Împotriva speranței

Nu-mi place speranța. Poate tocmai pentru că moare ultima. Locul ei e fundătura, capătul de drum, zidul gros, stânca în care te iluzionezi că vei săpa, precum Edmond Dantes, un tunel. Nu-mi place speranța pentru că îl sufocă pe acum în numele lui cândva. Mă sprijin mai simplu pe trecut, decât pe viitor. Altfel spus, speranța mea se îndreaptă înapoi sau e mioapă, nu bate departe: trag nădejde că ceea ce am făcut până acum și ceea ce fac acum nu e tocmai rău și mă poate, la o adică (vorba lui Sorescu: „la două adici”), salva. Sau poate mi-am creat simulacre și mă descurc așa. Ambiția să fie unul? Nu, nu sunt ambițios; dimpotrivă. Sunt orgolios, dar nu îmi fac niciodată socotelile, ce-mi iese din aia sau din aialaltă, nu-mi calculez acțiunile, gesturile, nu-mi negociez pozițiile. Nu aștept niciodată nimic în afară de firescul interes pentru ceea ce scriu. Dar presupun că ăsta nu e un păcat.

Speranța e un simptom de criză. Când mica noastră normalitate începe să se gripeze, ne proiectăm totul înainte, lasă, e rău acum, dar o să fie bine. Altfel spus, fugim de criză, nu o privim în față, nu ne acomodăm cu ea, nu ne-o asumăm. O trăim ca pe o paranteză. Or, eu cred că abia criza ne pune față în față cu noi înșine.

Decupez mai jos câteva însemnări comise anul trecut, din izolare, când încă ne temeam de Covid. Între timp, cred că ne-am obișnuit cu frica, ne-am familiarizat cu ea, a devenit a noastră. Poate că, mă gândesc, speranța se hrănește și din rutină. Ideea mea e că, atunci când avem rara ocazie, oportunitate, șansă, poftim, de a trece printr-o criză, e bine să nu fugim în speranță. Să stăm locului, să privim și să încercăm să înțelegem.

***

Întotdeauna o criză are, pe termen lung, și efecte benefice. (Atenție: nu spun în nici un caz că e bine că ne lovește. E rău că. Dar mai ales este inevitabil, să o luăm ca atare și să ne ponderăm reacțiile!) Ne vom da seama că ne-am construit o realitate preponderent discursivă. Și că discursurile, de orice orientare ideologică, nu ne mai pot apăra. Și că uriașa cantitate de catastrofic din discursul public ne face mai fragili, mai panicați.

Ne vom da seama că noi, privilegiații cetățeni europeni, suntem extrem de plăpânzi, neîncercați de istorie în ultimii ani, mulți. Și nepregătiți pentru orice provocare reală. Ca niște copii cărora nu li s-au refuzat prea multe.

Ne vom da seama cât de greu e să rămânem noi cu noi, față în față, fără posibilitatea pasului în lateral.

Când spațiul public se restrânge, se lărgește cel privat. Problema e: ne mai simțim acasă acolo?

Ne vom da seama că izolarea nu se compensează prin rețele de socializare. Vom afla că suntem mult prea dependenți de ecrane. Deși vom deveni și mai dependenți în perioada asta.

Vom renunța la multe automatisme sociale. Vom realiza câtă umplutură e în viețile noastre. Ne vom da seama câte obiecte inutile am îndesat în viețile noastre.

Vom fi obligați să gândim, să analizăm. Să luăm decizii.

Poate ne vom da seama că „implicarea” noastră civică pe rețelele de socializare e cel mai adesea joc de imagine. Nu ne mai ajută haștagurile, nu ne mai păcălim că rezolvăm problema semnând o petiție online.

Ne vom întoarce treptat „acasă”! Noi și bietele noastre trupuri speriate.

Vom învăța, poate, că există și alte priorități în afară de ale noastre. Poate vom afla cum e să avem grijă și de celălalt.

Și, nu în ultimul rând, vom învăța să acceptăm, să tușim și să trăim cu asta.

Cu un preț cinic (pentru că virusul lovește în cei mai slabi), vom fi, poate, în stare să regândim minunata lume din mucava & discursuri în care ne ascundem. Noi și atât de fragila noastră civilizație occidentală.

Dacă nu vom învăța, ne va lovi altceva. Mai crunt!

***

Dar toate astea sunt posibile numai dacă nu fugim în speranță.

Ilustrație: Valeriu Mladin

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *