INEDIT. În redacția ziarului TIMPUL, cu Eminescu, Caragiale, Slavici

Epoca de aur a gazetăriei românești

Ne aflăm în 1885, când I.L. Caragiale (1852-1912) se află într-un important moment de inspirație și creație. E comentator și analist politic la diverse ziare. Format ca toți publiciștii vremii la „Românul”, gazeta lui C.A. Rosetti (1816-1885), colaborează la: „Alegătorul liber” și „Uniunea Democratică”, „Universul” și „Românul de Arad”. Redactează singur revistele: „Calendarul Nichipercea” și „Calendarul Dacia”, „Moftul Român” sau „Epoca literară”. Proiectează gazete literare care n-au văzut lumina tiparului: „Nea Ion”, „Pagini literare”.

Neliniștea evenimentelor, descărcarea rapidă a energiei îl determină pe dramaturg să lucreze până într-un an în redacția oricărui ziar. Intervine saturarea ce determină ruptura, pleacă decepționat și dă vina pe gazetă. Prin articolele sale spectacolul grotesc al „formelor fără fond” din viața politică devine spectacolul de gală în istoria publicisticii românești, în epoca gazetăriei de aur a secolului al XIX-lea.

„Trădând” în lanț când pe conservatori pentru junimiști când pe liberali pentru conservatori sau junimiști, ori pe junimiști pentru liberali, Caragiale se mută dintr-o redacție în alta.  Susține liberalii, dar nu e liberal, sau conservatorii, fără să fie conservator.  Observă  lumea, vede cum politica își devorează adepții. Știe că puterea se joacă cu oamenii, nu oamenii cu puterea. Critică un partid sau altul, se convinge că toate merg prost. Scrie despre eroii care-și schimbă numele, costumele și vorbesc cu „fraze late”.

În „Voința națională” publică cum îi dictează conștiința pe lângă editorialul și foiletonul ziarului, unul-două “entre-fileuri”, „notițe”, „polemice”, „săgeți”. În „Constituționalul” semnează cu pseudonimele: “Quodlibet”, „Papură”, „Luca” câteva editoriale politice. Citește gazeta liberalului Brătianu, o comentează cu ochiul unui personaj din „O scrisoare pierdută”,  mai ales când se află că și-a făcut pașaport cu numele Papuca, îl urmărește la fel cum l-a urmărit pe Gună Vernescu din Guvern, ce devenise o victimă a puterii. Ambilor le dedică articole ce stârnesc hazul, în mai multe numere de ziar. La „Gazeta poporului” descrie alte măști din politică: P.P. Carp și Al Lahovari, care fac parte din “echipajul șubred” din guvernul lui Lascăr Catargiu.

În gazetărie, Caragiale pornește de la munca de jos: corector, redactor, girant, colaborator, proprietar. În redacție lucrează cot la cot cu toată lumea. Ca să publice, i se oferă spațiu nelimitat, i se încredințează onoarea de a decide articolele, care urmează a fi publicate număr de număr. Articolele lui rămân punctul de atracție și de senzație din gazetă, ziarul devine cel mai căutat în orașul plin de farmec ce arată ca un Mic Paris.

Ședinţă de redacţie cu Eminescu, Caragiale, Slavici

Autorul „Nopţii furtunoase” şi poetul „Luceafărului” s-au cunoscut în una din casele lui Iorgu Caragiale, unchiul dramaturgului, în Bucureşti, prin 1867. În 1877, în preajma Războiului de Independenţă, Eminescu i l-a prezentat pe Caragiale lui Slavici. Toți trei au lucrat o vreme în redacţia ziarului „Timpul”, care avea sediul în Bucureşti.

Ioan Slavici (1848-1925) a povestit în “Amintirile” sale cum era atmosfera din redacţie şi cum lucrau ziariştii. Aşa cum l-a cunoscut autorul “Morii cu noroc”, Eminescu avea o fire duioasă, umbla deseori flămând, iarna zgribulit de frig şi jerpelit, iar mulţumirile lui erau gândul înalt, inima curată, cerul senin, poiana înflorită, crângul plin de păsări voioase. Caragiale era un cinic optimist, care observa viaţa din berărie pentru a da viaţă persoanjelor sale.

Una dintre marile mulţumiri ale vieţii de atunci era să ştii să fii om şi să stai în tihnă de vorbă cu alt om. Trăiau amândoi în mijlocul unei lumi în care atât de multe nu erau cum trebuie să fie. Erau sortiţi din naştere să le vadă, să le înţeleagă şi să le judece pe toate. Când unul le privea cu inima, era cuprins de mânie, iar celălalt, care le judeca cu mintea, era scârbit; pe când unul se avânta în mustrări cât mai aspre, celălalt izbucnea în hohote de râs şi-i prezenta pe Ipingescu, Rică Venturiano, Trahanache, Tipătescu, Zibal, pe Veta şi Ziţa, pe Zoe, şi-l consola pe Eminescu că oamenii au fost aşa dintotdeauna şi aşa au să rămână în vecii vecilor.

Cât au fost colegi de redacţie la ziarul „Timpul”, o zi de muncă începea la 7 dimineaţa pentru Eminescu, Slavici şi Caragiale. Atunci apăreau pe uşa redacţiei cu manuscrisele lor în buzunar, scrise citeţ.

Eminescu era de părere că slova proastă strică efectul în frază. Luaserăm de la Viena obiceiul de a citi împreună tot ceea ce, fie unul, fie altul avea de gând să publice, şi eu îi citeam ceea ce a scris el, iar el îmi citea ceea ce am scris eu. Acum, Caragiale, adevărat mare maestru în ale citirii, citea atât cele scrise de noi şi ceea ce scria el însuşi. Urmau discuţii generale, care se întindeau departe, pătrunzând în politică, în economia naţională, în etică şi în estetică, în scrutarea firii particulare a poporului român, a istoriei lui şi a stărilor în care se află ţara, discuţii vii şi variate care nu se mai puteau sfârşi. Eminescu, om avântat, de o fire impulsivă, cu mintea luminoasă, cu sufletul plin de duioşie şi cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gândiri ademenitoare, iar Caragiale care puţin învăţase, dar pentru toate îşi avea mintea deschisă şi pe toate era în stare să le înţeleagă din puţine vorbe, era încântat şi stătea în faţa lui cu ochii pătrunzători, hâtru nesăţios, care vrea să afle orice, şi-l zgândărea mereu mai cu “Aş!”, mai cu „Nu se poate!”, mai cu „Ba, bine că nu!”, ca să scoată din el tot ceea ce avea sufletul lui.

 „Manuscript!” Striga băiatul din zeţărie ivindu-se în prag. Eminescu îl lua la goană pe „imbecilul soios” care îndrăznea să tulbure prin prezenţa lui “discuţiunile”.

 Slavici: Bine, ziceam eu, dar ziarul trebuie să fie distribuit pe la patru.

 Caragiale: Dă-o dracului de gazetă! Nu merită publicul să ne stricăm cheful de dragul lui!

Treceam cu toate acestea la a doua citire şi se începea discuţiunea pe amănunte, frază cu frază, propoziţie cu propoziţie, vorbă cu vorbă. Urmau a se discuta aprins chestiunile de gramatică. În redacţie erau discutate în linişte, iar Caragiale, în materie de limbă românească, era deasupra. Eminescu avea cunoştinţe uimitoare în ceea ce priveşte literatura universală, cunoştea literatura românească, cărţile bisericeşti, cronicarii, scriitorii din Renaştere. Caragiale simţea limba vie, care era vorbită zilnic, mai bine decât Eminescu. Eu ştiam doar limba pe care am învăţat-o alergând cu ştrengarii pe câmp şi pe dealuri. Deoarece niciuna dintre gramatici care existau atunci nu se potrivea cu principiile noastre, ne-am pus în gând să ne croim noi una, aşa numai pentru noi. Eminescu a luat asupra sa etimologia, Caragiale a stabilit sintaxa, iar eu îmi dădeam silinţa să potrivesc vorbele cu firea limbii româneşti.

 Băiatul de la tipografie: Manuscript!”

Caragiale: Stai, infamă creatură, nu vezi că fraza e rău construită?

Urma o lungă discuţie. Caragiale îşi convingea cei doi prieteni şi lucrători în redacţie că pronumele „care” nu poate fi înlocuit cu „ce” decât când substantivul la care se raportează stă în nominativ şi că înainte de „care” se pune virgula, iar înainte de „ce” nu se pune decât subordonata dreaptă.

 Băiatul: Manuscript!

 Eminescu: Ptiu, păcatele mele! Nu vezi că şi vorba e rău declinată?

Urma o altă discuţie despre substantivul terminat în “ă” când are genitivul în „ei” sau în „îi”.

 Băiatul: Manuscript!

 Slavici: Ai răbdare băiete, mai avem câteva vorbe rău aşezate să le mutăm şi să scapi de aici!

Mihai Eminescu locuia într-o cameră la Ioan Slavici acasă, prin bunăvoinţa nevestei lui, undeva în curte, în două încăperi, cu o masă de brad, nişte rafturi cu cărţi, un pat din topor, câteva scaune, un cuier, şi în loc de dulap o ladă mare. Cei trei amici îşi continuau discuţiile de gramatică şi de literatură acasă la Eminescu, după programul de la redacţie unde nu-i mai supăra băiatul de la zeţărie, printre cafele, nori de fum de ţigară până la cântatul cocoşilor. Citeau mult şi unul şi altul, erau mereu nedumeriţi, iar sămânţa de vorbă nu li se mai sfârşea. O dată pe săptămână, vinerea, aveau serata literară a “Junimii” de la care ei nu lipseau niciodată. Caragiale se interesa de muzică, balet, arhitectură, pictură, de tot ce era frumos în artă, iar când era vorba de scriitură, avea un cult al formei, pe când Eminescu se pierdea în lumea ideilor. Pe cât era rău de gură cu alţii dramaturgul, pe atât era nemilos faţă de sine însuşi. De aceea a scris atât de puţin, deşi avea atât de multe să spună. Scria o pagină – îşi aminteşte Slavici – şi o copia curat cu o slovă frumoasă, apoi şi-o citea. O strâmbătură, alta, iar alta: ici o vorbă nu i se părea aleasă adecvat cu gândul lui, acolo alta era rău întrebuinţată ori greşit aşezată, un gând nu-i ieşea destul de-nvederat la iveală. Deoarece corecturile îi erau nesuferite, copia pagina din nou cu slova încă mai frumoasă. Era în stare să copieze şi de zece ori, să rupă pagina şi să se ducă la plimbare.

După câteva luni de lucru în redacţia ziarului „Timpul”, Caragiale îşi anunţă prietenii că pleacă.

Caragiale: Sunt om incapabil de a scrie la gazetă.

Eminescu: Prostii! N-ai dat până acum nimic ce era bun.

Caragiale: Da! Le-o fi plăcând altora, dar nu-mi place mie. Nu mă maltratez pe mine muşcându-mi buzele când văd tipărit ce am scris! Ori tac şi râd pe n-fundate, ori îi batjocoresc, ca să râdă şi ei înşişi de sine!Aşa a făcut. Şi au râs, râd şi vor râde mulţi în faţa oglinzii ce el le-a pus-o în nas.

În secolul al XIX-lea, ziarul are personalitate şi forţă. Nu conta autorul articolului, ci articolul în sine, ca punct de vedere al grupului, partidului, guvernului. Lumea se adresa cu: “ce mai e nou?” „ce spune la gazetă?” pentru că gazetăria e activitate de grup, iar redactorii nu sunt obligați să renunțe la iscălitură. Bucureșteanul cumpără gazeta pentru opinie și mesaj. Când omul de rând nu înțelege mesajul, ca Ipingescu din „O Noapte furtunoasă”, este curios să-i afle autorul. Între gazete și gazetari se divulgă cu ușurință secretul autorului editorialului de mare succes. Pulsul “Micului Paris” de atunci e viu în articolele denumite de către cercetători „Bucureștiurile” lui Caragiale.

În orice redacție, Caragiale devine stâlpul gazetei, ridică tirajul ziarului. Socotindu-se “publicist” gazetar, are voluptatea scrisului anonim. Își redactează pe loc articolele, deși nu le semnează. N-o face ca să se ascundă. Nu inventează pseudonime ascunzându-se după adevăruri care dor. Nu dinamitează pagina de ziar prin rânduri fără perdea de dragul de a circula mesajul liber prin care ar spune ceva ce nu-și asumă. Scriitura sa nu are violența vulgarității. Când scrie, atacă prin cuvânt și o face inteligent, nu prin calomnie sau invective. Nu se foloseşte de poreclele ce se şopteau pe la grădini, la teatru sau la Şosea. Articolele sale devin periculoase pentru că oferă omului de rând alt mod de a gândi. Adevărurile dor, inamicii se înmulţesc. Se amuză de replicile primite, privește de deasupra, apoi răspunde la duel prin ofensiva spiritului creator, cu  mult umor și ironie. Râvnit de orice redacție, “grămăticul” se deconspiră în scris prin calitatea polemicii. Sarcasmul cu a lui tensiune și ardere unică dă ritmul în scriitura articolelor din presă. Tocmai acest ritm îl scoate din anonimat, iar articolele sale ce alcătuiesc un volum din „Opere complete”, arată și azi, cât de genial și actual este, și greu de imitat. Nu-l pedepsește cineva pentru umorul său, nu-l amendează pentru ironii, nici nu-l dă în judecată pentru sarcasmul muşcător şi mişcător. Scrie, publică, stârneşte râsul. Când se vede cât se râde într-o epocă, atâta libertate este!

 (Surse: Amintiri despre Caragiale”, Editura Humanitas, I.L. Caragiale, “Publicistică, Politică și… delicatese”, Editura Fundației Culturale Române, 2003; Slavici, Ioan “Amintiri”, Editura Cultura Națională, 1924)

Publicat în Cultură, LiteraturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Evenimente viitoare