Sălbăticia cu care rușii au bombardat intenționat în Ucraina maternități, grădinițe, școli, blocuri de locuințe, adăposturi ori gări pline de refugiați (ca să nu mai înșir alte orori) m-a făcut să mă gândesc adesea la ființe de hârtie sau la ființe din carne și sânge din propria istorie în ochii cărora mila și compasiunea sunt cele mai limpezi dovezi că ai inimă. Mila și compasiunea văzute, deci, ca sentimente fără de care nu poți fi considerat om, ba chiar drept cele mai înalte atribute ale omeniei. Astfel că i-am revizitat, de pildă, pe Felicité, personajul lui Flaubert din povestirea „O inimă simplă”, sau pe Zadig cel cu „o inimă sinceră și mărinimoasă”, protagonistul poveștii orientale omonime a lui Voltaire. Și m-am dus țintă, din nou, la făpturi inubliabile ca mama și câteva mătuși, ale căror companie o căutam cu osârdie în anii copilăriei. Nu întâmplător: deși cu mult mai sărace și mai neștiutoare decât Zadig, aceste femei erau, ca și Felicité, numai inimă, cum zic țăranii pe aici, adică generoase și calde până la cer. Iarăși, deloc întâmplător, ele iubeau poveștile. Istoriile adevărate din viața lor și a altora, dar și basmele, toate narate cu deosebit har, mi-au hrănit mintea și sufletul. Povești și afecțiune – nu-mi puteam dori mai mult! Mă atașasem total de șeherezadele mele, pe care se vede că le-am transformat, chiar și neconștient, în repere umane. Dovadă că și azi, după atâta timp, îmi pare cu mult mai ușor suportabilă singurătatea în compania personajelor livrești și a naturii, decât coabitarea cu cei care nu dau doi bani pe căldură, implicare, sinceritate. Însă cât mă bucur când întâlnesc oameni empatici sau care-mi spun povești cu miez! De fapt, conjuncția disjunctivă sau nu e la locul ei aici, cele două realități nu se exclud una pe alta. Dimpotrivă: numai dacă ești receptiv, cald poți fi atent la bucuriile și nefericirile celorlalți. Și numai atunci reușești să le reții și să le transmiți mai departe convingător, emoționând la rândul tău inimile cu relatarea lor prin intermediul cuvintelor, or al notelor muzicale, al culorilor, al mișcărilor de dans și al tuturor celorlalte mijloace expresive prin care se poate spune o poveste. Iată de ce și eu văd în arta adevărată o generoasă dăruire de sine a creatorilor, o dovadă de iubire față de ceilalți.
Pentru acele femei dragi din viața mea, iubirea avea mâini ca să-i ajute pe alții, picioare pentru a se grăbi în sprijin, ochi pentru a vedea lipsurile și nedreptatea, urechi pentru a auzi plânsul semenilor, cum ar zice Sfântul Augustin. Inima e piatra de temelie a omenirii – era cu siguranță convingerea profundă a mamei și a mătușilor mele, care credeau în Iisus și-n învățăturile sale, dar fără habotnicie. Și nu e adevărat? Inima e cea care generează atașamentul real de ceva sau cineva, compasiunea, idealismul, generozitatea, valori fără de care n-am exista. Numai dintr-o inimă vie, întreagă, vin binele, lumina, arta cu majusculă. O inimă călâie, amorfă plodește doar făcături, surogate, aberații: slujitori ai legii care își bat joc de legi, reprezentanți ai poporului ce ignoră poporul, administratori cărora nu le pasă de bunurile administrate, pacienți omorâți cu zile, enoriași ticăloși, trăncăneli ”artistice” care se pliază pe rețetele modelor și tot așa. Cât despre ce lasă în urmă cei lipsiți de inimă, e destul să ne uităm la carnagiul din țara vecină, provocat de nebunia unui șef de stat. Mi-e clar, dictatorii preferă istoriile sângeroase, de asta transformă ei locurile prin care trec în veritabile abatoare. Dar, dacă lumea noastră supraviețuiește totuși, e semn că cei ce iubesc poveștile, care edifică, sunt cu mult mai mulți decât detracații. Și oare cine sănătos la cap nu-și poate dori, în vremuri din ce în ce mai dezumanizate, mai alienante, ca numărul lor să crească până la a face imposibile accesul și eternizarea la putere a unui asasin?
Un răspuns