat sensibil, vulnerabil, pe care se clădesc oraşe (vezi secvenţa în care se descrie City of Bones in Gem of the Ocean), prin care generaţii la rând comunică, găsesc alinare, sprijin în răzvrătirea lor şi o curăţare a sufletului (washing of the soul), ca in Tituba lui Maryse Conde. Copilul, ca în Fences, este o copie fidelă, o aşchie a aceluiaşi copac tănguitor. Şi el va încerca, se va zbate, va da greş, va da cu pumnul chiar, până răzbeşte dincolo. Ce e diferit de poveştile tuturor celor care au meritat să se scrie ceva despre ei?
Zece piese cu miriade de ramificaţii, despre care nu este loc să citim aici, legate de leagănul copilăriei lui August Wilson, cu un picior înfipt zdravăn în Pittsburgh, şi cu celălalt, în vizită, la Chicago, spun aceleaşi poveşti, dar cu haine diferite, de-a lungul unui secol de emancipare care pare să nu mai vină. Chiar şi atunci când unul dintre personaje crede că a scos-o la capat, că s-a ajuns, că e liber, viaţa, ceilalţi, el însuşi, trag de celălalt taler al balanţei cu mai mult sârg şi către o mai mare pierzanie. Am putea spune că piesele sunt pline de eroi, daca am avea o fărâmă, măcar, de speranţă că nu e totul în van; sunt de fapt, acte la rând, ale aceleiaşi tragedii – cea umană.
Gem of the Ocean deschide ciclul şi pune la dispoziţie ‘scenografia’ din lăuntrul personajelor: anxietate, o nevindecată ură faţă de ceea ce e în jurul lor, faţă de ceea ce li s-a întâmplat, şi o promisiune ce nu se poate onora, de a face lucrurile mai bine de acum încolo. Împreună cu Piano Lesson, e piesa care atribuie elementelor de fantastic semnificaţiile unei obişnuite întoarceri la trecut, la valori arhetipale. E piesa care face legătura prezentului cu primele vase care au acostat, cu 285 de ani în urmă, în 1619, la Point Comfort (nu se poate mai ironic de atât), în Virginia, pe coastele Americii de Nord (suntem acum în 1904). Nu întâmplător, Mătuşa Ester pare să aibă fix 285 de ani – suntem, aşadar, încă la început. 285 de ani în care nu s-a întâmplat mare lucru întru progresul celor care au devenit din sclavi, pe rând, familie, comunitate, cultură, ethos, pe pământ american.
De aici încolo, decadă cu decadă, piesă cu piesă, poveştile se desfaşoară ba cu repeziciune, ba cu încetinitorul, se cristalizează o poezie a frângerii.
Two Trains Running şi Jitney care surprind decade consecutive, anii ’60 – ’70, livrează acelaşi conflict între vechi şi nou, lupta unora pentru a-şi face un rost in viaţă, pe fundalul unei renovări a oraşului. Înnoirea, reconstrucţia nu mai vine, deşi planează şi apasă neiertător acolo unde doare mai tare – schimbarea în plan personal şi social şi lentoarea cu care se produce. Cartiere întregi sunt expropriate pentru a fi demolate şi a se construi altele noi – nou, modernitate, adică mai întâi facem totul praf şi apoi mai vedem ce punem în loc. Râvna cu care oamenii muncesc zi-lumină vine mereu în antiteză cu luxul autodistrugerii sunt coordonatele pe care se înscriu aceste tragedii înfipte in asfaltul american.
Daca în Gem of the Ocean un lucrător într-o fabrică se sinucide pentru că e singurul mod în care crede că îşi poate susţine nevinovăţia, acuzat fiind, pe nedrept, de furt, 60 de ani mai târziu, un altul îşi împuşcă mortal iubita pentru că nu a vrut să fie victima unei alte minciuni – ‘prinţesa’ albă agresată de cel pe care toţi îl văd ca pe sălbaticul ce merită să putrezească în închisoare fie şi pentru aroganţa de a ridica ochii spre fructul oprit. Odată cu ea, moare şi dorinţa de a continua lupta pentru o viaţă mai bună.
În Fences, totul pare să meargă strună – un loc de muncă fără griji, revendicat omului alb, rate la casă platite, copilul – un tânăr promiţător. Dar moartea dă târcoale până când se arată făţiş, muşcând din destine fie coapte, fie consumate de putregaiul nemulţumirii de sine. Şi în Ma Rainey’s Black Bottom, ecranizat de curând, Levee împinge lucrurile până când echilibrul se rupe, dar cum s-ar putea întâmpla altfel când e bântuit de scena la care a fost martor la vârsta de numai 8 ani: opt sau nouă bărbaţi albi violându-i mama. Cu asemenea bagaj oricine poate reuşi în viaţă, nu-i aşa?
Moartea e prezentă peste tot. De la Oraşul oaselor în Gem of the Ocean, la spectrul enervant din The Piano Lesson, de la sufletul nealinat din Two Trains Running care cere şunca de care fusese înşelat, la prilejul de retro- şi introspecţie din Seven Guitars, moartea nu vine neinvitată, nu surprinde, e parte integrantă a istoriei, a culturii, a vieţii de zi cu zi. Nu se poate fără, e poate singurul lucru care aduce linişte, ne-durere, familiarul. În King Hedley II e chiar ritual de iniţiere şi sacrificare a viţelului cel gras.
Personajelor le sare ţandăra. N-au timp, nici chef să fie judecate, analizate, sfătuite (nu e piesă fără lungi discuţii între părinţi şi copii, între cei mai tineri şi cei mai încărunţiţi), înşelate (de bani sau vise) şi se supără din te miri ce. Parcă obosite de arcul acesta peste secol, ele nu mai au răbdare să poarte cu ele suferinţa, neşansa a generaţii întregi de eşecuri şi se grăbesc să-şi asume o nouă cădere.
Sentimentul apartenenţei la grup e rar prezent şi e de obicei legat de dispariţia unui membru al grupului. Trebuie sa nu mai fii ca să aparţii.
Ratarea, fie prin moarte ori prin propriile decizii împinse dincolo de raţiune, e altă linie care duce laolaltă cele zece piese. Afacerile se prăbuşesc, primăria confiscă, câştigatorul e furat de jumătate din premiu, cântecele se fură pe mai puţin de treizeci de arginţi, un utilaj ucide pensionarul întors pentru o zi la muncă. Sigur, lecţiile s-ar învăţa şi altfel decât cu sudoarea îmbibată de sânge, dar nedreptatea e astfel uriaşă; cei vinovaţi rămân nepedepsiţi, iar acest lucru e scris în piatra din sufletul lor. Plata e luată, din nou, în livre de carne, ca odinioară.
Memoria, fie ea şi colectivă, nu e infailibilă, ba chiar şterge ea însăşi din arhivă tocmai acele cioate neplăcute şi dureroase de care viitorul se împiedică. Personajul, grupul, comunitatea nu au timp pentru altceva decât pentru supravieţuire. Că o face prin joc la loterie, furt, talent, răzvrătire, sinucidere (în numele unui principiu), tipul de personaj şi de om, în definitiv, înscris de August Wilson în aceste piese merită mai mult, dar nu poate obţine mai mult. Piedicile sunt şi istorice, culturale, deci lupta e nesfârşită, cu morile de vânt.
Toate cele zece piese sunt şi despre vis sau despre înfrăngerea lui, despre o comunitate care umblă printr-un deşert de mai bine de 300 de ani, ghidată de o voce interioară care cheamă neîncetat la sacrificiu. Daca nu, ceara oricum se topeşte când aripile ajung prea aproape de soare, iar toti copiii lui Dumnezeu aripi (vezi şi All God’s Chillun Got Wings a lui O’Neill).
Alb şi negru, tânăr şi bătrân, de pe un mal sau celălalt al bălţii, femeie sau bărbat. Nimeni, nicăieri, niciodată nu primeşte ceva de-a gata, cu atât mai puţin oamenii lui August Wilson… sau mai ales.
Avem deja trei ecranizări după piesele lui, una mai tăios ca alta împlântate în corectitudinea politică de care parcă ne murdărim uneori. Aduse într-o interpretare scenică aproape de esenţa lor – a suferinţei trupului spre propăşirea spiritului, a fiinţării în prezent numai prin mijlocirea durerii trecutului, piesele lui August Wilson ar avea o şansă şi la noi, fiind, totuşi, parte din marele teatru american care s-a jucat cândva şi se joacă prea rar la noi. Nu ştiu cât de sensibili (mai) suntem în România la tema rasismului.
