În anul MMXXI

La o ceremonie de premii din 1960, la Paris, Michel, un tânăr pasionat de literatură, ia premiul întâi pentru versuri scrise în latină. Întâmplarea stârnește ilaritate în sală și un val de comentarii răutăcioase: „Premiu pentru versuri în latină!”, „E singurul participant!”, „Stâlpul Parnasului!” etc. Tânărul nu ia în seamă ironiile, străbate sala și urcă pe scenă să-și primească meritata recompensă. I se înmânează solemn o carte: Manualul bunului industriaș!

Este o scenă Paris au XXe siècle, o utopie care bate în negru, roman scris de Jules Verne pe la 1860 și respins de editorul Pierre-Jules Hetzel, renumit, pe bună dreptate, pentru flerul său. Viziunea asupra viitorului i-ar fi contrariat cu siguranță pe contemporanii lui Jules Verne. Cu atât mai mult cu cât, printr-o prejudecată larg răspândită, autorul Călătoriilor extraordinare, între care, iată, și una în timp, a fost și e considerat vizionar. Or, imaginea lui asupra viitorului era descurajantă.

Verne e încadrat în categoria norocoșilor care, dând frâu liber fanteziei, a nimerit-o cu o grămadă de noutăți concretizate și impuse abia în secolul următor, dacă nu cumva, cum își închipuie unii, oamenii din secolul XX i-au folosit cărțile ca sursă de inspirație. De fapt, în cele mai cunoscute romane julesverniene, începând cu emblematicul De la pământ la Lună, imaginația e mediocră și se știe că, fără sugestiile și imboldurile lui Hetzel, partea literară ar fi fost în mare suferință.
Vedeta lui Jules Verne este tehnica, în toată dezvoltarea ei logică. Dacă viitorul se conturează corect la romancier, nu frâul liber dat fanteziei este cauza, ci, ca să rămânem în vocabularul cabalin de secol XIX, șaua pusă pe tot ce ține de progres și descoperiri de ultimă oră, din lecturile lui de la Biblioteca Națională a Franței.

Singurul roman de anticipație propriu-zisă este Parisul în secolul al XX-lea. Jules Verne prezintă perfect atmosfera unui mare oraș din anul ales (ba chiar de la începutul secolului XXI), intuiește evoluția economică și socială, dar greșește mai toate detaliile neștiințifice, care cer fantezie. Dacă se întrevede bine lipsa de entuziasm a oamenilor în fața minunilor tehnice deja banalizate, dacă e ușor de recunoscut, pentru noi, „alura lor grăbită”, mersul iute și „impetuozitatea lor
de tip american”, în schimb, ideea atât de la îndemână de a transforma moda vestimentară, uneltele de scris și manierele urmașilor de peste un secol nu îl tulbură.

Tocmai de aceea m-a intrigat scena cu râsetele stârnite de premiul la latină și ideea că latina nu va mai avea răspândire în a doua jumătate a secolului XX. Este cu adevărat vizionară, este cât se poate de exactă și nu face parte dintre lucrurile pe care ar fi putut să le anticipeze cercetările autorului la Biblioteca Națională a Franței. În jurul anului 1860, latina este încă la loc de cinste în școli și nimic nu arată că în următorul secol atitudinea cu privire la latină se va modifica. Nu numai profesorii și elevii, poeții și prozatorii, dar chiar oamenii mai puțin instruiți aveau obișnuința folosirii latinei. (Pe de altă
parte, presupunerea că, la bibliotecă, tânărul Michel este singurul care mai cunoaște nume ca Hugo și Balzac – ar fi fost nostim ca Jules Verne să-și fi pus aici propriul nume – și că bibliotecarii îl întreabă dacă aceștia sunt cumva oameni de știință este, deocamdată, exagerată.)

Latina era „la modă”. Nu se miră nimeni că poetul premiat pentru Cântecul gintei latine socotește limba latinilor drept „regină” și nici că atât în poezia, cât și în gazetăria lui Eminescu abundă sintagme latine, de la titlul amplului poem Memento mori, la acel „Carmen Saeculare ce-l visai și eu odată” din Scrisoarea IV sau la nervum rerum gerendarum
din Scrisoarea II. E rima sofisticată, găsită de poetul rimelor sofisticate pentru horum harum, genitivul plural de la hic, haec, hoc, un exemplu pe care profesorii de latină îl dădeau pentru bolboroselile fără sens. Azi, pentru cei mai mulți dintre noi, tot ce ține de latină e horum harum. Refrenul poemului din Noi amândoi avem același dascăl, Non idem est si
duo dicunt idem
, este o idee filozofică la care ar trebui să medităm mai mult azi și pe care eu am înțeles-o destul de târziu. Multă vreme am crezut că important e numai ce spune cineva, nu cine spune.

La o simplă răsfoire a publicisticii eminesciene din Timpul, ies la iveală numeroase expresii latine intrate în limbajul cotidian: ejusdem farinae, deus ex machina, de mortuis nil nisi bene, a priori, habent sua fata libelli, de facto, de jure, delirium tremens, ipsissimis verbis, bene merenti, vivat sequens, habemus Papam, si fata favebunt. Dar chiar și gazetarii
semidocți și superficiali din vremea lui Eminescu apelează aproape automat la sintagme latine, care le intraseră în călimară încă din școală. Gazetele au de altminteri rubrici despre programul de spectacole și expoziții intitulate Memento, rubrici de călătorie Vade mecum, rubrici de știri mărunte și felurite numite Miscellanea sau Varia.

Când Caragiale își deschide, la 1894, o cârciumă cu firma Bene bibendi (în loc de Bene merenti) e sigur că toți Lache și Mache, Mitică și Costică, Ghiță și Niță, fără exagerat de multă școală, înțelegeau jocul de cuvinte și se automedaliau pentru cultura lor cu câte o halbă de bere. În conversațiile de pe la 1900, se fac jocuri de cuvinte ca Primum bibere, deinde philosophari sau Primum bibere, deinde vivere și, la fel de bine, unii își luau ca deviză cuvintele honeste vivere, iar alții, pesemne mai mulți, honeste bibere. In vino veritas intra, ad litteram, în cântecele studențești: „Adevărul e în vin / Spune-un vechi proverb latin / Hai să bem ca să ne-nveselim / Căci in vino veritas / Spune din bătrâni un glas / Hai să bem și ce
ne-a mai rămas”. Nimeni nu mergea pe jos, toți mergeau per pedes, iar cei mai culți se îndemnau la mers cu un per pedes, apostolorum! O amânare sine die îi întrista pe cei în cauză, o apreciere de tip nec plus ultra îi bucura (Non plus ultra era și un tip de prăjiturele, numite în germană Plätzchen), iar dacă cineva rostea errare humanum est, era mereu altcineva care să răspundă zâmbind perseverare diabolicum.

În Transilvania secolului XIX, din pricini istorice, existau o mulțime de prenume latinești, de la Cezar la Aleceu și Horațiu, de la Claudiu la Claudia, de la Letiția la Felicia și Clara, iar oamenii se salutau (lucru care a supraviețuit miraculos) cu Servus! și Salve! Cifrele romane, făcute prin combinarea a numai șapte simboluri, I, V, X, L, C, D, M, care măsurau timpul, numind secolele sau trecute pe cadranele turnurilor cu ceas sunt astăzi tot mai puțin cunoscute.

Nicolae Balotă, născut și educat în Interbelic, povestește cum elevii de liceu își scriau scrisori în latină (sic!) și visează, la 16 ani, să devină călugăr, dar neapărat într-un ordin de rit latin. E drept, Balotă este un elev studios. Dar și elevii chiulangii din cunoscuta carte a lui Grigore Băjenaru despre viața de elev de la Liceul Lazăr, Cișmigiu & Comp., dau teză la latină, își poreclesc profesorii cu nume latinești, traduc din Cicero și Horațiu și amestecă latina cu amorul:

Pun mâna pe „Horaţiu”,
pe textul de Latină,
M-apuc să scot cuvinte; din ochi
îmi sar scântei,
Îmi fuge gându-aiurea și nu fără
pricină,
Căci se ivesc în faţă-mi frumoșii
ochi ai ei!
Şi mai încearcă, dacă mai poţi, să
scoţi cuvinte…
Îmi vâjâie tot capul…
„Humano capitis!”


Profesorii de latină de la Lazăr le spun elevilor Quem Dii oderunt, paedagogum fecerunt, iar ei înțeleg – poate doar instinctiv – că pe cine au urât zeii, l-au făcut profesor (în special de latină!).

În vremea comunismului rosteai cu teamă ne sutor ultra crepidam, pentru că cizmarul devenise șef de stat și răsturnase sensul (denaltfel injust în genere, just în cazul cu pricina) expresiei. Tot atunci, latinei i s-a dat prima lovitură: sunt și eu din generația care n-a făcut decât un an de latină în cei 12 ani de școală. La Facultatea de Litere, noi, cu anul nostru de latină, am fost trecuți la începători și nimeni n-a avut cea mai mică pretenție de la noi. Dar în toată lumea, ca în previziunea lui Jules Verne, latina își trăiește, se pare, agonia.

Astăzi, ea este ascunsă în viața cotidiană așa cum sacrul e ascuns în profan. ETC apare pe numerele de înmatriculare ale mașinilor, iar CV, curriculum vitae, se pronunță numai englezește, sivi. Nimeni nu mai are curajul de a folosi latina în articole de ziar, cu atât mai puțin în titluri, în cărți expresiile latine cele mai banale sunt traduse obligatoriu în notele de subsol, la aeroport exit se consideră un cuvânt inventat de englezi, iar subtila diferență între exit și exitus e gustată doar de cititorii Muntelui vrăjit.

O mulțime de idei, de trăiri, o anume rigoare și o adâncă înțelegere a lumii europene s-au pierdut odată cu pierderea latinei. În context, dilema mea este următoarea: oare dispariția latinei îi face pe oameni să nu-și mai recunoască vina, deși pe vremea când limba „moartă” nu murise de tot, mea culpa și mea maxima culpa erau o formă delicată de a-ți cere iertare sau invers, dispariția sentimentului de vină a omorât și cuvintele de asumare a ei?

Oricum ar fi, dacă ar mai exista azi, premiul de poezie latină n-ar mai stârni nici măcar comentarii sau ilaritate. Ar trece total neobservat. Sic transit

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *