Recenta reeditare a cărților de estetică muzicală scrise de Pascal Bentoiu în prima parte a anilor ’70, este o înfăptuire mirabilă, esențială pentru noua generație de muzicieni și melomani. O datorăm muzicologului Oleg Garaz, universitar clujean, cel care a îngrijit, prefațat, adnotat cele două volume, prestigioasei edituri EIKON (Colecția Universitas, Seria Muzicologie). De o originalitate frapantă pentru mediul românesc al timpului, de o consistență și o organicitate rar întâlnite în lecturile de specialitate până atunci, Imagine și sens și Gândirea muzicală au fost cărțile care m-au format, direcționând reflecția a cel puțin două generații de muzicieni.
Recitindu-le astăzi, percep noua actualitate, o dată cu conștientizarea conexiunii lor cu idei ale esteticii muzicale afirmate în scrierile moderne anterioare, greu accesibile muzicienilor formați în România comunistă. Totodată, sincronizarea, chiar avansul autorului în raport cu direcții de analiză ce au făcut școală ulterior, cum sunt semiotica și semantica muzicală. Se poate observa și confirmarea peste timp a criticii îndreptate către formele extreme ale avangardei muzicale, afirmată în România în preajma anului 1970, astăzi fenomene clasate ale istoriei recente. Încercând să intru în „pielea personajului” pentru a înțelege resorturile unei creații teoretice particulare, observ mai întâi că volumele lui Pascal Bentoiu au fost elaborate după o activitate bogată pe plan componistic, culminând cu opera Hamlet, finalizată puțin înainte de a începe lucrul la Imagine și sens.
Începutul maturității – în momentul publicării volumului (1971) autorul implinise 44 de ani – îi dezvăluie personalitatea capabilă să-și asume propria definire a fenomenului muzical. „Gândirea cu mintea sa” (în sensul atribuit de Gabriel Liiceanu prin titlul Nebunia de a gândi cu mintea ta) capătă un relief mai pregnant, mai bine delimitat în următorii patru ani, în care Bentoiu a dat la iveală încă două opusuri livrești: Deschideri spre lumea muzicii (1973) și Gîndirea muzicală (1975). Asocierea fericită a noilor concepte cu expresivitatea, claritatea și accesibilitatea stilului au fixat cărțile în ordinea lecturilor obligatorii ale oricărui muzician format sau aflat pe băncile Conservatorului. Presa de specialitate a reacționat cu entuziasm și admirație, fără a realiza însă o analiză comprehensibilă a ideaticii formulate.
Receptarea publică în anii imediat următori apariției volumelor s-a lovit de o multiplă inoportunitate. Concepția filosofică idealistă a autorului, fundamentată pe scrieri semnate de Kant, Hegel, Bergson, Husserl, era clar exprimată, fiind la polul opus materialismului marxist dominant. În al doilea rând, critica îndreptată împotriva experimentului muzical al timpului venea în contradicție cu direcția de dezvoltare a componisticii din România deceniilor 7-8. Nemaivorbind de faptul că, odată cu asimilarea de către muzicologia românească a analizei structurale, concepția psihologizantă a lui Pascal Bentoiu a pierdut terenul.
Abia în anii 2000 s-a înfiripat reflecția stimulată de concepțiile lui Pascal Bentoiu, primul care îl asimilează creator fiind chiar Oleg Garaz, autorul reeditării volumelor, printr-o serie de studii finalizate în 2003 cu titlul – 15 Teze despre imaginea muzicală. După multiple etape de lectură și reflectare, în studiul meu din 2016 – Reconsiderarea esteticii lui Pascal Bentoiu în raport cu sursele europene, cu sincronizările universale și cu direcțiile de aplicare contemporane – am identificat ideile fundamentale ale concepției sale, centrată pe psihologia receptării. Le-am formulat astfel:
- primordialitatea percepției globale a articulației/compoziției muzicale (exprimată metaforic prin termenul de imagine), în relație cu procesul analitic al parametrilor sonori;
- întâietatea conștiinței muzicale (creatoare și receptoare) în fața legilor fizice ale materialului sonor;
- constituirea gândirii muzicale ca activitate mentală logică ce operează cu „identități fonice” pe axele timpului și spațiului, conectate psihologic/metafizic prin sintagma „continuum spatio-temporal”.
Se cuvin unele lămuriri și detalieri. Sintagma „imagine muzicală” – conceptul central – are la bază teoria perceperii întregului prin act de sinteză, teorie propusă și demonstrată de Școala de psihologie Gestalt (în traducere, formă, model, configurație – fără a avea echivalent specific în alte limbi). Contactul lui Pascal Bentoiu cu teoria gestalt presupun că a avut loc prin intermediul lucrării Musikpsychologie (1931) de Ernst Kurth, unul dintre autorii la care se referă în mod repetat muzicianul român. Abordarea lui Ernst Kurt, aproape necunoscută la noi (și din cauza inexistenței unei traduceri în limba engleză) se revendică de la Kant, Schopenhauer, Feuerbach, mai ales de la Dilthey și Bergson, nu de la psihologia raționalistă ce-și formulează concluziile în urma cercetării experimentale.
Teoria gestalt susţine capacitatea naturală a receptorului de a percepe global, instantaneu, un spaţiu sonor organizat în timp, dar și de a organiza spaţiul mental receptat ca totalitate omogenă. Pentru Pascal Bentoiu, întregul perceput este imaginea muzicală, adică „o unitate posibilă a fluxului muzical, având în cadrul coeziunii generale, o coeziune particulară sporită” (Imagine și sens, p. 40). Configurarea imaginii muzicale în timpul audiției este fundamental legată de memorie și de structura articulată în timp a artei sonore: „zonă din fluxul muzical care se înfățișează memoriei ca o unitate a unei acțiuni petrecute,”(aceeași, p. 42). Primordialitatea întregului în fața părților este clar exprimată: „forma sub care se înregistrează inițial în psihic orice tip de structură materializată este acea de imagine sintetică.” (aceeași, p.45).
Având punctul de pornire în fenomenul metafizic al receptării formei pure, Bentoiu, a cărui latură rațională s-a dovedit cel puțin la fel de puternică precum cea reflexiv-filosofică, oferă cititorului contemporan, meloman și specialist în același timp, un model de gândire în care se îmbină, în mod echilibrat, zonele opuse ale spiritului – intuiția și logica. Parcurgând volumul Gândirea muzicală, studentul de ieri/de azi poate fi/este surprins, uneori contrariat, de explicarea mecanismului fiecărui parametru sonor (ritmul, melodia, polifonia, armonia, timbrul, forma) ca funcție psihică și de memorie. În condițiile în care problemele limbajului muzical se studiază sistemic, rațional!
Pentru a-i înțelege viziunea, ar fi necesar să știm că Bentoiu pornește de la un concept pe care literatura americană contemporană îl numește afterimage (extras tot din gândirea lui Ernst Kurth): „elementul sonor înregistrat… tinde să-și prelungească (pentru noi) existența dincolo de marginile obiective. E ca un fel de reverberație a spiritului (sau: în spirit), independentă de cea efectivă, acustică” (Gândirea muzicală, p.87). Continuarea infinitezimală a imaginii sonore percepute mai este dezbătută ca funcționare a materiei sonore în gândirea componistică. Se înscrie și explicarea conceptului ritmic pe baza unui parametru nou – pulsația – noțiune ce definește trăirea evoluției ritmice în timpul audiției. Pulsația, în formularea lui Bentoiu, este „acea unitate temporală pe care psihicul o instalează la comanda unui flux ritmic și prin raport la care interpretează orice apariție efectivă” (…) Conceptul ca atare nu este de esență aritmetic… ci energetic. El surprinde nu un mod temporal obiectiv, ci tendința spiritului nostru de a constitui (și urmări) progresiunea ritmică într-o stare activă, oarecum din mers – mai degrabă decât într-una de pasivitate constatatorie.”(aceeași, p. 91)
Iar în ce privește relația dintre timp și spațiu în procesul compunerii, interpretării și ascultării muzicii, putem afirma că reprezintă miezul filosofic al concepției lui Pascal Bentoiu. Fără a se raporta explicit la filosofia idealistă, judecățile autorului trădează aderența la sistemul kantian, în care cele două coordonate sunt forme ale spiritului, cumulând intuiția, senzorialitatea, intelectul. Sunt forme pure a priori, independente de experiență, dar în care se înscriu faptele și expresia lor (artistică). Lansarea ideii de conectare psihologică prin muzică (sau în muzică) a timpului și a spațiului (continuum spațio-temporal) este condiționată de percepția sonoră ca metodă inductivă a gândirii muzicale: „Tendințele naturale de conexare a elementelor ireductibile sunt ale spiritului nostru, nu ale materialului. Ele se ivesc atunci când (și numai dacă) foarte numeroase experiențe concrete ne-au obișnuit cu posibilitatea și frecvența unor legături.” (aceeași, p. 136).
În studiile introductive (Cartea celor o mie de imagini și sensuri și De ce această carte mi-a devenit necesară), Oleg Garaz își mărturisește creșterea intelectuală sub imboldul sistemului de gândire al lui Pascal Bentoiu, misiunea cărților intensificându-se până la configurarea propriului său sistem de concepte, expus în volumele Genurile muzicii – ideea unei antropologii arhetipale (2016), Uneltele muzicologiei (epistemologia), 2022 sau Cioran și muzica elementelor naturale (hermeneutica), în curs de apariție. Subscriu la toate aprecierile și interpretările enunțate.
Într-adevăr, cele două cărți constituie o diadă, elaborată prin dezvoltare organică proprie unui simfonist înnăscut. Linia inductivă a discursului, condus de la particular la general, cu o argumentație din ce în ce mai elocventă, apropie treptat cititorul. Lectura se cere continuată… dar și reluată de mai multe ori, la fel ca o compoziție muzicală complexă.
Fenomenul producerii, receptării și comentării muzicii în contemporaneitate, canalizat asupra conștiinței eului creator (componistic, interpretativ, critic) și chiar asupra unicității experienței personale de ascultător (de muzică) asigură direcției de abordare a lui Pascal Bentoiu o actualitate reală. Dacă adaug înflorirea neuroștiinței desprinsă din psihologie, dar și a preocupării mai largi pentru conștientizarea percepțiilor, trăirilor, fluxului mental în miezul unei experiențe creatoare, ne dăm seama de necesitatea acestor cărți, cu șanse de a constitui un nou ghid. Esențial într-o epocă a relativismului, pluralității, căutării perpetue.
