Cum nu se poate mai bine a apărut studiul lui Iulian Bocai, Filologii (Instituționalizarea studiului literar în Europa) (Tracus Arte, 2020). El invită la discuții în multe direcții, liniile directoare pot fi găsite încă din Argumentul cărții, unde autorul precizează că „în multe privințe, evoluția instituțională a studiului literar este evoluția pretențiilor sale științifice” (p. 12). Să ne așteptăm, deci, la un comparatism al situației studiului literar în Europa (în special a celei de la sfârșit secol XVIII și, îndeosebi, și de pe parcursul secolului al XIX-lea) influențat de caracterul mimetic al literaturii în fața științelor exacte. Aducând o serie de fapte, de luări de poziții și cărți, tânărul cercetător modelează abil nașterea studiului literar instituționalizat, reușind să sintetizeze cu ajutorul unei forțe de creație ce nu trebuie să lase cititorul indiferent.
În 2018, Iulian Bocai publica un articol intitulat Mor umanioarele? (Odă pentru umanism) (Observator Cultural, nr. 943) în care vehicula ideea conform căreia umanioarele sunt puse în poziția de a apela continuu la un discurs (auto)legitimator. Motivele diferă de la un caz la altul în funcție de contextul istoric, însă discuția unui eventual deces (fie artificial, fie natural) al umanioarelor gravitează în jurul aceleiași întrebări: raportându-ne la piața muncii, ne sunt utile umanioarele? Aparent, problema nu e de actualitate. Din noua carte a lui Iulian Bocai, Filologii, rezultă că un factor influent al necesității unui asemenea tip de discurs este reprezentat de către statutul, mai nou, secundar al umanioarelor pe plan social (de aproximativ două secole încoace, după dezrobirea științelor exacte de sub tutela lor).
Umanioarele rămân în urma științelor exacte în ceea ce privește utilitatea lor practică în viața omului, fapt care duce la schimbări majore și la reconsiderarea (continuă) a „importanței”, a „relevanței” acestora. Dacă știința reușește să stabilească un corpus de factori și criterii general valabile pentru fenomenele extrinseci pe care le analizează, umanioarele nu sunt capabile să genereze criterii general valide pentru a judeca valoarea intrinsecă a unei opere. De aici și până la „abaterea textologică” nu e cale lungă. Modelul hermeneutic practicat până în secolul al XVII-lea în universități (care erau conservatoare), anume de a analiza textul în calitatea lui de corp autonom, dispare treptat, fiind resimțită nevoia unei actualizări de metode care să valideze existența studiului literar concomitent cu cel științific, iar o primă consecință este apariția ideii de a analiza o operă din perspectivă istorică. Funcția pedagogică a universităților este redusă. În același timp, odată cu instituționalizarea studiului literar, cum bine observă autorul, are loc și o disociere: specializându-se, critica și istoria literară, începând cu secolul al XIX-lea, se retrag în instituții, în timp ce scriitorul rămâne neafiliat.
Un studiu nu în totalitate exhaustiv (așa cum chiar autorul ne previne, afirmând, parafrazez, că factori modelatori ai instituționalizării mai există, dar, cum e și firesc, nu poți accede la toți), dar succint și bine scris.
Dând la o parte informațiile despre subiectul cărții în Occident, consider că studiul lui Iulian Bocai poate fi socotit, înainte de toate, un pas către un „metadiscurs filologic”, românesc necesar în cadrul unei societăți importatoare de teorii, care a căutat nu de puține ori să imite sau, mai elegant spus, să „adapteze” și să se racordeze la inovațiile venite din (văzute în?) Occident. Având la bază lipsa unei tradiții instituționale, din studiul lui Bocai reiese că instituționalizarea studiului literar în România pare a fi un demers întocmit mai degrabă de necesitatea accelerării de către factorul politic a procesului de dezvoltare, fondul social și cultural părând a fi reduse la o valoare minimă și de dragul unor delimitări între domenii, căci, lăsând la o parte și scuzând superficialitatea începutului în studiul filologic, cei care profesează mai tărziu în umanioare pleacă la universități străine pentru a se forma cât mai temeinic. Din păcare, discuția poate fi direcționată facil către „complexele” (așa cum le-a dezvoltat Mircea Martin) unei culturi minore, suferind totodată, cum menționează Iulian Bocai, și de un „retard metodologic” (Apud. Andrei Terian), dar continuarea analizei instituționalizării studiului literar în România întreprinsă de către autor, avându-se în vedere, în primul rând, factorul politic, urmând apoi cei sociali, culturali și economici, ar putea evidenția aspecte mult mai importante despre studiul literar instituționalizat, trădând chiar valențe mentalitare tipice românești asupra acestuia. Totuși, admit că un asemenea demers este difícil momentan.
Un răspuns