În căutarea aproapelui pierdut

Câteva dintre ultimele filme pe care le-am văzut (în cadrul CEFFT, Galactic Imaginarium Film Festival și la Cinemaraton TV) — Doi fără, Help 3, Urma, Trei exerciții de interpretare, Malmkrog — au ca numitor comun un quest ce nu suportă amânare. Miezul lor s-ar putea cuprinde în trei cuvinte: căutarea aproapelui (sau duhului) pierdut. 

Doi fără este un scurtmetraj produs anul acesta de UNATC. Apropierea de Pororoca e inevitabilă, însă Miruna Minculescu (autoarea scenariului și a regiei) — în doar jumătate de ceas — construiește atmosfera apăsătoare din filmul lui Constantin Popescu fără niciun dialog. Lipsa cuvântului vorbit este suplinită expresiv de mobilitatea camerei lui Barbu Nițelea, de expresivitatea spațiului vizual conceput de Anastasia Ionescu, de coloana sonoră (Petre Osman, care asigură și muzica originală) și de — nu în ultimul rând — prezența interpreților principali (Olimpia Melinte și Dorian Boguță în roluri de părinți rămași fără unicul copil). Nu se vorbește nimic în Doi fără pentru că tăcerea (și înnebunitoarea muzică interioară a disperării) suplinește mai bine, iată, pierderea unui copil, decât vorbele. Help 3 este o parabolă SF de scurtmetraj pe care Janek Tarkowski a gândit-o plecând de la una dintre replicile esențiale din Solaris-ul regizat, cu aproape jumătate de veac în urmă, de Andrei Tarkovski: „Omul are nevoie de om”. Tandrețea îmbrățișării târzii a tatălui bolnav de către fiul rătăcitor printre roboți ce arată și se comportă asemenea oamenilor pare a spune că — în ciuda avantajelor de ordin utilitarist — „ultimul dintre oameni” nu izbutește să se împace cu hipertehnologizarea vieții. Omul — atunci când nu s-a robotizat (sau rinocerizat, ca în piesa lui Eugen Ionescu) de tot — e deopotrivă taina și minunea. În Urma, cel dintâi lungmetraj regizat de Dorian Boguță (după un scenariu de Loredana Novak), atmosfera hitchcockiană, de thriller, este surprinzător de bine susținută. Dispariția unui om dă naștere unei anchete care limpezește, sau nu, trecutul și enigma celui dispărut. Preocuparea constantă a regizorului a fost să nu „explice”, să-l lase pe spectator într-un dialog neîntrerupt cu povestea în care imaginea, dialogurile, coloana sonoră și muzica originală se află într-o îmbucurătoare armonie.  

Cele două filme inspirate din scrierile lui Vladimir Soloviov și realizate în franceză de Cristi Puiu, la interval de șapte ani (Trei exerciții de interpretare — 2011 și Malmkrog — 2018-2020), divulgă — fără să fie câtuși de puțin ostentative sau „didacticiste” — o chemare mistică de nezdruncinat. Am mai întâlnit-o, poate nu întotdeauna la fel de intensă, și în alte filme (scurtmetraje, mediumetraje, lungmetraje) din Noul Val românesc de după 2000: Maica Domnului de la parter (2010, regia Andrei Cohn), O umbră de nor (2013, regia Radu Jude), După dealuri (2012, regia Cristian Mungiu), Ultima zi (2016, regia Gabriel Achim). Trei exerciții de interpretare aduce în actualitate — în manieră free style — întrebări și meditații din testamentul filosofic al lui Vladimir Soloviov (din 1899), Trei dialoguri despre război, progres și sfârșitul istoriei, cuprinzând și o scurtă povestire despre Antihrist, text pe care îl va adapta în manieră „clasică”, „riguroasă” în Malmkrog. 

În filmul realizat în 2011, trei grupuri de prieteni — într-o după-amiază, înainte de a se întâlni cu toții pentru ședință de spiritism în jurul unei mese rotunde — dezbat chestiuni legate de existența cotidiană, de „condiția umană”, analizând, printre altele, pilda evanghelică a lucrătorilor viei. Conversațiile din Malmkrog au aceleași puncte de pornire. Se pune întrebarea: cum își poate găsi „omul recent” reperele duhovnicești în lipsa unui „catehism sfânt” care — cu formulări concrete, fără metafore — să ofere jaloane clare de interpretare a pildelor și învățăturilor hristice. Inexistența unui asemenea text care să tălmăcească, pe scurt și fără echivoc, scrierile considerate revelate, naște constant mari confuzii. Întreaga modernitate și postmodernitate se află, în absența unui „manual universal de instrucțiuni”, într-o mare confuzie. Semnalul îl dăduse Dostoievski și apoi, eliberat de tentația panslavistă căreia nu îi rezistase autorul Karamazovilor, Soloviov. Înțelegerea oamenilor e însă acoperită de o prematură „bătrânețe, ca un voal pe ochi”, după cum se confesează un personaj sceptic, spre final. Ideea o întâlnim și într-un alt text al lui Soloviov (Temeiurile duhovnicești ale vieții. Un catehism altfel): „Biserica, în sens larg, umanitatea creștină în întreg cuprinsul ei, n-a experiat până astăzi Cincizecimea ei […] N-a învățat încă să gândească potrivit lui Dumnezeu și încă nu știe cărui duh îi aparține.” Trei exerciții de interpretare și Malmkrog ar putea fi descifrate și din perspectiva căutării unei Biserici care știe cărui duh îi aparține. Personajele din filmul lui Puiu vor să înțeleagă, încearcă să creadă, să se lămurească. Vor să se întâlnească pentru a se bucura. „Nu e bucuria un semn al sfântului duh?” întreabă, la un moment dat, unul dintre personaje. Chiar dacă nu mai e la modă, se discută mult — în contradictoriu (pentru că subiectele de discuție sunt adesea paradoxale), dar civilizat — despre iubire, religie, credință, suferință, moarte, existența răului în lume: „Vorbim despre Împărăția lui Dumnezeu, dar nimeni n-a văzut-o; totuși, fiecare a văzut murind pe cineva drag în jurul său…”, „Nu construim, ci distrugem Împărăția lui Dumnezeu […] prin armate, prin universități, prin guverne și tribunale, prin tot felul de afaceri…”, „Cred că există viață după moarte, iar dacă învierea există, ea e mai puternică și decît viața și decât moartea. Cred că aceasta este Împărăția lui Dumnezeu.” Ca un „pescar de inefabil”, Cristi Puiu avea să-i vâneze semnele („adevărul” sau „fragmentele de adevăr”) în fiecare film al său. 

Se discută mult, în Trei exerciții de interpretare și în Malmkrog, și despre lipsa iubirii în rândul creștinilor, despre felul în care creștinii refuză iubirea la care au fost chemați — de aceea, nesocotind porunca iubirii de vrăjmași, dau naștere la războaie și înmulțesc suferința. Sau pur și simplu, instrumentalizând religia, spre satisfacția Antihristului, „transformă credința într-un concept caduc”. Sensul conversațiilor — la fel ca în Poveștile morale de Eric Rohmer, cel căruia îi sunt dedicate Exercițiile de interpretare — nu este de a demonstra inutilitatea jertfei pe cruce a lui Hristos, ci de a transmite că nimic nu este mai greu de izbutit decât o credință lipsită de o zgomotoasă exaltare, sinceră și entuziastă.

Sursă foto https://ourculturemag.com/2019/07/12/thoughts-on-film-solaris-1972/

Publicat în Cultură, FilmRecomandat0 recomandări

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Supportscreen tag