Nicolae Dumitru a susținut, pe scena Ateneului Român, un recital la pian, aducând în fața publicului, sub titlul de Fantaisies, piese de Jean-Philippe Rameau, George Enescu și Maurice Ravel. Interesantă această opțiune a Filarmonicii George Enescu de a susține un pianist care a cântat piese mai puțin cunoscute, întregul program fiind curajos în abordarea repertorială și în interpretare. Fiecare piesă a fost însoțită de proiecții video realizate de Andrei Silviu. S-au proiectat imagini din București, Paris și New York. Imaginile video au accentuat lumile de unde proveneau compozitorii, o lume franceză, o lume românească. Pentru București s-au oferit imagini din Gara de Nord de la prima ninsoare, această improvizație a naturii, în care nu știm când s-a sfârșit toamna și când începe iarna, fiind în consonanță cu sunetele de pe scenă, o muzică ce părea să fie atunci compusă și trimisă către public.
Programul prezentat la Ateneul Român a fost susținut de Institutul Francez din România, cu Radio România Muzical și Radio România Cultural parteneri media. Despre acest concert și despre cum lucrează Nicolae Dumitru cu elevii de la Colegiul National de Muzică George Enescu din București, unde este profesor de pian, într-un interviu acordat în exclusivitate revistei Timpul.
De când pregătiți acest concert?
Programul acesta am început să-l pregătesc în primăvara anului 2021. Atunci mi am dat seama că asta e direcția pe care vreau să merg, acestea sunt piesele care mă energizează și mă motivează să lucrez.
Ce înseamnă „direcția pe care vreau să merg”?
E ca atunci când te uiți după fete: îmi place sau nu-mi place, mă simt atras sau nu mă simt atras. Interior, eu știu ce mă mișcă. De exemplu, eu îl ador pe Rahmaninov. Părerea mea este că toți pianiștii îl adoră pe Rahmaninov. Dacă mă gândesc la Sonata a II-a de Rahmaninov, prima mea reacție este să mă iau de cap: e enorm de muncă! Nu merge așa. De aceea, alegerea unui program înseamnă determinarea compatibilității interne a muzicianului cu acel program, la acel moment. Din momentul din care încep să lucrez, nu există nu mai vreau, nu-mi mai place. Merg până la capăt cu el.
A învăța o piesă înseamnă să devii compozitorul ei
Ați spus că ați început să pregătiți recitalul de la Ateneul Român în primăvara lui 2021 și l-ați susținut în vara lui 2023. E mult sau puțin pentru un pianist?
Doi ani de lucru este enorm. Pe de altă parte, eu nu pot să lucrez mai rapid pentru că nu mă lasă sufletul.
Care este media de timp pentru pregătirea unui recital de pian?
Sunt unii pianiști care pregătesc un program de recital în trei luni, la care se adaugă încă șase luni de rodaj. Eu lucrez greu. Din punctul meu de vedere, a învăța o piesă înseamnă să devii compozitorul ei. Înseamnă să o stăpânești atât de bine încât să fii capabil să o improvizezi. În timpul în care cânți, tu creezi acea muzică, ce apare ca un miracol pentru tine. Dacă ai un standard mai scăzut, atunci înveți pe dinafară un text și-l reproduci, făcând tot posibilul să fie cât mai corect. Aceea nu este interpretare, aceea este ilustrare.
Ați folosit în recitalul de la Ateneul Român o piesă de Maurice Ravel, Gaspard de la Nuit, și ați citit și câteva versuri.
Sunt poemele care l-au inspirat pe Ravel, cele scrise de Aloysius Bertrand, care sunt o completare extraordinară. Acele poeme puteau să fie pe ecran, n-am avut timp să le transpun. Le-am citit. Eu fac foarte multe gesturi din impuls de moment: mi s-a părut mai puternic să le citesc oamenilor, să audă de la ce a pornit Ravel.
Și pe Enescu de ce l-ați preferat? De ce ați cântat aceste piese intitulate Pieces impromptues? Piesele acestea sunt din 1913-1916.
Enescu era ajuns la celebritate?
Da. Deja avea un renume ca violonist la Paris, unde era foarte bine cunoscut și în calitate de compozitor. Nu era încă în zenit, asta putem să spunem, dar Enescu era departe de a fi un debutant când a compus aceste piese. Relația cu Enescu este una foarte dificilă. Enescu a fost un muzician genial, era capabil să audă o partitură de operă și, după aceea, să se așeze la pian și să o reproducă. S-a întâmplat cu Lohengrin. Relația lui cu pianul era una foarte specială. Pentru Enescu, pianul era un servitor. Pentru noi, pianul este unicul mijloc de exprimare. De aceea, structura textului lui Enescu este extraordinar de complexă și multistratificată. Eu am dorit să cânt din piesele lui impromptues ca să simt cu adevărat l’air du temps, atmosfera sonoră a epocii, a lumii în care el crea. De regulă, noi spunem Enescu și Rapsodiile române, folclorul românesc. În ce am cântat este cu totul altă sferă sonoră. Dacă vreți, este o sferă sonoră în care s-a scăldat și Ravel, dar individualitatea lui Enescu există, aceste piese sub scrise sub impulsul fanteziei lipsită de constrângeri.
E un curaj să-l cânți pe Rameau la pian
Ați vorbit de Maurice Ravel, de George Enescu. În recital a fost și Jean-Philippe Rameau. Cum l-ați luat și pe el în acest recital, cu Suita în la minor?
L-am luat pe Rameau pentru că el este baza muzicii franceze, Rameau este alfa lor. Sigur că Rameau nu este Bach. Când îl asculți pe Bach ai senzația, foarte clară, de alfa și omega. La Rameau nu este această transcendere pe care o transmite Bach, dar are o muzică superbă, care merită cântată mai des. La noi, practic nu se cântă Rameau, doar ansamblurile de muzică veche mai ajung la el. Printre altele, am avut o discuție cu un prieten care este absorbit de muzica veche și care mi-a spus: „Tu ești un criminal. Tu nu ai voie să cânți Rameau la pian. Rameau poate fi cântat numai la clavecin. Asta este Biblia noastră. Suntem talibani în această privință. Muzica veche poate fi cântată doar cu instrumente vechi”.
Ce i-ați răspuns?
Există această școală, pe care o respect, a autenticității totale în care muzica veche poate fi cântată numai pe instrumente vechi. Doar că există atâta frumusețe în acea structură a textului, o frumusețe care ne provoacă să fim altfel decât suntem obișnuiți cu Bach, Mozart, Beethoven, ne obligă să ne tonifiem tușeul, să plonjăm, prin Rameau, într-o aură sonoră minunată. Asta m-a atras pe mine. Dacă Bach se cântă cel mai mult, eu am vrut să aflu de unde a crescut l’air du temps din muzica franceză? De acolo a crescut. De la Rameau, pe care l-am dorit cântat la pian.
În lume, sunt pianiști care îl cântă pe Rameau?
Alexandre Tharaud, care are interpretări superbe. Apoi, a fost Marcelle Meyer (1897-1958), o pianistă absolut fabuloasă a anilor ’30-’40, care a cântat piese de Rameau. Ascultând-o, te ia cu amețeală, este excepțională.
E un curaj să cânți Rameau la pian?
Părerea mea, da. E un curaj pentru că necesită mult mai multă muncă decât să înveți niște note. Cu cât muncești mai mult cu atât realizezi că ești destul de departe de un rezultat final. E ca la Mozart. Rameau are această finețe și acest rafinament care te împinge permanent să ieși din sfera pianu lui rămânând în această sferă.
Revenind la organizarea acestui concert, cum faceți: când îl aveți gata îl propuneți unei instituții să-l cântați sau discutați cu instituția înainte și vă fixați un deadline, care vă mobilizează să fiți pregătit de concert la data respectivă?
De regulă, îmi fac un plan de rodări, un plan de cântări în diferite locuri unde știu că voi fi primit oricând, cu brațele deschise. Sigur, concertul la Ateneul Român l-am propus din timp. Trebuie să respecți instituția, programele lor. Nu sunt în situația de a mi se deschide ușile când vreau eu.
Vă zbateți?
Da. Categoric.
