În vizită la Elizabeth Amyot

Acum niște ani, într-un interviu acordat în librăria Kleber din Strasbourg, Luc Fraisse vorbea despre un Proust turistic. Entuziast ca de obicei, profesorul din Strasbourg (a cărei reeditare a corpusului proustian e în lucru de câțiva ani la Garnier Classiques) înșiruia locuri, nume, situații, un întreg univers paralel, o Franță Proust, la urma urmelor. Nu e deci de nicio mirare că odată ajuns acolo cu o bursă CNL mi-am pus în minte să parcurg și eu măcar o parte infimă din acest univers, să văd cu ochii mei locurile în care va fi trăit Naratorul. Și ce loc mai bun să aleg decât Illiers-Combray, Paradisul Pierdut din care emană și în care converg atâtea situații și personaje din roman, în esență spațiul-timp care definește memoria. Dar atât cu teoria, am spus că voi povesti o vizită, nu că voi face teoria unui loc.

Dinspre Paris drumul spre Illiers e unul relativ ușor. Trec pe lângă Chartres, încă vreo câteva sate infime și ajung în locul pe care atât de mult mi-am dorit să îl văd. Harta nu minte, totul pare relativ simplu pe cele câteva străduțe ale satului și în lipsa sistemului de navigație de pe mașină cu greu mi-aș putea imagina că poarta metalică pe jumătate închisă în fața căreia am oprit e poarta care duce în parte dinspre Guermantes, cum bine spune titlul unuia dintre volume. Ne oprim în fața gardului metalic de-o urâțenie care amintește de cele mai misterioase cotloane ale Olteniei, fotografiem mica hartă, fotografiem strada, fotografiem fotografiile, fotografiem fotografiile fotografiilor, fotografiem pentru ca niciodată să nu mai privim acele fișiere, doar dintr-un reflex de care nu ne mai putem despărți și care, poate, e madeleina omului secolului XXI. 

Curtea e micuță, grajdul a fost transformat într-un soi de sală de primire cu un mic muzeu și-o librărie ideală, sunt de vânzare maxim 50 de titluri, în fond cu un mic efort le poți cumpăra pe toate. Emoția călătorului e nivelată de sictirul obișnuit al oamenilor care vând bilete, așa e-ntotdeauna, mausoleele artei au la porți cerberi flegmatici care-ți mai taie din elan, așa arată viața.

Cât despre vizita propriu-zisă, intru în casa Dnei Elizabeth Amyot (Mătușa Léonie) cu emoție, cu un sentiment care se apropie de devoțiune. Podelele scârțâie, camerele sunt mici și parcă prea prăfuite, puținele obiecte care s-au păstrat nu sunt în cea mai bună stare cu putință, notezi salonul și apoi sufrageria, între ele e holul de la intrarea care în roman e mai degrabă ieșirea spre partea dinspre Swann. Curios peste măsură, în sufragerie fac ce fac și ating capacul unui obiect din alpaca. Mai să cadă, îngheț, îmi imaginez o discuție cu oamenii de la intrare și cu un eventual jandarm din Illiers-Combray, zgomotul capacului e infernal, îmi zguduie creierii, nimeni nu se sesizează de micul incident și îmi pot continua excursia fotografică prin micul univers al casei. La stânga sufrageriei e scara. Da, scara pe care micul Marcel plânge așteptând mângâierea mamei, scara pe care mereu m-am întrebat dacă încap trei persoane și da, încap. Pare cel mai spațios loc al casei, la urma urmelor. Scara e lată, treptele din lemn vechi și lucios sunt extrem de îmbietoare, dar mai întâi trebuie văzută bucătăria Françoisei. Mi-o imaginam mai mare. Sincer, îmi imaginam o bucătărie vastă, ceva-n genul cuhniei de la Palatul Mogoșoaia, nici gând: bucătăria e mică și-nghesuită, un fel de masă și-un cuptor, câteva tingiri atârnate-n cârlige care la rândul lor coboară din tavan, nu sunt dezamăgit, trebuia să mă aștept, nu sunt la Versailles. Urc scara, mai fac câteva fotografii și acolo, una o pun pe facebook ca să hrănesc demonul idioțeniei, la etaj e cheia, acolo am să găsesc ce căutam, universul Proust, esența. Și camerele sunt și mai mici, și mai prăfuite, lipsa lor de strălucire mă debusolează complet, la urma urmelor Muzeul Proust pare totuși o casă părăsită, un soi de Bleak House, nu știu cum să spun. Intru în camera Mătușii, văd obiectele de pe măsuța de la capul patului, studiez cât se poate de interesat dulapurile mascate în pereții încă acoperiți de tapetul de pe vremea ei, e ceva totuși, deschid o ușă din perete și înăuntru e doar un ziar mototolit, mă întreb la ce va fi folosit, mă enervează peste orice măsură madlena de plastic din micul acvariu de sticlă de la capul patului celei ce va fi fost Dna Amyot. 

Și tocmai când să plec dezamăgit, când să renunț și să încerc să-mi conserv imaginea romantică a prea frumoasei case din Combray și a Locului simbolic cu care am lucrat ani de zile, intru în ultima cameră. Evrika! Iată camera micului Marcel, iată-l pe el într-o fotografie reală, uite, imaginea din roman e verosimilă și ferestrele dau în curte, cu fereastra deschisă ar fi fost imposibil ca micul Marcel să nu fi auzit tot ce se vorbea în curte. Nu era deci atât de singur cum spune, totul e imagine romanțată. Iată caleidoscopul, iată un exemplar dintr-o carte din roman, iată patul și iată lucrul cel mai important al vizitei mele: un scăunel. Spun scăunel pentru că asta e, vorbim despre un scaun obișnuit croit pe dimensiunile unui copil de 6-7 anișori, un scaun serios pe care parcă o mână vrăjită îl va fi transformat într-un soi de jucărie cât se poate de reală. Nu pot explica exact, dar acel scaun salvează vizita și face din casa aceea un loc magic. Îl privesc îndelung, câteva clipe îmi trece prin minte să mă așez pe el și să-mi fac o fotografie istorică, gândul că se poate rupe mă pune la locul meu și rămân privind pe fereastră spre curtea micuță, plină de vegetație și amintiri de ale mele, nicidecum de ale lui Marcel Proust. 

În podul casei e un muzeu în fotografii ale personajelor din În căutarea timpului pierdut. Mereu am evitat imaginea reală a personajelor, și de data asta trec în goană pe lângă sutele de instantanee și încerc să nu rețin nimic, scăunelul din camera lui Marcel e singurul lucru pe care vreau să-l iau cu mine din această vizită.

Sursă foto: arhivă personală

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Anastasia Fuioagă

Radu Vancu – Răul

Upon the instruments of death/ The sunlight brightly gleams. (King Crimson – Epitaph) Răul, jurnalul lui Radu Vancu apărut vara aceasta la editura Humanitas, are

Print
Ana-Maria Roșca

Când nedreptatea îi este stavilă morții

În pofida titlului care și-ar putea purta cititorii cu gândul la vechiul mit al jertfei pentru creație, romanul Înger de piatră devine cu ușurință o

Print
Cristina-Claudia Ciobotaru

Metamorfozele mefistofelice ale cotidianului

Când citești prozele lui Florin Iaru, e imposibil să nu rămâi șocat și să nu te întrebi încontinuu: cum e posibil așa ceva? Indiferent de

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *