Întâlnire cu limba română la umbra Marelui Zid

Din cele mai vechi timpuri, China a reprezentat o fascinație pentru întreaga omenire și mai ales pentru europeni, un tărâm fabulos încărcat cu legende despre dragoni și bogății nemăsurate, legat indisolubil de divinitate prin intermediul familiei imperiale. Așezarea la capătul lumii cunoscute în vechime, mărimea impresionantă a teritoriului și a populației, economia, istoria, religia, cultura și civilizația sa au transformat-o într-o destinație exotică și enigmatică, magnet pentru aventurieri, negustori și diplomați deopotrivă. Relatările din controversata călătorie a lui Marco Polo în China, de la sfârșitul secolului al XIII-lea, nu au făcut decât să aprindă și mai mult imaginația exaltată a locuitorilor Europei. Construcții impozante ca Marele Zid ori temple îndrăznețe, invenții fundamentale ca tiparul, praful de pușcă sau, mai aproape de zilele noastre, telefoanele mobile, capacitatea de muncă asiduă și disciplinată sunt factori care i-au adus acestei țări un prestigiu incontestabil. Se mai adaugă strania coabitare dintre un sistem politic socialist și o economie parțial capitalistă, pentru a avea imaginea unui amalgam uluitor și impunător totodată. Când am aflat că în China va fi organizat Congresul Mondial de Neurochirurgie, în septembrie 2019, am considerat că s-a ivit oportunitatea, pentru mine și familia mea, de a cunoaște această țară și nu am ezitat nicio clipă să pornesc la drum.

Să ajungi în China nu este atât de simplu, chiar în epoca contemporană, când distanțele sunt comprimate prin zborurile avioanelor. Am avut de îndurat multe canoane, începând de la discuțiile cu organizatorii, pentru a-mi trimite o invitație corespunzătoare, trecând pe la ambasada Chinei la București pentru obținerea vizei și până la voiajul propriu-zis, încărcat de numeroase peripeții, care l-ar fi făcut invidios și pe James Bond. Mai în glumă, mai în serios, îmi spuneam că numai pe aripa unui avion nu am zburat, pentru a fi aidoma celebrului erou de film; în rest, am avut parte de toate. Poate, cândva, le-oi așterne pe hârtie.

Xian – Armata de teracotă

Dar în sfârșit, iată-mă pe pământ chinez, vizitând capitala Beijing, împreună cu soția și fiica mea, înainte de începerea lucrărilor congresului. Părăsim Orașul Interzis sau Palatul Imperial, îndreptându-ne spre parcul Jingshan, pentru a admira panorama orașului de pe o colină din centrul parcului. În jurul nostru, o aglomerație de nedescris. Turme de turiști tălăzuiesc în toate direcțiile, într-o mișcare browniană macroscopică. Ne ciorovăim de zor între noi pe tema mesei de prânz, dat fiind că ne găseam chiar la orele amiezii.

– Ei, mai încet, nu trebuie să vorbim așa de tare! se trezește una din tovarășele mele.
– De ce, răspund eu candid, cine înțelege românește aici?
Nu apucară să se stingă sunetele vorbelor mele, când…
– Bună ziua! s-a auzit o voce timidă în spatele nostru.

Nu se poate, nu-i adevărat, până și în depărtata Chină să dăm peste români, obișnuiți să-i întâlnim pretutindeni prin Europa. Ne întoarcem pentru a ne saluta compatrioții, dar nu vedem pe nimeni care ar putea aduce cu niște locuitori ai plaiurilor mioritice. Peste tot, numai mutre asiatice. Oare nu căzuserăm pradă unei iluzii colective, cauzată de soarele arzător al amiezii și de golul din pântecele noastre?

– Bună ziua! se repetă salutul, mai limpede, mai aproape de noi, venind din gura unui bărbat înalt, peste media localnicilor, având aproximativ 35 de ani.
– Bu..bu..bu..năă zi..zi..zi..ua! mă bâlbâi eu, buimăcit de-a binelea. Sunteți chinez? am continuat discuția, adresându-i o întrebare tâmpă, deși ochii oblici ai insului nu lăsau nicio îndoială asupra apartenenței sale la rasa galbenă.
– Da, chinez. Eu am învățat singur limba română și acum, e prima dată când pot vorbi cu români adevărați. Nu-mi vine a crede când am auzit voi vorbind în stradă. Bucuros tare.

Poate să-mi explice un matematician ce probabilitate este ca, dintr-un miliard și 400 de milioane de locuitori ai Chinei, noi să dăm peste singurul vorbitor de limbă română? Coincidența devine și mai stranie dacă ne gândim că și el, la rândul lui, s-a nimerit în preajma noastră exact în momentul când vociferam puternic, pentru a ne putea auzi. Cum să nu crezi în supranatural?

Pătrundem în parc și ne retragem la umbră. Soția mea deschide iute camera de filmat pentru a putea imortaliza această întâlnire de gradul III. Așa am făcut cunoștință cu Zhao Fei, lucrător la o editură din capitală, având astfel un contact strâns cu domeniul lingvistic. Înzestrat cu abilități deosebite pentru cunoașterea limbilor străine, a reușit să învețe de unul singur, din cărți sau de pe calculator, șase limbi care nu sunt de circulație internațională. Omul nostru nu știa boabă de engleză, la fel ca aproape toți concetățenii săi, într-o țară unde limba engleză este proscrisă. De ce a ales tocmai româna? Pentru că i-a plăcut, îi suna melodios în urechi. De altfel, din dragoste pentru limba noastră și-a adăugat un cognomen românesc – Mihai. Evident că suntem foarte măguliți de această dovadă de afecțiune. Vorbește destul de fluent, fără mari greșeli gramaticale, chiar dacă, uneori, pare să-și caute cuvintele. Are un accent limpede, literar, fără nicio influență regională și este mereu preocupat să întrebe dacă se exprimă corect. Îl asigurăm că îl înțelegem foarte bine și îl felicităm pentru strădania lui. Ochii îi scânteiază de încântare.

Zhao Fei se dovedea a fi un bun cunoscător nu numai al limbii române, ci și al geografiei, istoriei și culturii țării noastre. Ne-a vorbit despre Dunăre și Marea Neagră, dar și despre marile orașe ale României: București, Cluj, Timișoara și, spre marea noastră mândrie, Iași. Bineînțeles, i-am spus că noi suntem din acest ultim oraș. Știa că Alexandu Ioan Cuza a înfăptuit unirea țărilor române în 1859 și că a fost urmat, pe tron, de regele Carol I. Dar cel mai mult a rămas impresionat de daci și de războaiele lor împotriva unui mare imperiu.

– Dacii aveau doi regi, Burebista și Decebal, îmi pare. Viteji tare erau, s-au luptat mult contra la romani, păcat că au fost învinși! Am văzut și un film, Dacii se chema. Am înțeles tot ce se vorbea și mi-a plăcut.
– Ce ți-a plăcut la acest film? l-am descusut eu cu o curiozitate crescândă.
– Dacii se credeau nemuritori, mi-a răspuns cu vocea încărcată de emoție și privirea transfigurată.

Am rămas fără grai. Interlocutorul meu mă surprindea cu fiecare cuvânt al său. Iată că un străin îmi dădea o lecție despre însăși esența vieții strămoșilor noștri și m-a trimis cu gândul la sanctuarele de la Sarmisegetusa.

Beijing – Piața Tiananmen

Ei, timpul zboară pe nesimțite atunci când petreci momente frumoase în compania unei persoane interesante. E clar, ne făcuserăm un prieten la poalele Marelui Zid, iar limba noastră reprezenta conexiunea dintre sufletele aflate pe aceeași lungime de undă. Acum însă, venise vremea ca drumurile noastre să se despartă și părerea de rău era de ambele părți. Zhao Fei are o mare dorință, aceea de a vedea România, iar noi suntem gata să i-o împlinim, invitându-l pompt să ne facă o vizită. Cea mai potrivită perioadă ar fi vara următoare și îl asigurăm că îl vom sprijini cu formalitățile de obținere a vizei. Schimbăm adresele de e-mail pentru a putea ține legătura în continuare și ne promitem că ne vom scrie regulat. Are anumite temeri în ceea ce privește mijloacele de comunicare, din cauza controlului asupra corespondenței exercitat de statul său. Trebuie spus că Republica Populară Chineză a instituit o cenzură strictă asupra internetului, multe site-uri uzuale occidentale ca Yahoo, Facebook, Twitter și altele fiind interzise. De asemenea, nici WhatsApp-ul nu poate fi folosit, existând o variantă chineză numită WeChat. Pentru a fenta cenzura și a putea afla ce se mai întâmplă pe-acasă, ne-am instalat un VPN pe telefoanele noastre.

N-am apucat să ajungem bine acasă că au și sosit mesaje de la amicul nostru de peste mări și țări, nerăbdător să ne mai împărtășească, în limba română, desigur, din trăirile lui. De atâta fericire și dragoste pentru România, și-a mai adăugat un supranume, devenind acum: Zhao Fei Mihai Felix. Cum în acest articol nu am posibilitatea de a introduce materiale video sau audio referitoare la această neobișnuită întâlnire, am ales să redau ad-litteram câteva pasaje din mail-urile primite de la el, pentru a lăsa cititorul să-și facă propria impresie despre nivelul limbii vorbite de Zhao Fei:

Ce mai faceți? Scuzați vă rog că nu v-am scris din mult timp din cauză lucrului. Sunt prea ocupat ca editor.
Mă bucur mult că m-ați respuns, prietene.
Eu mă numesc în chineză Zhao Fei și lucrez acum ca editor al diționărilor în Pekin unde locuiesc. Iar în timp liber învăț cu plăcere limbi străine și scriu ceva în ele să le-practic. Dar mă-interesează și dialecte. Am învățat deja niște dialecte germane și holandeze pe care uneori vorbesc cu turiști din două țările. Aș vă întreb, și aveți vreun dialect din Iași? Dacă răspondeți că da, vă rog să mă scriți în acest dialect pentru că vreau să l-învăț.

Haha, nu știți că am primit nume nou român și acum mă cheamă Mihai-Felix.:)

Dacă am timp, aș doresc să fac o vizită în țara voastră să văd mai ales Iași, București, Constanța, Brașov și Timișoara.

Ținem legatură. Munte cu munte s-întâlnește dar om cu om!

Beijing – Templul Paradisului

Au trecut lunile în trap grăbit. Din patria lui Zhao Fei s-a iscat mare urgie, ce mai apoi, a cotropit întreaga planetă. Coronavirusul a ridicat bariere între țări și oameni și s-a dovedit chiar mai tare decât cenzura comunistă, aruncând un lințoliu de gheață peste căldura relației dintre noi. Nu am mai primit noutăți din China și zicala de la sfârșitul mesajului său nu s-a împlinit, deocamdată. L-am mai contactat înainte de a scrie acest articol, dar mi-a răspuns același pustiu. Trăiesc cu speranța că undeva, departe, lângă Templul Paradisului, o inimă mare bate pentru România și pentru limba noastră. Nihao, Mihai Felix Zhao Fei!

Publicat în Cultură, LiteraturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  1. Exceptional articol! L-am citit “pe nerăsuflate” si am trait aevea intalnirea “de gradul III”! Felicitari!