Incidentul N. Iorga-Mihail Dragomirescu

C. Rădulescu-Motru a făcut parte din Comisia de judecată a corpului profesoral. Dintre toate cazurile judecate, de notorietate a fost incidentul N. Iorga – M. Dragomirescu petrecut în incinta Universităţii Bucureşti, cu mare ecou în lumea universitară şi în opinia publică. Din acest motiv îi acordăm o atenţie specială.

Totul a pornit de la o altercaţie între cei doi în cancelaria profesorilor, în urma căreia N. Iorga a încercat să-l lovească pe M. Dragomirescu. În aceste circumstanţe Mihail Dragomirescu adresează pe 1 decembrie 1909 o petiţie către Rector: ,,Domnule Rector, Vă rog respectuos să binevoiţi a dispune să se arate şi să se stabilească adevărul în privinţa agresiunii brutale a d-lui N. Iorga, colegul meu de facultate, agresiune întâmplată vineri 28 noiembrie, ora 7 seara în cancelaria Facultăţii a cărei victimă primejduită am fost”. Rectorul C. Dimitrescu-Iaşi a pus următoarea apostilă: ,,Pentru a restabili faptele se vor chema dnii Mihail Dragomirescu şi Iorga pentru lămuriri şi dnii profesori Onciul, Mândrescu şi Em. Antonescu, care după informaţiile noastre, au fost prezenţi, pentru a ne arăta cele ce cunosc asupra incidentului”[1]. Au fost trimise adrese de convocare pentru miercuri 3 decembrie 1908, orele 5 p.m. pentru a da lămuriri asupra incidentului din 28 noiembrie 1908 între Mihail Dragomirescu şi Iorga. Lui Iorga, adresa este trimisă la Vălenii de Munte[2].

M. Dragomirescu a redactat o ,,Declaraţie în privinţa incidentului petrecut între d. Iorga şi subsemnatul în seara zilei de 28 noiembrie în cancelaria profesorilor Universităţii”.

Vineri 28 noiembrie, ora 7 seara, ieşind de la un Consiliu de facultate ce se ţinuse în cancelaria Rectorului, M. Dragomirescu s-a dus să-şi ia blana şi galoşii din cancelaria profesorilor. Acolo i-a găsit pe S. Mândrescu şi N. Iorga discutând în chestiunea ardeleană. Se pare că N. Iorga îl sfătuia pe Mândrescu să intre împreună cu ai săi în partidul naţionalist condus de el, dar nu izbutise. S. Mândrescu îi spuse că toate partidele noastre politice sunt mai mult sau mai puţin naţionaliste, chiar şi cele ce nu sunt vor fi nevoite să devină naţionaliste sub presiunea opiniei publice ,,iar încercarea Dtale de a întemeia un partid numai pe ideea naţională care e a tuturor, nu va duce la nimic”. Mihail Dragomirescu pornind să iasă, N. Iorga şi-ar fi aruncat privirile spre Mihail Dragomirescu şi ar fi spus: ,,Şi dacă nu voi izbuti să fac un al treilea partid voi fi izbutit totuşi să distrug oarecari persoane din politica ţării”. La aceste cuvinte Mihail Dragomirescu a zis ,,hodoronc-tronc” ştiind că Iorga se referea la persoane politice agreate de el. ,,După câteva momente, în care timp mă îmbrăcasem şi uitasem ce se petrecuse, colegul Iorga vine spre mine, se înfige în faţa mea, şi-mi zice răstit «Domnule m-ai insultat» «Când?» Mi-a replicat «Cuvintele de adineaori nu le-ai spus la adresa mea?» Aducându-mi aminte i-am spus «Ah…vorbele acelea le-am spus aşa pentru mine, dar cine le-a auzit şi poate să înţeleagă, să înţeleagă!». La aceste vorbe agresorul, dându-se doi paşi înapoi, a ripostat înfuriat: «Domnule m-ai insultat şi am să-ţi trimit martori!». I-am răspuns cu acelaşi calm «Şi eu am să ţi-i primesc, cum i-ai primit dumneata pe a lui Octav Lecca» (Iorga a fost provocat la duel de Octav Lecca, şi a refuzat să primească martorii). După câteva momente, şi când credea incidentul închis, Mihail Dragomirescu a vrut să iasă, N. Iorga s-a înfipt iarăşi în faţa sa, şi i-a zis pe un ton ameninţător: ,,Domnule retractează-ţi cuvintele, că dacă nu am să te învăţ minte”. Vrând să se îndrepte spre uşă cu calm i-a zis să-l lase în pace ,,cu insistenţele dtale inoportune. (…) Atunci, ca ieşit din senin, s-a dat un pas înapoi, a început să strige tare (nu ştiu ce) şi a ridicat deasupra capului meu bastonul gros ce-l poartă totdeauna, vrând de mai multe ori să mă izbească în cap cu acelaşi sânge rece, eu am căutat să parez loviturile, ceea ce nu se putea face, faţă de înălţimea agresorului, decât vârându-mă întrânsul cu braţul stâng ridicat şi căutând să-i prind braţul sau bastonul cu mâna dreaptă”. Loviturile i-au atins blana şi umărul stâng ,,fără să-mi pricinuiască alt rău”. A zbutit să prindă bastonul şi a căutat să i-l smulgă: ,,Din smuncitură, colegul agresor a căzut lungit cu fruntea la pământ, iar eu, perzându-mi echilibrul m-am sprijinit ca să nu cad pe ceafa lui”. S. Mândrescu a intervenit oferind ajutor lui Iorga. ,,Fireşte, că în urma acestui atac la care nici o minte echilibrată nu s-ar fi putut gândi, am aruncat câteva cuvinte aspre colegului surescitat, ca «e un nebun, smintit, iacă te-am răpus şi fiziceşte». La scenă au asistat S. Mândrescu, D. Onciul, abia intrat, a venit şi Em. Antonescu de la Drept direct din sala de curs, cu câţiva studenţi, adresând cuvinte admonestatoare”. Când Mihail Dragomirescu se plângea colegilor, N. Iorga trăsnind şi bufnind ,,s-a repezit să ia călimara cea mare de pe masă, probabil cu intenţiunea să asvârle în mine cu ea, dar fără s-o atingă, şi-a luat blana şi a ieşit pe uşă cu violenţă. Aceasta e declaraţia mea în privinţa acelui deplorabil incident, pe care o fac, cu tot respectul adevărului şi al dreptăţii. 1908, 2 decembrie, Mihail Dragomirescu”[3].

Cum se întâmplă la noi în asemenea situaţii, cei vizaţi de Rector să ofere informaţii ca martori au căutat să se eschiveze. D. Onciul îl roagă pe Rector, în urma adresei numărul 681/decembrie 1908 primite să-i arate ,,prin care dispoziţie din lege se determină atribuţiile Rectorului Universităţii în asemenea caz cu omiterea avizului Consiliului Facultăţii sau al Senatului universitar”[4]. Rectorul îi răspunde, se înţelege uşor iritat: ,,sunteţi liber ca să ne daţi ori nu informaţiunile asupra celor ce aţi văzut cu ocasiunea incidentului dintre d. profesor Iorga şi Mihail Dragomirescu, după cum Dvoastră credeţi că este în interesul Universităţii. În ce priveşte dispoziţia din lege de care ne întrebaţi, ea este clară: art. 82 din legea învăţământului secundar şi superior spune că fiecare universitate se administrează de către un Rector”[5]. Trecându-i iritarea, C. Dimitrescu-Iaşi face o adnotare: ,,Astăzi 3 decembrie 908, întâlnindu-mă în cancelaria profesorilor, la eşire de la curs, dl. profesor Onciul îmi povesti în mod colegial cele văzute de Dsa de incidentele petrecute. Povestirea Dlui D. Onciul consună pentru partea care a văzut-o cu cele relatate în scris de către profesorul Mândrescu”[6].

