Lumea în care trăim, intrată parcă sub zodia autodistrugerii, ne devine poate inteligibilă, chiar suportabilă, dacă ne gândim la intensitățile incalculabile ale existenței de azi. Dacă îi identificăm, așadar, trăirile insuportabile și excentricitățile imponderabile, ireductibile la numeroasele medieri teoretice, practice sau ideologice care, aparent, îi prescriu normalitatea. Dacă îi devoalăm excepțiile neașteptate, libere de imperativul echivalenței, care definește economia finitului. În ce mod intensitățile noastre infinite construiesc lumea de azi?
Eul care își constituie astfel lumea, extinzând‑o și comprimând‑o permanent, în funcție de stările, dispozițiile sau interesele sale, este un eu care, într‑un chip sau în altul, se intensifică pe sine: își experimentează circumferința, granițele, limitele, marginile, vrând să se depășească pe sine și să facă un salt dincolo. Dacă în Antichitate și în Evul Mediu această auto‑intensificare echivala cu atingerea unei forme de puritate, bunăoară prin contemplația Ideilor, prin asceză ori prin mărturisire, omul ultimelor două secole a ajuns să creadă că marile intensități apar odată cu formarea sa ca individualitate exemplară, cu totul distinctă, ireductibilă la restul lumii. Doar un astfel de eu (pe care Nietzsche nu s‑a sfiit să‑l considere divin), o veritabilă operă de artă, poate construi în interiorul său o întreagă lume. În privința intensității trăirii, epoca noastră rămâne una a individualităților, chiar dacă ne place să credem că, după Nietzsche, postmodernism și postumanism, apreciem virtuțile rețelei, compusă din multiple fragmente infra‑individuale. Oricât de fluide ar fi ele, fărâmele eterogene de realitate se coagulează tot în subiectivități individuale, puternice, dornice de recunoaștere pe scena lumii.
Însă nașterea de sine, echivalentă nașterii unei lumi în interiorul căreia eul e menit să locuiască, poate fi totodată cel mai îngrozitor lucru. Asupra acestui aspect se oprește și Sloterdijk, pornind de la Nietzsche. În Genealogia moralei (I, 12), acesta scrie că lucrul cu adevărat insuportabil este „aerul greu”: „Faptul că ceva ratat se apropie de mine; că trebuie să miros măruntaiele unui suflet ratat”. „Sufletul ratat” este al omului european, având instinctele vitale nivelate. Slăbiciunea sa derivă din construcția nihilistă a identității sale. Dar orice eu este, într‑un sens, un „suflet ratat”. Lumea pe care eul și‑o creează este de la început sortită distrugerii. Din primul ei moment, viața este destinată morții (atât într‑un sens ontic, cât și în unul ontologic). Pe drumul ei către moarte, având conștiința acesteia, viața își desfășoară deci o nouă viclenie, cea a identității eului, apărută odată cu configurarea lumii sale proprii. Creată pentru a ne menține în viață, noua iluzie a sinelui identic în timp cu el însuși se destramă totuși la fel de dramatic. Paradoxal, ea persistă mai mult atunci când lumea construită de eu este redusă la statutul unui simplu acoperiș sub care el se adăpostește. Locuirea decade, atunci, la simplă acaparare, iar casa devine vizuină, precum într‑o povestire cu tâlc a lui Kafka. Dorința de siguranță existențială, aparent naturală, se metamorfozează atunci în opusul ei, lăsând locul fricii teribile de a fi închis în propriul tău adăpost. Interpretând povestirea lui Kafka, Walter Biemel surprinde magistral faptul că deformarea pe care o suferă principiul certitudinii este specifică modernității, tot așa cum modernă este și inversiunea prin care, în Colonia penitenciară, principiul dreptății ia exact chipul opus al nedreptății.
Nietzsche este în această privință mai actual ca oricând. Identitățile, arată el, nu sunt altceva decât creșteri și scăderi de intensitate. Aceste fluctuații ale forțelor vitale sunt asemănătoare fluxului și refluxului. Prin repetiție, ele devin semne care lasă impresia fixității. Astfel se explică faptul că generalizăm tonalitățile afective, vorbind despre ele ca și cum s‑ar reproduce în exact același fel. Semiotica obișnuită trebuie însă retradusă în termenii unei semiotici pulsionale, așa cum ne propune Pierre Klossowski. Sau ai unei hermeneutici, după cum ne încredințează Foucault. Aparenta stabilitate a semnelor este supusă unei des‑temeieri universale, care dizolvă vechile temeiuri și poziții privilegiate, pentru a celebra puterea simulacrelor (Deleuze). Consecința logică ar trebui să fie dezvinovățirea întregii existențe. Din nefericire, istoria a selectat altă latură a acestui gest. Când câmpul social este suprasaturat ideologic, accelerația criticii devine o necesitate. Ea ar putea elibera gândirea nu de o ideologie sau de alta, ci de toate ideologiile. O astfel de gândire, care își înțelege presupozițiile și le privește cu detașare, propunând o privire nevinovată asupra realității, una care nu aderă la noile vinovății cu care omul de azi își încarcă viața, nu poate fi decât o gândire in‑actuală.