Dar de ce nu vi se deschid ușile când propuneți un program cu Rameau, Enescu și Ravel?
Explicația este foarte simplă: oamenii sunt ocupați și au și treabă. Criteriul fundamental este acela al circumstanței de moment. Adică, nu contează foarte mult ce faci, ce ai făcut, ci cât de tare te pliezi pe planurile de moment ale directorului instituției muzicale respective. Uitați: când m-am întors de la Moscova, de la studii, am avut un concert simfonic cu Filarmonica din Cluj-Napoca. Asta era în anul 2002. Am cântat Concertul nr. 1 de Brahms. Pe lângă faptul că sala a aplaudat după partea I, după partea a II-a și după partea a III-a nu m-a lăsat să plec, bisau la nesfârșit, mi-am închipuit că mi-am făcut un nume, că am deschis o ușă; credeam că voi reveni, că mă vor mai chema să cânt la Cluj-Napoca. Nu vă pot spune decât că la Filarmonica din Cluj-Napoca n-am mai cântat niciodată din acel moment. Și sunt 21 de ani. Nu te poți supăra pe o instituție că nu te vrea. Are motivele ei foarte bine întemeiate.
Dar n-ar trebui, întreb retoric, să arătăm pe scenele din țară talentele noastre pianistice, oameni care aparțin de România?
Nu cred că putem acuza vreo instituție muzicală din România că nu promovează pianiștii români. Întotdeauna, acele instituții muzicale din România vă vor arăta o listă de pianiști români care au cântat sau cântă acolo.
Pasiunea copilului se ciocnește cu spiritul comodității
Dumneavoastră predați la Colegiul Național de Muzică George Enescu din București. Ce înseamnă această muncă didactică, pentru dumneavoastră?
Pe mine mă pasionează în cea mai mare măsură ceea ce fac din punct de vedere pedagogic. Pentru mine, copilul care vine la clasă este ca o sculptură pe care o formezi în timp. Vezi cum poate el să meargă, în ce direcție, astfel încât studiul pianului să-l impulsioneze spiritual, sufletește, estetic, intelectual. Eu nu confecționez pianiști. Eu ajut niște copii să descopere în ei motivația de a fi artiști.
Mai vin copii către liceul de muzică din București? Mai vin să studieze pianul?
Vin. E concurență. Anul acesta au fost mulți copii peste numărul de locuri.
Cum îi vedeți pe acești copii? Sunt talentați, sunt dornici de studiu, acceptă un program lung și greu de studiu? Sau există condiționări sociale care v-ar face să lucrați mai greu?
Când întâlnesc un copil cu pasiune, lucrez ușor cu el. Problema este că pasiunea copilului se ciocnește de acest spirit al comodității, care este dominant în toate societățile, nu doar în cea românească. Părerea mea este că observăm peste tot spiritul confortului, spiritul lejerității și al lipsei de implicare și de efort. Este o problemă mai mult filosofică decât socio-economică.
Cum se traduce această problemă la nivelul copiilor de la liceul de muzică din București? Nu vor să studieze.
Deși au intrat, deși au trecut un examen și sunt la clasa de pian, nu vor să studieze?
Nu vor să studieze și trebuie să studiezi împreună cu fiecare. Trebuie să-l înveți să studieze, trebuie să insiști, trebuie să-i transmiți dragostea pentru studiu și rezultatele, mai ales la băieți, încep să se vadă peste câțiva ani.
Când noi ne-am format, când noi eram în liceu, chestia asta cu comoditatea nu era. Era pasiune, era dorință de cunoaștere, dar nu era comoditate. Cum a apărut această problemă și cum a ajuns aceasta să domine pregătirea elevilor?
Noi trăiam într-o societate care îți transmitea pe toate canalele: muncește! Dacă nu muncești te ia mama dracului. Învață! Dacă nu înveți, ajungi gunoier. Niciunde nu auzeai vreo voce care să spună: astea-s prostii! Acum, trăim într-o societate care îți spune pe toate canalele sale: cine muncește este un prost. Trebuie să știi să te descurci, nu să muncești. Nu trebuie să înveți. Învață numai tâmpiții. Aici pot da un citat absolut superb, care exprimă spiritul vremurilor, din Elon Musk. Eu nu am absolvit Harvard. Cei care au absolvit Harvard lucrează pentru mine. Din acest punct, mesajul se poate dilua și poate fi interpretat greșit: dacă lucrezi pentru Harvard, ești un prost. Lucrează și fii la firmă la Elon Musk. Cine gândește așa habar nu are despre drumul profesional al lui Elon Musk și despre concursul fabulos de împrejurări care l-a transformat în ceea ce este. Eu nu neg valoarea lui Elon Musk. Eu neg această abordare, care înseamnă, la noi: prinde oportunitatea și totul se va rezolva, vei fi bogat, frumos, tânăr și sănătos. Ceea ce este o minciună! Diferența fundamentală dintre noi și țările capitaliste dezvoltate este una de mentalitate. Faptul că noi nu avem, în masa de oameni, reflexul de a clădi pas cu pas, cu efort și luptând, muncind. Lucrul aceasta se vede și la cei care studiază pianul. Eu, când m-am întors de la Moscova, aveam această idee „idealistă”. Voi veni, voi merge la liceul George Enescu, voi găsi copii talentați și săraci și voi lucra cu ei să se ridice. Da, am avut copii talentați și săraci, dar care nu voiau să se ridice. Spiritul comodității era pătruns și în aceste medii. Părinții lor, care trăiau în mizerie sau la limita supraviețuirii, se chinuiau să le facă toate poftele, iar copiii aveau mentalitate de copil de bani-gata.
Nici cel care are un anumit statut social nu se implică, dar nici cel aflat în nevoie nu vede o cale în efort și multă muncă. Ce spuneți ar fi rezumat așa: și cei din familii sărace sunt la fel de comozi ca și cei înstăriți.
Haideți să o spunem pe românește: sunt la fel de leneși. Nu generalizez, nu zic că toți gândesc și acționează așa, dar există acest spirit dominant al comodității.
Cum îi scoateți din comoditate? Reușiți?
Uneori, reușesc, alteori, nu reușesc. Depinde enorm de familie. În momentul în care lucrezi cu părintele, care imprimă un climat de muncă, atunci va evolua și copilul și va înțelege că trebuie să muncească. În momentul în care copilul este genial, dar are niște părinți tâmpiți, care se uită prin tine de câte ori vorbești cu ei, sunt foarte slabe șanse ca acel copil să evolueze bine.
Improvizația este un act de sinceritate absolută
Am văzut în concertul dumneavoastră un ecran, pe scenă, în care s-au prezentat mai multe proiecții video, gândite și asamblate de un om din TVR, Andrei Silviu, care a ales și a prezentat imagini din Paris, New York și București. De când vă cunoașteți cu Andrei Silviu?
Andrei Silviu este un artist. Cu Andrei Silviu lucrez de la un recital anterior, când el mi-a ilustrat 12 preludii de Claude Debussy. Numai când spui Debussy, când spui Ravel, când spui impresionism, deja ai niște imagini în minte. Mi-am dorit să duc în paralel imaginile create de muzică cu imaginile gândite de Andrei Silviu. Mi s-a și reproșat de muzicieni de mare ținută: domnule, de ce strici puritatea muzicii? Nu stricam nicio puritate. Pur și simplu, făceam echipă cu un mare artist, un artist al vizualului, total diferit de ceea ce fac eu. Imaginile video au accentuat lumile de unde proveneau compozitorii, o lume franceză, o lume românească. Visul meu, la o piesă muzicală, ar fi să mă întâlnesc cu un improvizator al artei plastice. Adică, noi să fim împreună pe scenă, eu să cânt, iar el, prin ceea ce îi transmit eu, să picteze și să fie un ecran care să amplifice pictura, ca să vadă publicul toate mișcările pensulei. Ar fi o comunicare a două energii artistice, așa cum a fost și în concertul de la Ateneu, când au fost, pe scenă, aceste proiecții video ale lui Andrei Silviu. Pentru mine, întâlnirea cu publicul este o comunicare energetică. Adăugarea a încă unei energii, prin proiecțiile video, mi se pare un lucru binevenit. M-am gândit să mă asociez cu un balerin sau balerină. Eu cânt, tu faci ce vrei pe scenă! Tu ai libertatea ta, eu am libertatea mea, și ne întâlnim prin acest concentrat uriaș de energie care este piesa muzicală.
