Interviu cu actorul Alexandru Voicu: „Cred că am încetat să alerg după lucrurile pe care le credeam esenţiale în viaţa mea. Am ales să le las pe ele să vină spre mine.”

Actor la Teatrul Mic şi la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din capitală, Alexandru Voicu este un tânăr perseverent şi mereu vivace.

                                             

Povesteşte-ne, pe scurt, cum ai ajuns să faci teatru. Este un lucru pe care ţi-l doreai încă din copilărie?
Cred că a apărut în viaţa mea la momentul potrivit. Această vizualizare a „ce vrei să te faci când vei fi mare”, nu m-a bântuit niciodată. Am ştiut mereu că asta vreau să fac şi am să-mi amintesc mereu de momentul când eram pe scările sălii Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani şi priveam un spectacol în care era şi unchiul meu, Cezar Amitroaei; îmi amintesc oarecum cu durere, pentru că aveam un abces la una din măsele și îmi zvâcnea obrazul, dar cumva, s-a oprit pentru că eram fascinat de ce vedeam şi cred că atunci am înţeles că, alegându-mi meseria asta, pot fi orice, oricând. Eu nu sunt actor, eu sunt orice.

Cum este Alexandru Voicu în viaţa de zi cu zi?
În viaţa de zi cu zi, sunt mult mai aşezat cu Lumea, cu sufletul, cu mintea. Cred că am încetat să alerg după lucrurile pe care le credeam esenţiale în viaţa mea. Am ales să le las pe ele să vina spre mine.

                                                   Alexandru Voicu în spectacolul Vinovat. Nevinovat

Alexandru, joci un rol foarte bun şi ancorat în cotidian în piesa Vinovat. Nevinovat, regizat de Gelu Colceag. Ai fost alegerea regizorului?
E un proiect foarte drag mie. Şi ştim cu toţii câte am întâmpinat. Mi se pare, într-un fel, amuzant că mă întrebi asta, pentru că altfel nu m-aş fi aflat în acel loc, dar în acelaşi timp, nu ar fi trebuit să fiu acolo pentru acest rol. Al Medicului. Lucrurile s-au aşezat în aşa fel, încât să am şansa să lucrez cu acest personaj. Mă bucur că am putut lucra alături de foştii mei profesori, domnul Doru Ana şi domnul Gelu Colceag, că am putut să-mi privesc muncind colegii, care au tocit scena Teatrului Mic, dar și noii colegi, alături de care sperăm să protejăm și să păstrăm istoria noii noastre case.

Cum ai primit rolul lui Semion, din spectacolul Familia Jeleznov?
Ştiam, din mai multe întâlniri, că e un text foarte drag şi foarte apropiat de sufletul domnului Colceg. Ştia că îmi doresc să lucrăm împreună şi, în momentul în care am început să repetăm, eu eram distribuit și la Național, în spectacolul domnului Alexandru Dabija; a fost puţin dificilă întâlnirea, dar pe acelaşi rol este distribuit şi Alexandru Bogdan şi am avut de unde fura şi asculta.

În ce tip de spaţiu nu ai jucat până acum şi ţi-ai dori să joci?
Am în cap câteva idei pentru un proiect al meu. Momentan, nu spun nimic, dar va fi în mai multe locaţii. Mereu mi-am dorit să fac un astfel de spectacol și să plimb spectatorii prin mai multe locuri.

                                            Nocturnă de poezie

Există o altă formă de artă care te ajută să fii actorul de azi, în afară de teatru?
Îmi place mult să ascult poveşti. Poveştile oamenilor. Să stau pe o bancă, să-i privesc şi să mi le imaginez eu, să le scriu eu. Scriu uneori. Asta mă așează pe mine, ca om.

Ai accepta un rol în industria cinematografică, dacă s-ar ivi ocazia?
Nu am făcut film. Sunt actor de teatru. Asta am ales. Nu aş refuza să lucrez cu regizorii din lumea filmului. Sunt mulţi şi extraordinar de buni.

În ce măsură crezi că s-au schimbat aşteptările tinerilor în privința profesiei de actor?
Cred că această profesie are aşteptări de la ei, nu invers. Ei să o iubească şi să o respecte, iar de acolo, drum frumos!

Ai un personaj pe care l-ai interpreta la nesfârşit, fără să te plictiseşti?
Nu am. Le iubesc pe toate cele pe care le-am avut. Dar, dacă ar exista în literatura universală un personaj care să recite zilnic poezii de prin toate colţurile lumii, ar mânca fructe de mare şi ar fi frate cu Luna și Soarele, acela aş fi.

Vremurile grele au reprezentat mereu un izvor de creativitate. Cum ai văzut teatrul în pandemie şi cum îi vezi evoluţia?
Momentan, stăm. Aşteptăm. Acesta e chinul cel mare – aşteptarea. Dar o facem pentru că este important să rămânem toţi sănătoşi. Oamenii, ca să-i avem în sală, şi noi, ca să ne avem pe noi prin ei. Va fi bine. Cândva, aşa va fi.

Foto de: Vlad Cătană, Bogdan Catargiu si Alberto Groşescu

Publicat în InterviuRecomandat1 recomandare

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Evenimente viitoare