S. Mândrescu înfăţişează în Declaraţia lui faptele în mod similar ca şi Mihail Dragomirescu, adăugând doar că Mihail Dragomirescu l-ar fi trântit pe Iorga la pământ şi el a intervenit pentru a-i desparte[7].

Instructive pentru atmosfera creată în rândul studenţilor sunt informaţiile din Declaraţia lui Em. Antonescu. Pe când ţinea curs în sala de lângă cancelarie profesorul a fost întrerupt de un mare zgomot şi vociferări care veneau din cancelarie: ,,Impresionaţi, studenţii încep a părăsi locurile îndreptându-se către cancelarie; I-am împiedicat însă, făcându-i atenţi că nu-i priveşte cele ce se petrec în camera profesorilor şi i-am invitat a-şi păstra locurile, ceea ce au şi făcut. Deoarece zgomotul continua, am fost nevoit a suspenda cursul pentru trei minute”. Intrând în cancelarie, Antonescu a găsit pe N. Iorga şi Mihail Dragomirescu foarte iritaţi, apostrofându-se cu cuvinte grele: ,,le-am atras atenţiunea asupra situaţiunei false în care se găseau, ceea ce probabil recunoscând şi dânşii, incidentul s-a închis. (…) În urma plecării dlor Iorga şi Mihail Dragomirescu eu mi-am reluat cursul”[8].

N. Iorga în scrisoarea către Rector refuză să refere la cele întâmplate considerându-le de domeniul vieţii sale private: ,,Domnule Rector, Ca răspuns la adresa D-voastre n. 679 am onoare a vă arăta că afacerile mele personale nu sânt în legătură cu îndatoririle mele ca profesor, pe care le îndeplinesc cu jertfe fiind poate în multe privinţe – o spun cu mândrie după cincisprezece ani de profesorat – o excepţie. Dacă însă autoritatea competentă ar vedea în locul, neales de mine, unde am fost silit să pedepsesc ofense grosolane, o jignire, sânt gata a trage înaintea instanţei prevăzute prin lege toate consecinţele. Vălenii de Munte, 7 decembrie 1908, N. Iorga”[9]. Marele savant nu voia să accepte că orice atitudine a sa conta enorm în ochii tuturor, cu deosebire ai celor tineri.

Ecourile nu au întârziat să apară în mediile intelectuale şi în presă[10]. Nu încape îndoială, incidentul a creat emoţii şi poate, de ce nu?, un sentiment de revoltă în rândul corpului profesoral, al studenţilor şi al opiniei publice. Doi universitari se agresau, ca nişte delincvenţi, în incinta universităţii bucureştene – instituţie tânără dar de mare prestigiu în societatea românească. Cu certitudine universitatea era percepută în acel timp, cum este şi astăzi de altfel, ca loc al toleranţei, al dialogului şi al comportamentului civilizat. Ea nu doar instruieşte, ci şi educă în aceeaşi măsură conduita viitorilor absolvenţi.

Rectorului Universităţii Bucureşti nu i-a rămas decât să pregătească dosarul pentru Comisia de judecată a corpului profesoral. De la 1 ianuarie 1899 când a fost numită pentru prima oară Comisia de judecată nu a avut pe rol un caz de o asemenea notorietate cum era incidentul Iorga-Dragomirescu.

S. Haret cere rectorului dosarul cercetării făcute în afacerea Iorga-Mihail Dragomirescu, fiind necesar la judecarea acelui caz de Comisia de judecată[11].

În adresa Ministerului Instrucţiunii şi al Cultelor din 15 ianuarie 1909 se aduce la cunoştinţă lui E. Pangrati de numirea sa ca preşedinte al Comisiei de judecată în conformitate cu art. 17 din legea învăţământului. Acuzarea va fi susţinută de Şt. Sihleanu, inspector general al învăţământului secundar şi superior. E. Pangrati, intuind ce misiune dificilă a primit, notează pe adresa primită: ,,Se va cere Ministrului, înainte de a fixa termen de judecată şi a se cita părţile, lămuriri asupra modului cum vor trebui aplicate drepturile de recuzare ale Ministerului şi ale acuzaţilor, prin aceasta fără să se descompleteze Comisia şi să se împiedice cursul judecăţii”[12].

S. Haret precizează în legătură cu explicaţiile cerute de E. Pangrati: ,,preveniţii nu pot să recuze amândoi împreună decât un singur membru din Comisia de judecată”[13].

E. Pangrati fixează termen de judecată la 27 februarie ora 9 seara în localul Universităţii. Se citează asesorii, delegatul Ministerului Instrucţiunii şi al Cultelor, acuzaţii, D. Onciul, S. Mândrescu, Em. Antonescu.

Matei Cantacuzino, este numit pe ziua de 1 ianuarie 1909 ca membru asesor din partea Universităţii Iaşi în Comisia de judecată a corpului didactic pe timp de 6 ani în locul lui I. Caragiani al cărui mandat a expirat[14].

Comisia de judecată este alcătuită din E. Pangrati, preşedinte, dr. I. Cantacuzino, Matei Cantacuzino, dr. Măldărescu, P.P. Negulescu. Preşedinte al Comisiei pentru judecarea incidentului Iorga-Mihail Dragomirescu a fost numit Matei Cantacuzino.

Pe 28 februarie, la orele 9 seara s-a întrunit Comisia de judecată alcătuită din Matei Cantacuzino, Dr. Ion Cantacuzino şi E. Pangrati ca membri, P.P. Negulescu şi Măldărescu ca asesori. Mihail Dragomirescu a recuzat pe Pangrati. S-a procedat în faţa Rectorului şi a lui Mihail Dragomirescu la alegerea unui membru din cei doi asesori, acesta fiind dr. Măldărescu[15].

Judecarea incidentului Iorga-Dragomirescu se amâna nepermis, invocându-se tot felul de motive, încât Ministerul Instrucţiunii Publice îi cere Preşedintelui Comisiei punerea lui pe rol: ,,Dle Preşedinte, Avem onoarea a vă ruga să binevoiţi a dispune să se dea urmare proceselor d-lor Iorga-Mihail Dragomirescu şi M. Brânză care sunt în suspensie”[16]. Rezoluţia lui E. Pangrati stabileşte termenul de 6 aprilie 1909, iar adresa este transmisă asesorului Matei Cantacuzino ca preşedinte al completului de judecată.

Procesul a avut loc pe 21 aprilie 1909, despre care relatează şi presa timpului[17]. Ministerul Instrucţiunii a dat în judecată pe ambii profesori pe motiv că prin purtarea lor ,,au atins prestigiul universităţii”. Comisia de judecată alcătuită din Matei Cantacuzino, Dr. Ion Cantacuzino şi dr. Măldărescu s-a întrunit la orele 9 seara în localul universităţii pentru a se pronunţa împotriva incidentului. Acuzarea a fost susţinută de Ştefan Sihleanu inspectorul învăţământului secundar şi superior, din partea Ministerului. Acesta prezintă pe scurt faptele. În ziua de 28 noiembrie 1908 între cei doi în cancelaria universităţii s-a produs un incident care s-a terminat cu un schimb de lovituri. Iorga insultase din senin pe Mihail Dragomirescu şi când Mihail Dragomirescu a cerut să înceteze, Iorga s-a repezit asupra lui Mihail Dragomirescu să-l lovească. Mihail Dragomirescu s-a apărat. În încheierea cuvântului său Şt. Sihleanu a cerut să se aplice legea, adică să li se dea celor doi o pedeapsă. Au fost ascultaţi martorii: D. Onciul, S. Mândrescu. Em. Antonescu a lipsit. Iorga nu s-a prezentat şi a trimis apărarea în scris. A susţinut că el nu face parte din rândul celor care nu-şi caută de treabă. El este om de ştiinţă, şi ca atare nu poate fi dat în judecată pentru că are purtări ce ating prestigiul universităţii. Mihail Dragomirescu a arătat cum s-a petrecut incidentul şi a susţinut că nu poate fi făcut răspunzător pentru că el nu a făcut decât să se apere. C. Rădulescu-Motru, apărător al lui Mihail Dragomirescu, dovedeşte că acest incident nu este de natură să aducă vreo atingere prestigiului universităţii deoarece nu a provenit din vreo cauză infamantă, ci a fost provocat de irascibilitatea lui Iorga, şi cere scoaterea din cauză a lui Mihail Dragomirescu. După 20 de minute de deliberare Comisia de judecată, găsind că incidentul între Mihail Dragomirescu şi Iorga n-a jignit prestigiul universităţii, deci argumentul lui C. Rădulescu-Motru a fost luat în seamă, îi achită pe amândoi.

Soluţia dată de Comisia de judecată a trezit o reacţie virulentă din partea ministrului Spiru Haret. El a aşteptat o pedepsire exemplară a celor doi profesori care, prin comportamentul lor, au întinat prestigiul tinerei universităţi bucureştene. Pe hotârârea Comisiei de judecată, S. Haret pune o apostilă prin care condamnă la dispreţ public pe profesorii-judecători, acuzându-i de lipsă de moralitate şi demnitate.

Fragment din Constantin Schifirneț, C. Rădulescu-Motru. Viața și faptele sale, vol. I, București: Albatros, 2003, pp. 296-305, în curs de reeditare la sugestia domnului Valentin Ajder, directorul Editurii Eikon.

[1] Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Municipiului Bucureşti, Fond Universitatea Bucureşti, Rectorat, Dosar 156, fila 70.

[2] Ibidem, fila 74.

[3] Ibidem, filele 72-73.

[4]Ibidem, fila 74.

[5]Ibidem, fila 75.

[6] Ibidem, fila 75v.

[7] Ibidem, fila 77.

[8] Ibidem, filele 78-79.

[9] Ibidem, fila 80.

[10] S. Mehedinţi îi relatează lui T. Maiorescu că vineri 28 nov. 1908 după alegerea decanului I. Bogdan ,,a fost bătaie cu băţ şi pumni între N. Iorga şi Mihail Dragomirescu”, T. Maiorescu, Jurnal, nr. 28 B.A.R., Fondul de mnuscrise,  mss. 3662, fila 25 verso; Într-un articol se arată că istoricul l-a atacat pe Mihail Dragomirescu în cancelaria universităţii. Se cere intervenţia procurorului, cf. Agresiunea d-lui Iorga, în ,,Ordinea”, 298, 30 noiembrie 1908.

[11] Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Municipiului Bucureşti, Fond Universitatea Bucureşti, Rectorat, Dosar 156, Adresa seria B no. 4920 din 29 ianuarie 1909 fila 83.

[12] Ibidem, fila 109.

[13] Ibidem, fila 110, Adresa Ministerului Instrucţiunii şi al Cultelor din 19 februarie 1909.

[14] Ibidem, Decret Regal n. 362 din 3 februarie 1909, fila 35.

[15] Judecarea diferendului între Dnii Dragomirescu şi Iorga, în ,,Universul”, XXVII, nr. 58, 1 martie 1909  p. 2.

[16] Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Municipiului Bucureşti, Fond Universitatea Bucureşti, Rectorat, Dosar 156, Adresa Ministerului Instrucţiunii şi al Cultelor din 4 aprilie1909, fila 112.

[17] ,,Universul”, XXVII, nr. 107, 22 aprilie 1909, p. 4, şi ,,Ordinea”, II, 408, 22 aprilie 1909, p. 2. cu titlul Procesul d-nilor profesori Dragomirescu şi Iorga.

Publicat în Idei, IstorieRecomandat0 recomandări

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Supportscreen tag