Vorbiți de comunicare energetică cu publicul. Ce înseamnă comunicare energetică?
Eu simt ca un far piesa muzicală. Un far care mă atrage, așa cum este când cântăm Chopin. De multe ori, pentru noi pianiștii, Chopin este flacăra care atrage fluturele și care îi pârlește aripile. Enorm de mulți pianiști cântă Chopin, enorm de puțini pianiști reușesc să îmbogățească muzica lui Chopin. Noi trebuie să compunem acea muzică. Eu simțit nevoia să-l compun pe Ravel. John Ronald Reuel Tolkien, autorul Stăpânului inelelor, a Hobbit-ului, a spus că noi scriem cărțile pe care am vrea să le citim. Parafrazez: noi cântăm muzica pe care am vrea să o compunem. Așa am ajuns la Ravel, la Enescu, la Rameau. Muzica aceasta are o încărcătură energetică fantastică, care ni se transmite nouă, iar noi compunând-o în acel moment, pe scenă, o transmitem publicului.
Ați avut și un bis mai puțin așteptat. N-a fost un bis în care să cântați o bucată muzicală, ați făcut o improvizație. De ce ați improvizat, combinând diverse fragmente la bis?
Mi s-a mai întâmplat această situație, la un concert anterior, acum mai mulți ani. Pregătisem un bis. Când am fost chemat, am simțit că n-am nici un chef să-l cânt. Mi-am spus: voi cânta orice. Ce se poate întâmpla? Să fiu huiduit? Să fiu fluierat? Am făcut o improvizație și am avut revelația ca mulți oameni să-mi spună că le-a plăcut mai mult improvizația mea decât recitalul. Improvizația este un act de sinceritate absolută. E foarte greu să ai sinceritate absolută când cânți muzica altui autor.
La Ateneul Român cum a fost? Ați avut în minte să faceți tot o improvizație?
Nu eram deloc sigur că voi cânta un bis. Mi se pare o chestie de îngâmfare să-ți pregătești bisul cum îți pregătești recitalul. De unde știu că publicul va vrea bis? În al doilea rând, de ce trebuie să mă dau mare în fața publicului că pot și mai bine, și mai tare? Nu e corect. Bisul trebuie să fie ca o codă, ca o prelungire a comunicării cu publicul. Așa cum prelungești despărțirea de un prieten drag: te mai uiți un pic în ochii lui, îi pui mâna pe umăr, mai taci 30 de secunde… Așa am vrut să întruchipez ideea de bis, în care am dat drumul la primele su nete care mi-au venit în cap.
Unde să găsesc o sală să studiez?
Dumneavoastră ați studiat pianul în România, apoi ați continuat în Rusia, la începutul anilor ’90. Cum era școala muzicală din Rusia?
În România, pianul l-am studiat doar în particular. Aș vrea să-i pomenesc pe cei doi excelenți profesori ai mei din România: pe doamna Sonia Ratescu și pe maestrul Dan Mizrahy. Eu n-am absolvit un liceu de muzică, ci un liceu industrial, am cântat cu Orchestra Medicilor un concert de Mozart, în clasa a XII-a, am picat la facultate și am făcut un an și patru luni de armată. După care am intrat la ASE, la Cibernetică Economică, în iulie 1989, și din decembrie 1989 am zis: stop! De aici înainte vreau să fac numai muzică. Am avut libertatea să-mi urmez vocația și pasiunea. Din octombrie 1990, am plecat la Moscova, unde am studiat și am trăit până în decembrie 2001. Aș putea spune că am prins singurii ani de libertate din istoria modernă și contemporană a Rusiei. Iar școala de muzică pe care am urmat-o era fenomenal de inspirațională. Intrai într-o sferă în care se studia enorm. Studentul care nu studia 8 ore pe zi nu avea ce căuta în facultate. Eu, în primii cinci ai de studiu, 1990-1995, am avut norocul fenomenal că studiam la ambasadă, mă lăsau ambasadorii noștri să vin să studiez; aveau un Bruckner vechi, dar foarte bun. Mă trezeam la ora 6.00, la 7.30 eram la ambasadă, studiam până la 14.30, când mergeam la masă. De la 16.00 la 20.00 mai aveam o tranșă de studiu. Asta era programul meu zilnic. Când intri în Conservatorul Ceaikovski sau în Academia Gnessin, după trei minute intri în fibrilație. Unde să găsesc o sală să studiez? Este un mediu atât de performant, așa încât sau muncești la fel ca ei sau te lași de meserie.
