Împrumutul care nu mai poate fi restituit

Iertați‑mă pentru acest titlu de articol! Dacă era după mine, nu‑l scriam niciodată. Dar alternativa ar fi fost „Misterul morții din Strada Lungă sau Cum se ascunde aurul în vremuri nefaste”! Bine, mai aveam la dispoziție și „Pitea Farcaș și noaptea lupilor de nicăieri”, care era mai scurt, ce‑i drept, dar prea poetic pentru mine. Buzea și poezia, baba și mitraliera… așa că m‑am decis pentru „Împrumutul”.

Despre ce este vorba? Păi, vorba e despre cartea de proză scurtă a lui Kocsis Francisko, apărută în 2019 la editura Cartea Românească; volumul mi‑a căzut în mână printr‑o întâmplare greu de crezut, pe care, de altfel, nici n‑o s‑o povestesc (aici la Bruxelles nu există librării românești), dar care mi s‑a părut un Semn.

Așa că m‑am pus pe citit. Dintre cele 19 povestiri, de plăcut mi‑au plăcut toate, dar ghes la scris mi‑au dat cele trei despre care am pomenit. O să le iau pe rând, nu înainte de a preciza că autorul e îndrăgostit atât de twist‑ul fantastic, cât și de cel poetic (Kocsis nu este deci „de‑al meu”, din școala mea de gândire; n‑are nimic dintr‑un reporter!). Este posibil, deci, ca unele povestiri să‑mi fi scăpat, ca înțeles. Nu le am cu fantasticul – îmi asum asta, nu c‑ar fi ceva cu care să mă laud.

Pitea Farcaș este braconier de succes. Neînsurat, ca orice bărbat care pleacă noaptea de acasă, dar cu lipici la femei (are o iubită în satul vecin). Pentru cine știe să citească, numele lui înseamnă multe, iar înfățișarea îi este la fel de particulară (de când au țăranii ardeleni părul roșu, ochi albaștri și înălțime neobișnuită? Doar sunt și eu de pe‑acolo, îi cunosc: nu arată așa!). În acea noapte de iarnă, ideea lui este să braconeze la mistreți, iar scula pe care și‑a alege este o plasă din fibre de cânepă (nimic nu este uitat în povestirile lui Kocsis). Mama lui Pitea îi spune c‑a visat lupi, iar el o liniștește: „Nici nu sunt pe‑aici, au dispărut demult”. Dar lupi veniți de nicăieri îl încolțesc pe Pitea într‑un stejar și‑l așteaptă să moară de frig. După ce moare, Farcaș se dă jos din copac și se alătură familiei lui. Haita.

Fiecare cititor o poate lua cum vrea. Pentru mine, ca mare amator de povești de vânătoare, prima lectură a rămas la acest nivel („de vânătoare”), dar am dormit prost, simțeam că‑mi scăpase ceva. Am reluat cu mare atenție, cuvânt cu cuvânt, și m‑am oprit la vorba asta a lui Pitea: „Au dispărut demult”. Abia atunci mi‑am dat seama că tâlcul poate fi și altul: lupul din om nu dispare niciodată. Poate ședea acolo înăuntru, adormit, zeci sau sute de ani, dar de dispărut, nu dispare. Când vine o anume Noapte, din noi ies lupii de nicăieri. Și nu ies ca să pască iarbă…

„Misterul morții din Strada Lungă sau Cum se ascunde aurul în vremuri nefaste” este una dintre cele mai închegate povestiri polițiste pe care le‑am citit vreodată în limba română. Ar fi trebuit să scriu „pseudo‑polițiste”, dar mi s‑a părut jignitor față de Kocsis, pentru că, în mod evident, aici autorul nostru își iese din piele, ca șerpii, și ne dă o relatare reportericească a unei întâmplări din Târgu‑Mureș (niciodată numit, dar ușor de recunoscut din câteva „cheițe”), întâmplare care face parte, presupun, din folclorul orașului, dar pe care Kocsis a prelucrat‑o literar. Și, dați‑mi voie s‑o spun, a prelucrat‑o la marea meserie: chiar dacă știm cu toții ce se va întâmpla și de ce (David vine din Israel ca să recupereze lingourile ascunse de strămoșii săi în fosta lor casă – în care acum locuiește, cum altfel, un securist pensionar), suspansul nu e afectat cu nimic. Va reuși David să ia aurul și să plece cu el din Republica Socialistă România? Ar trebui să reușească, doar a fost antrenat de Mossad. Astă povestire m‑a făcut să vreau să fi fost târg‑mureșan. În primă fază. În a doua, m‑a făcut să vreau să scriu și eu în stil polițist… cândva.

„Împrumutul care nu mai poate fi restituit” este, după părerea mea, cea mai simplă și cea mai complicată proză a volumului. Absolut liniară! Alexandru a luat de la maică‑sa niște bani care nu i se cuveneau; iar după moartea bătrânei, nu a dat partea cuvenită nici fratelui său, nici surorii lor. Asta‑i tot. Vorba lui Mihai (fratele lui Alexandru): „Sforării, că alea erau”. Acum bătrâna îl bântuie în vise, iar nenorocitul de Alexandru, care toată viețișoara lui s‑a crezut mai șmecher decât alți oameni („avea și calități, desigur, unele i s‑au părut de‑a lungul vieții sale chiar de invidiat, cum ar fi, de pildă, o viclenie aproape intruvabilă, extrem de priceput mascată în spatele cuvintelor, măștilor și gesturilor”), e pe punctul de a‑și pierde mințile. Se duce la popă, se duce la psihiatru, se duce peste tot, iar în cele din urmă, se duce unde‑ar fi trebuit să se ducă de la bun început, adică la telefon. Își sună fratele, pe Mihai, ca să‑i înapoieze banii. Răspunsul acestuia, memorabil: „Mie nu‑mi datorezi nimic, frate, la mine nu ai datorii, dă‑le acolo unde le‑ai făcut. Nu mă privește dacă sunt pe lumea asta sau pe lumea cealaltă”.

Nu mai contează (pentru mine) ce pățește mai departe țeparul de Alexandru, contează însă motivul pentru această povestire are atâta greutate. Și literară, nimic de zis, dar mai cu seamă extra‑literară; motivul este „țeapa”. Mie mi se pare că acest „cult al țepei” este unul dintre motivele pentru care unii români aleg să plece din țara lor. Mi se pare că este unul dintre motivele „băltirii” unei întregi națiuni. Ca român, poți fi sau Alexandru, sau Mihai. Nu poți fi amândoi deodată. Dacă ești Mihai, nici nu uiți și nici nu ierți – nu din răutate, ci din experiență. Dacă nu înveți cum să te protejezi de o persoană toxică, nu ai ce căuta într‑o astfel de țară; trebuie să pleci, și cât mai de grabă. Iar, dacă ești Alexandru, poți să știi că, de nu faci un lucru la timp, mai târziu e prea târziu. Bătrâna te va bântui până la moarte.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Cultură
George Stănica

Caracterul intangibil al libertății

Matei Vișniec, Domnul K eliberat/Mr K Released. Roman tradus din limba română în limba engleză de Jozefina Komporaly și publicat de Seagull Books. Recenzia romanului

Print
Gabriela Vieru

Un Houellebecq mai tandru

Anéantir, tradus la noi cu titlul Anihilare de Daniel Nicolescu la Humanitas Fiction, e cel de‑al optulea roman al lui Michel Houellebecq și, dacă ar

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *