Impresionanta viață a părintelui Valerian, fostul actor Dragoș Pâslaru

Deși cariera sa în arta dramatică, fie că vorbim de cea teatrală, fie de cea cinematografică, era una prolifică, părintele Valerian, pe numele său laic, Dragoș Pâslaru, a decis la un moment dat să se rupă de întreaga lume și să își dedice viața lui Dumnezeu. Recunoaște că, în jurul său, au existat întotdeauna semne care „i-au șoptit” care îi era adevărata cale, dar până la incidentul cu minerii din anul 1990, nu a realizat-o.

Rolul care l-a consacrat a fost cel al lui Horia Sima, ultimul comandant al Gărzii de Fier, în filmul Drumeț în calea lupilor; pelicula îl are în centru pe Nicolae Iorga și prezintă plănuirea asasinatului său de către legionari. Acceptarea rolului acestui personaj controversat i-a adus și un mare necaz: în timp ce protesta în Piața Universității împotriva regimului instaurat, după 1989, de către Iliescu, minerii l-au recunoscut după poza cu bărbatul în cămașă verde de pe afișul filmului. Din cauza acestui fapt, ei l-au catalogat drept fascist și inamic al noii ordini, motiv pentru care l-au bătut crunt și l-au lăsat, apoi, să zacă în fântâna de la „Arhitectură”. A crezut că și-a găsit sfârșitul, dar din fericire, altele erau planurile destinului cu el. A stat mult timp în comă, iar când s-a trezit, cunoștea deja drumul pe care trebuia să îl aleagă. Și-a anunțat soția și, în același an, a devenit fratele Vasile. Până în 1999 a mai jucat în câteva filme, cele mai importante fiind: Balanța (1992 – Lucian Pintilie), Femeia în roșu (1997 – Mircea Veroiu) și Fii cu ochii pe fericire (1999 – Alexandru Maftei), cel din urmă reprezentând și ultima sa apariție în fața camerei.

În 1999, decide să devină pustnic și urcă în Munții Căpățâni. Acolo, nu mănâncă decât ce îi oferă natura: urzici, lobodă, ciuperci și fructe de pădure, iar singurii săi interlocutori sunt necuvântătoarele. Izolarea îl apropie mai mult de Dumnezeu. Singurii care îi perturbă, pentru o perioadă scurtă, liniștea sunt procurorii, veniți să-i solicite o declarație în legătură cu evenimentele din 1990. I-a refuzat, după cum a mărturisit chiar el, spunându-le: „Am luat coarnele plugului Dumnezeiesc și sufletul meu a uitat tot!”.

Întrebat, în prezent, la onorabila vârstă de 70 de ani, dacă regretă alegerea făcută, acesta răspunde senin că nu. Știe că a simțit mereu o conexiune specială cu divinitatea, iar rolul lui Alioșa Karamazov, jucat în tinerețe la Teatrul „Nottara”, a constituit un soi de revelație: asemenea personajului dostoievskian, înțelegea lumea dincolo de cuvinte și de gesturi, acesta fiind motivul pentru care nu ar fi putut trăi la fel ca ea.

„Am copilărit la Braşov, cu muntele în buza oraşului, şi am avut norocul să fac armata la Vânătorii de Munte, unde am învățat să supravieţuiesc în condiții extreme și să încasez bătăi straşnice. Credeți-mă, a fost foarte bine, pentru că așa am descoperit cine sunt. A fost o pregătire bună şi pentru călugărie. Călugăria și muntele îți arată repede ce caracter ai, cât de slab sau de tare eşti.

De asemenea, eram credincios dinainte de  a merge la serviciul militar. Fac parte dintr-o familie de oameni credincioși, dar nu eram un practicant, dar la momentele de cumpănă, gândul zbura, instinctiv, la Dumnezeu, deoarece avem conștiința existenței lui Dumnezeu. Eu aveam icoane în casă, ai mei, de asemenea, se rugau. Tatăl meu mi-a predat Catehismul, dar nu ca dogmă, ci pentru interdicții. L-am ascultat pentru că era foarte dur, însă creștin cu adevărat am devenit mai târziu. 

Bunicul meu din partea mamei, Ioan Nica a fost preot, un moldovean, care a fost prigonit de comuniști pentru credința sa. Bunicul din partea tatălui, Ion Pâslaru, oltean, a fost ofițer în Armata Regală și pentru că i-a scris lui Dej o scrisoare de protest împotriva armatei, a fost închis la Gherla.

Am ales teatrul, nu preoția sau cariera militară deoarece aceasta a fost voia Domnului. Pe când eram la grădiniță, spuneam nu știu poezii, dar le recitam foarte frumos. Educatoarea  era  soția maestrului Mișu Fotino, cel bătrân, nu cel tânăr. Eram impresionabil și recitam plângând, iar asta îi emoționa pe toți. De asemenea, povesteam fel și fel de lucruri, care îi făceau pe oameni să rămână cu gura căscată. Un dar de la Dumnezeu, cred eu. Actoria a apărut mult mai târziu în viața mea. Am mai făcut și gimnastică de performanță, fiind în lotul național. În clasa a XII-a, nu știam dacă să dau la Facultatea de Istorie sau la Teatru. Am intrat la teatru, dar după a treia încercare și asta datorită rugăciunilor bunicului meu, preot, care vedea în mine un talent actoricesc ieșit din comun.

Apropierea de Dumnezeu s-a săvârșit după un proces lung, care a început când l-am jucat pe Alioșa Karamazov, în Karamazovii, un spectacol de Horia Lovinescu și Dan Micu, adaptat după Dostoievski, cel mai bun spectacol din perioada comunistă, cred eu. Se dovedea că lipsa de credință te dezumanizează.

A trecut de toate cazurile și a putut fi jucat până în anul 1985. Spectacolul ținea 4 ore și aveam o singură pauză, aparent nimeni nu sufla în acele momente. Am fost în turneu în URSS, mare lucru în acele vremuri, iar aceștia ne-au mulțumit că l-am adus pe Dostoievski. De la acest spectacol am început să îl caut pe Dumnezeu. Pe atunci aveam 34 de ani.

Locuiam pe Str. Lister din București și mergeam la o biserică din apropiere, dar nu intram înăuntru, îmi era rușine de Dumnezeu. De aici, țin minte, că am luat și prima carte de rugăciuni, care pe vremea aceea era 25 de lei. Am încercat să o citesc vreo 3 ani, dar de fiecare dată cedam nervos. Fumam și beam mult la acea vreme, ca o lepădătură, cu toate că eram căsătorit și aveam și un copil.

În ’86-87 am simțit şi mai acut nevoia de Dumnezeu, dar tot nu mă duceam la slujbe. Am încercat să mă rog acasă. Apoi a venit decembrie 1989, Piața Universității… În Piață i-am cunoscut pe nişte bătrâni care făcuseră puşcărie politică, foarte credincioşi. Au văzut în mine ceva, pesemne, şi m-au trebat dacă merg la biserică, dacă am duhovnic… încet, încet, mi-au deschis ochii. Dar am căutat un duhovnic potrivit încă vreo doi ani. L-am găsit pe părintele Paul Mărăcine, de la biserica Sfântul Vasile, de pe Calea Victoriei. Şi sfinţia sa fusese deținut politic, ani, sub comunişti. El m-a pus pe şine. Iar dacă am dat de biserică, oricât de mult iubeam teatrul, și l-am iubit cu fanatism, n-am mai vrut să joc.

Am iubit mai mult teatrul decât filmul. La film nu-mi plăcea pentru că nu apucam să mă scufund în rol, căci mereu se striga ”Stop!” și o luam de la capăt. 

Mila lui Dumnezeu! Am jucat în 17 filme, unele și după 1990, și am rămas în memoria publicului cu câteva roluri memorabile. E spre cinstea regizorilor, care au avut încredere în mine și au făcut minuni cu rolurile pe care le-am jucat. Dar nu mi-a plăcut deloc. Mă bucurau întâlnirile cu oamenii deosebiți pe care mi le prilejuia filmul, atât. 

Dintre toate rolurile jucate, personajul Alioșa din Karamazovii m-a marcat cel mai mult pentru că am pus pe mine haina de călugăr, iar în popor se spune că cel care o va purta fără drept este osândit. Am înțeles încă de atunci ce înseamnă asta.

Și cum nimic nu e întâmplător, am avut o evoluție oarecum asemănătoare cu a personajului pe care l-am interpretat. O colegă mi-a spus că un stareț care m-a văzut în rolul lui Alioșa a exclamat: ”Ăsta și-a greșit cariera!”. Mi-a rămas întipărită în minte această vorbă drept cel mai mare omagiu pe care l-am primit ca actor.”

Fragment din cartea „Dialoguri la hotarul de taină”, ediție îngrijită de Florin Caragiu, apărută la Editura Platytera. Cartea poate fi comandată aici: https://www.egumenita.ro/produse/detalii/4856-dialoguri-la-hotarul-de-tain%C4%83

Publicat în Idei, SpiritualitateRecomandat2 recomandări

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Supportscreen tag