Cum vă explicați să găsiți în Rusia un așa de înalt nivel de învățare a muzicii, de învățare a pianului, cu politica de invadare a unei alte țări?
Vă răspund printr-un citat al lui Dostoievski, care spune cam așa: nu gândiți prin prisma atrocităților comise de poporul rus, gândiți prin prisma setei crunte de divinitate care este în poporul rus. Nu gândiți crimele comise în Ucraina în funcție de popor. În prezent, poporul nu aprobă ceea ce se întâmplă în Ucraina, poporul tace. Poporul rus are în codul său genetic experiența a zeci de ani cu milioane de victime. Vă dau un exemplu: fratele bunicului meu. Mama este rusoaică, din orașul Nijni Novgorod de pe Volga. Fratele bunicului meu a zis la o ședință de partid că peștele de la cap se împute. A pronunțat această singură frază. Seara au venit, l-au arestat, a dispărut. Când tu, ca popor, ai experiențe de milioane de asemenea victime, ce relație poți avea cu puterea? De ignorare. Aici e răspunsul la această dihotomie: se întâlnește drama istorică cu setea de veșnic.
Ce facem cu muzicienii ruși, îi boicotăm, îi aducem în concerte?
Boicotul nu este împotriva tuturor. Este doar împotriva celor care, în mod clar, s-au pronunțat pentru război. De exemplu, Valeri Gherghiev, n-a spus nici o clipă că este de acord cu războiul din Ucraina. Dar, în momentul în care i s-a cerut să se dezică de conducerea de la Kremlin, de Putin, n-a făcut-o. Anna Netrebko a făcut-o. Valeri Gherghiev a ctitorit Teatrului Mariinski din Sankt Petersburg, a construit viața concertistică din acel oraș, unde au avut loc ample refaceri ale clădirii Teatrului Mariinski, cu bani dați de statul rus. Poți, după acest ajutor, să te dezici de statul rus? Valeri Gherghiev a ales, a ales să tacă. O altă atitudine este a pianistului Boris Berezovski, pe care l-am văzut într-o emisiune de televiziune, în care spunea: de ce să nu bombardăm centralele atomice din Ucraina, să moară toți? Din momentul acelor declarații, tu ai dispărut ca artist, indiferent cum cânți. Sau, încă un exemplu: Nikolai Lugansky, care cântă și în Rusia, și în Occident. Acesta nu a făcut nicio declarație, nici pro, nici contra autorităților. Și-a văzut de treaba lui. Poți să-ți vezi de treaba ta și să nu fii atacat.
Ați cântat în multe orașe din România, unele fără filarmonică. Ați cântat la Tecuci, de exemplu. Cum este să cântați la Tecuci?
Este o plăcere. N-am cântat numai la Tecuci. Unul din locurile mele preferate este Centrul Cultural Arcuș de la Sfântu Gheorghe, unde sunt primit cu brațele deschise. Și la Sfântu Gheorghe, și la Odorheiu Secuiesc, la Miercurea Ciuc, la Sighișoara, la Tecuci există un public avid, foarte dornic de cultură, de concerte. Sunt însetați să te audă. Când vezi că sunt oameni care ridică ochii din colbul vieții de zi cu zi, și ochii aceia rezonează cu ceea ce le oferi, ce le cânți, pentru mine este mult important decât dacă aș cânta la o serată corporatistă unde oamenii țin un pahar de vin și trăncănesc în șoaptă. Noi, prin asta trăim, prin comunicarea unei energii către un public, momentul de grație în care te conectezi la energia fantastică care este muzica și dăruiești această trăire publicului.
