Interviu cu Angela Marinescu/Marcovici: „Suntem făcuți pentru moarte”

Interviu realizat de un Cristian

Anul acesta ajungeți la cota 80. Nostalgii?
Da, aștept curioasă cumva, nu neapărat distrusă, împlinirea vârstei de 80 de ani. Înaintarea în vârstă, în cazul meu, a fost lungă și, ca orice drum, a pornit spre cunoaștere. Drumul a pornit cu bune intenții, dar, după cum se știe, faptul că există moartea te face praf și pulbere. Am avut niște ani plini. Toți anii mei au fost plini de un fel de joc continuu între afirmație și renunțare de a mai fi.

Moartea a venit la propriu în film, cumva neanunțată. Adi Voicu v-a distribuit să muriți pe marele ecran în scurtmetrajul lui de mare succes internațional Ultimul tren spre mare.
Acum 3-4 ani, l-am cunoscut pe tânărul regizor Adi Voicu, care m-a solicitat să joc într-un film de scurtmetraj, în regia și scenariul lui. Am acceptat imediat, mi-a plăcut ideea de a face la capătul vieții ceva ușor ieșit din comun, și mi-a plăcut cel mai mult că am fost aleasă în scenariul respectiv să fiu personajul care trebuie să moară. Moartea mea proprie în film a fost un apogeu al cunoașterii mele de către mine însămi. De fapt, nu m-am așteptat să mor, să am acest rol. Nu-mi trecea prin minte, dar ăsta era rolul. Adi a venit în întâmpinarea teribilă a versului moartea este singura mea faptă. Ca și cum moartea nu ar veni pentru toată lumea. Era o moarte proprie. Mă introdusesem în ea așa ca într-un loc al meu și numai al meu. Gândul morții și rolul pe care l-am avut în film mi-au dezvăluit un lucru teribil: moartea este un obstacol conceput de creier pentru a ne arăta puterea de a trăi.

Văd că v-a revigorat serios rolul din film.
Adi a fost singurul care a ghicit versul meu cu singura mea faptă este moartea fără să-și dea seama și m-a pus în locul respectiv, în scenariul respectiv. A fost teribil. A fost intuiția lui de mare regizor. Mă potriveam, Doamne Dumnezeule, cu moartea, cu procesul morții. N-am să uit cât o să trăiesc acest film. Aici mi-am dezvăluit trupul meu bătrân și mintea mea întunecată. Îi mulțumesc foarte mult lui Adi Voicu pentru faptul că m-a ales în filmul lui, îi doresc să fie un mare regizor, așa cum și este. N-o spun cu dorința de a-l forța pe Adi să fie altceva decât este el însuși. Pe drumul lui, cu valorile lui și cu realizările lui poate obține ceva atât de bun, încât să ne înlemnească.

Cum a fost la filmări?
Experiența filmului a fost unică, așa scurtă cum a fost. Holograma filmului s-a văzut în mod transparent într-o singură vorbă a fiecărui actor în parte. A fost o dirijare a filmului pe care numai un mare regizor o poate face. Sunt atât de bucuroasă c-am ajuns și aici, încât, deși în paralel cu filmul mai scriam, mai iubeam – mereu mi-a plăcut să iubesc și nu să fiu iubită –, experiența filmului m-a ridicat pe mine în ochii mei mult mai sus decât am crezut. Cum am reușit eu, fata aia mică și amărâtă și bolnavă (n-aveam nici 15 ani când s-a întâmplat), care în spital a suferit jena de a se rupe de societatea ei copilăroasă (uneori, în timpul orelor de școală, îmi plimbam limba prin gură din cauza rușinii de a fi fost altceva decât o simplă elevă; eram de multe ori isterică, râdeam pe tot parcursul unei ore până când învățătorul sau profesorul mă dădea afară din clasă), să trăiesc o bucurie a vieții incomensurabilă. Acum, încep să trăiesc cu aceeași bucurie și cu aceeași împăcare întunericul nopții. Întunericul nopții pentru mine este singurul capăt pe care îl mai pot trăi.

Am vorbit cu Adi Voicu și mi-a spus că s-a lucrat intens. Chiar și rolul vi l-a schimbat dintr-o intuiție regizorală binevenită.
Trebuie să amintesc faptul că, inițial, trebuia să interpretez rolul unei femei care era mai mult preocupată de presiunile cotidiene ale vieții ei. Din acest personaj am devenit un cu totul altul, puțin mai adunat, bolnav, și care chiar la sfârșitul filmului, moare. Adi Voicu a considerat că m-aș potrivi mai bine în acest rol feminin, bătrân, din scenariul lui, cel care, după cum spunea, moare la sfârșit. Mi-amintesc că i-am reproșat regizorului povestea cu moartea mea din film, care mi se părea rău prevestitoare, de-a dreptul înfricoșătoare. Adi Voicu mi-a răspuns că „dimpotrivă, e ca-n vis când mori, e ca și cum ți-ai omorî moartea”. Bineînțeles, atunci când am vizionat filmul, mi-a plăcut atât de mult cum a funcționat intuiția regizorului, încât am fost de-a dreptul fericită. Mi-am spus: Ăsta-i regizor, nu glumă! Că eu voi muri sau nu, după ce am jucat în acest film ca „actriță”, nu mai avea nicio importanță. Îmi pare rău că n-au văzut colegii lui de breaslă – ai regizorului – nu frumusețea mea, că mor, ci frumusețea filmului.

Ce vreți să vă amintiți despre dumneavoastră?
M-am născut sănătoasă, la termen, grasă și am supt trei ani și jumătate. Într-o familie care, ca orice altă familie din vremea războiului și de după război, era foarte săracă, preocupată de supraviețuire și nu de altceva. Tatăl meu a făcut frontul în Cel de-al Doilea Război Mondial. A venit acasă, a fost retrogradat din funcția pe care o avea înainte de război, mama a trebuit să muncească dublu. A lucrat la două școli, în pauze aveam o femeie care ne aducea pe amândouă mamei, pentru ca mama să ne poată alăpta pe amândouă deodată. S-a sacrificat. Mai am o soră, Oltea Ioana, care s-a născut tot pe vremea aceea, puțin mai mică decât mine, și care l-a crescut și l-a învățat limba franceză pe Alexandru. Pe vremea aceea puteai să faci și facultatea de română pură, cum a făcut sora mea, și după aceea, tot la zi, și facultatea de franceză. Ea le-a făcut pe amândouă. E teribil de deșteaptă și fină. I-a fost foarte devotată și ea lui Alexandru. Adevărata mamă a lui Alexandru este sora mea. Erau mari certuri în familie din pricini diverse. Se pare că una dintre cauze eram chiar eu, care am fost mereu o dezechilibrată, poate prea vitală sau prea nebună – dar nu la modul psihotic –, cu un instinct de afirmare încă din copilărie prea mare. Chestiunea asta i-a lăsat lați și pe părinții mei, și pe sora mea. Și pe mine, bineînțeles, dar eu nu-mi dădeam seama de nimic din ceea ce făceam. O făceam în virtutea unei inerții a acestui instinct vital cumplit.

Adolescența?
Între 12 și, să zicem, 15 ani am încercat să mă normalizez și să mă organizez. De data asta, conștient, pentru că realizam că ceva nu era în ordine cu mine. Am citit enorm. Bineînțeles, cărți adecvate vârstei. Dar să citești, de pildă, Vicontele de Bragelonne, al lui Dumas, într-o singură zi, fără să mănânci și fără să dormi, era ceva. Când eram mică, până s-a declanșat boala, până la 14 ani, am citit literatură pentru copii, pentru adolescenți… tot ce ne cădea în mână (mama ne făcea rost de cărți, tata la fel) – basme, Creangă, Eminescu, Ispirescu și toți marii povestitori ai lumii noastre pentru copii. Sora mea și cu mine citeam non-stop. Când am dat de cărțile de aventură ale lui Dumas tatăl, citeam și câte o carte pe zi (care avea cam 500 de pagini). Am citit Cei trei mușchetari, Contele de Monte-Cristo… tot ce se putea citi de el. Pe urmă am citit chiar și Dama cu camelii, scrisă de Dumas fiul, după care Verdi a făcut opera Traviata. Și pe aceasta am văzut-o. Mama ne lua de la școală și ne ducea la spectacole. Am văzut Valurile Dunării, primul film color apărut în România. Culorile erau minunate. Traviata era pusă în scenă de trupa Operei din Timișoara care venise la Arad. Atât eu, cât și sora mea, la sfârșitul reprezentației, am izbucnit într-un plâns nebun. Am plâns ore întregi după aceea, mai că trebuia să fim duse la medic amândouă. Culmea este că soră-mea avusese deja primul episod tuberculos, înaintea mea, iar eu l-am făcut după 14 ani, aproape 15 ani. Am văzut și opera Traviata și moartea doamnei cu camelii… mi-ar fi
plăcut să nu fi trăit aceste momente. Să le fi aflat altfel, nu pe pielea noastră, nu pe pielea mea.

Și-apoi boala v-a năucit.
Între 15 și 28 de ani am fost copleșită de ceea ce mi se întâmpla. Etapă în care m-am prăbușit complet la pământ, din cauza unei tuberculoze pe care am avut-o timp de 14 ani, aproape fără întrerupere. Am trăit prin spitale și sanatorii. Nu mă mai interesa absolut nimic în afara bolii și a morții. Niciodată în perioada aceea nu m-am gândit că aș vrea să scriu. Aș fi vrut să fac dragoste, să pot iubi, să am grijă de altul. Atât. Tot în perioada asta, mi-am terminat liceul („Moise Nicoară” din Arad) cu o întârziere de doi ani, când am învățat – singura din clasă – limba latină (la teza de sfârșit de an a ultimei clase de liceu, am fost singurul elev din clasă care am putut să traduc perfect și din latină în limba română). Am vrut să mă îndrăgostesc, o făceam prea fanatic ca să reușească ceva. Am fost măritată. De la început am fost atrasă de bărbați despre care credeam că sunt extraordinari din toate punctele de vedere. I-am văzut prin prisma taților lor, pentru că și primul meu soț, tatăl lui Alexandru, și al doilea soț au fost niște marginali absoluți, grav bolnavi – când din punct de vedere somatic, când psihic –, cum spunea Jean-Luc Nancy, fiecare om se naște cu un clinamen al lui. Nu-mi plăceau bărbații realizați social. Sigur că marginalitatea pentru mine era un reper, un punct forte al inteligenței, dar, în timp, am observat că și această marginalitate trebuie să fie autentică și nu să se datoreze neputinței lor. S-a întâmplat de fiecare dată ca, la rândul lor, tații acestor bărbați pe care i-am iubit să fie niște modele de atitudine, inteligență și talent. Tații lor au fost grozavi. Nu i-am cunoscut niciodată pe tații lor, pe părintele lor (pe mamele lor, da). Copiii lor, iubiții mei, n-au reușit să ajungă la nivelul taților lor. Nici unul. Nu de aceea m-am despărțit de ei. Dar am resimțit din plin urma nesiguranței și a superficialității caracterului lor. Acest lucru m-a îndepărtat de ei foarte tare. Recunosc că și eu am greșit. Cel mai mult am greșit față de familia mea, față de copilul meu, poate și față de ei înșiși, dar și față de mine. De fapt, s-a întâmplat ca iubirea față de ei să se transforme într-o iubire fraternă. Ei nu au reușit să-mi fie nici măcar frați. Castelul din mintea mea era făcut din nisip. S-a dărâmat într-un timp foarte îndelungat, aducând prejudicii mari familiei, copilului, lor înșiși și mie însămi. La un moment dat, în „nebunia” în care existam, s-a petrecut o ruptură. Și de aici începe o altă etapă. În timpul în care mă prăbușeam, vrând să trăiesc, am început să vreau să fac ceva coerent.

Cum v-ați echilibrat?
Această coerență se pare că mi-a dat-o scrisul. Am vrut să scriu cu adevărat despre cum se poate edifica cineva prin scris. Edificarea a fost foarte grea și nu știu dacă se va sfârși vreodată. Cum spunea Liviu Rebreanu în jurnalul său, „ziua morții unui scriitor este de fapt ziua nașterii lui”.

Știu că sunteți de partea criticii, aveți încredere în verdictul critic.
Când au fost comentate cărți de-ale mele, atunci când critica literară se pronunța asupra lor, am crezut tot ce s-a scris. Nu m-am așteptat niciodată ca critica să mă arunce direct în iad. Nici direct în rai. Critica și-a văzut de posibilitățile ei de a se exprima. Și m-a purtat între Ana și Caiafa. Dar binele a fost atât de absolut la un moment dat, încât m-a liniștit. A dat un contur vieții mele și scrisului meu. Același lucru s-a întâmplat și când trupul scrisului meu a atins iadul. Amândouă sunt nemaipomenite. Am spațiu de plimbare în fața mea cât încape. Timp la fel. Nu-mi mai fac griji, ca să zic așa. Nu am fost și nu sunt orfană. Am părinți. I-am cunoscut. Îi iubesc. Am cunoscut-o pe sora mea și o iubesc. L-am făcut pe Alexandru și el este ceva dumnezeiesc.

Din cauza problemelor medicale se poate spune că ați fost o poetă de apartament. Nu călătoriți decât în condiții speciale, nu zburați cu avionul, deci Americile literare atât de familiare vedetelor literare v-au rămas mereu o fata Morgana. Cum de sunteți la zi cu ce se scrie și cum de vă mențineți vie curiozitatea de a citi cam tot ce mișcă?
Pentru mine, poezia este hrană. Și nu numai poezia. Tot ce îmi place foarte mult: vitalitatea într-o ființă, replicile geniale ale colegilor, dorința lor de a fi ridicați mereu deasupra pământului. Uneori, mergeam cu gândul până la capătul pământului. Gândul ăla ros de boală făcea pași mari, invizibili, spre capătul pământului, pentru că acolo precis trebuia să se întâmple ceva ce m-ar fi învățat să scriu și mai bine. Toate încercările astea prin care noi ne cărăm crucea sau sacii plini de sânge, toate astea sunt absolut necesare pentru a învăța ceva de la viață. Această dialectică, între ceea ce era înăuntru și ceea ce făceai cu ce aveai înăuntru spre în afară, este cumplită și îți joacă feste. Te trezeai că iese ceva pe care nici nu-l concepuseși până atunci. Apropo de scris, aici este o mică, sau nu foarte mică, dilemă: cu cât ai mai multe poveri pe care le duci cu tine, cu atât poți să scoți în afară întunericul. Poveștile acestea chiar sunt niște povești. Povestea întunericului, a morții, a dorinței noastre de a trăi până la capăt orice și de a nu reuși, de fapt, să facem acest lucru decât foarte rar este o dialectică parșivă și care-ți pune la încercare toată ființa. Am avut mai multe etape în care am conștientizat puțin, dar puțin, faptul că trec dintr-o etapă într-alta, prima ar fi tinerețea în care mi se întâmpla să mă confrunt, bolnavă fiind, cu lumea sănătoasă. Era atât de mare diferența dintre cele două lumi, încât lupta respectivă m-a pus la zid. Tinerețea mea a fost o luptă între ceea ce pot gândi și ceea ce gândesc când ies în afară. Maturitatea presupunea obiectivarea mea. Poveștile respective cer timp pentru că fiecare creier este construit în așa fel încât să-ți provoace singur obstacolele pe care apoi le și depășește sau nu. Toate lucrurile acestea cer un consum de energie care te epuizează și îți distrug mintea. Adică vine creierul și-ți propune el însuși obstacolul, cu o bucurie foarte mare că a reușit să te oprească din drum, și tot el, creierul, trebuie să te aducă înapoi, să-ți inventeze între timp niște oglinzi în care să te uiți, să vezi cum ai ajuns. Da, uzura este cumplită! Da, uzura asta a întunericului cunoașterii tale și a cunoașterii Universului reprezintă viața noastră. Oricum, trebuie să mai facem câte ceva ca să ocolim lucrurile importante, să le lăsăm să se dezvolte în timp, pentru că la următoarea plimbare prin universul cosmic al cunoașterii ne învăluim și mai mult de întuneric și ne întoarcem spre noi înșine unde nu mai vedem decât întuneric.

Scrisul ne salvează?
Scrisul e o modalitate rezonabilă de a te cunoaște pe tine însuți și de a cunoaște lumea. Kant nu a ieșit niciodată din orașul lui. Lumea ți-o poți imagina. Pe tine te poți imagina numai stând pe loc, cu trupul deschis, permeabil fiind, spre lume. Ca-n versul din Blindajul final: „cu pieput scos ca un viscere / la abator în dreptul soarelui…”

Inevitabil, trebuie să vorbim despre pandemie. Deși pentru dumneavoastră izolarea era la ordinea zilei, de data asta a fost complet diferit. Cum ați resimțit izolarea colectivă și cum ați depășit episodul personal de infectare cu Covid?
Da, într-adevăr, izolarea e la ordinea zilei în viața mea din mai multe motive. Unele independente de mine, altele provocate de mine. Nu mi-a plăcut niciodată să călătoresc, nici chiar atunci când eram tânără, în comunism. Cel puțin pe vremea aia, eram mai mult prin spitale, nu mă gândeam la călătorii, mi se păreau superflue. Eram oricum izolată, pe propriul teritoriu, și totuși făceam atâtea năzbâtii, încât mă mir că nu s-a zdruncinat pământul sub mine, că n-a crăpat, că n-a alunecat și nu m-a luat cu el în adâncuri. În perioada de apogeu a existenței Covidului la noi m-am trezit că am și eu boala, după ce că și așa eram răcită permanent, „răceala” fiind boala vieții mele. Adică avem o imunodeficiență. La sfârșitul lui noiembrie 2020 vine Alexandru la mine, constată că am o tuse foarte pronunțată și o stare generală alterată. Îmi aduce un test rapid de Covid, obținut de la soția lui și da, eram pozitivă. A doua zi după descoperirea acestui lucru, starea mea generală s-a înrăutățit brusc, n-am mai avut putere nici să mă dau jos din pat, nici să mănânc, nici să beau apă, nici să mă duc la toaletă. Alexandru trăgea de mine aproape ca de un cadavru, ca să pot realiza aceste minime necesități. Deci Alexandru a fost îngerul meu păzitor. S-a comportat cu un devotament neobișnuit. Nici nu-mi puteam imagina viața fără Alexandru. M-a scos din jocul ăsta letal, de-a moartea și de-a viața, cu putere, cu dragoste și cu cealaltă mână îmi împrospăta aerul din jur. Când îi simțeam mirosul, intram în extaz. Mirosea ca un copil de lapte. Boala m-a ținut o lună jumate. Am slăbit enorm. Într-o zi am stat patru ore pe jos, pe podea, pentru că am alunecat ținându-mă de o măsuță cu rotile de la mine din cameră. Am alunecat cu măsuță cu tot și m-am trezit cu hainele trase până în cap, pe podea și fără puterea de a mă ridica pe pat – patul se află la o înălțime de 25-30cm de podea. Când a venit Alexandru, după câteva ore (el în perioada asta preda on-line), m-a luat de pe jos ca pe un fulg și m-a pus pe pat. Într-o clipă s-a reîntregit imaginea noastră teribilă de mamă-fiu. Nici nu am cuvinte pentru a povesti și pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu și lui Alexandru în aceeași măsură. Pentru mine, Alexandru este Dumnezeul meu. Așa cum spunea sora mea foarte frumos, odată la telefon, mai demult, când vorbeam despre Dumnezeu, și ea mi-a zis: pentru mine, mama a fost Dumnezeu. Încet, încet mi-am revenit, privindu-l mereu în ochi pe Alexandru, privirea lui m-a ridicat în două picioare, m-a făcut să pot să mă hrănesc cât de cât, să umblu – la început împleticit –, apoi tot Alexandru a fost cel care m-a făcut să fiu ceea ce am fost întotdeauna: mama lui. Iar el, grațios și atunci când merge. Cam asta a făcut Alexandru, îl și laud pe deasupra, și nu știu dacă vreodată poezia mea ar putea fi și ea la fel de grațioasă.

Un astfel de episod dramatic lasă urme. Cum aveți un volum nou, trebuie să vă-ntreb dacă pandemia a urgentat cumva definitivarea lui?
Da, am un volumaș scurt de versuri gata, în două părți. A doua parte am vrut s-o scriu ca replică la poezia douămiistelor – dar nu toate – care-și publicaseră tot atunci cărțile pe care le așteptam cu sufletul la gură de ani de zile și care nu spuneau mai nimic. Erau însă, stilistic vorbind, de o frumusețe care viza doar sonoritatea și conturul cuvintelor. N-am scris cartea datorită pandemiei, n-a avut nicio legătură. Pur și simplu, m-am trezit într-o zi că, dacă pun mâna pe pix, pot să scriu câte ceva, mai bine sau mai puțin bine, dar totul a venit dintr-un interior, așa cum am spus, sufocat de boală, de dorința de frumusețe, de dorința de a iubi lumea așa cum este.

Când vă apare câte un volum, amenințați că va fi ultimul. Păstrați amenințarea și acum?
Cu timpul, te înveți să renunți la chestiuni definitive, însă acum, după ce ți-am vorbit mereu despre întuneric, și noapte, și moarte, aș putea să prevăd că de data aceasta nici nu mai merită să mă gândesc la frângerea scrisului, după ultima carte pe care aș scoate-o. Ar fi nedrept față de mine însămi și față deceilalți care m-ar putea citi.

Mulți poeți își reciclează textele neintrate prin alte volume. Din ce am văzut, dumneavoastră nu păstrați manuscrisele, așa că mi-e greu să cred că păstrați texte, să le spun, de rezervă. Vă resetați total după fiecare volum, nu rămâne nimic în așteptare?
Da, nu păstrez nimic, niciodată n-am păstrat, încerc să mă reinventez, dar rămân totuși niște repere care ar fi: dragostea mea față de viață, dorința de a mă lua în piept cu timpul, dorința de a învinge timpul. Deși, e adevărat, timpul câștigă întotdeauna. E ca în război. Numai că lupta cu timpul este nedreaptă, orice ai face, este inutil, tot acolo ajungi. Până la ultima limită.

Ce așteptări aveți de la eventualele traduceri ale operei dumneavoastră? Cota națională este una, cea internațională aproape lipsește, din păcate.
Nu am nicio așteptare. Știu că mi se traduce acum o carte în Spania, în Catalunia. Și, de altfel, nici nu mă interesează să fiu tradusă. Sau poate că m-ar interesa, dacă aș reuși să mă aventurez în diverse călătorii prin lumea mare. Deficitul de imunitate îmi interzice acest lucru. Cât timp nu mă pot plimba, nu pot să cunosc alți oameni, alte țări, altă lume. Mă resemnez cu ceea ce am reușit să fac aici, în România. Nu pot ajunge nici în centrul Bucureștiului fără un taxi pe care să-l iau de la scara blocului. În fiecare an sunt tot mai rău. Din punctul meu de vedere, aș vrea să rămân la faza de imunodeficineță la care am ajuns acum. Nu știu ce se va întâmpla mai departe și în timp și în spațiu. Îmi cunosc limitele trupului meu, ale sănătății – trup care limitează și creierul.

Cum ați revitaliza o revistă literară?
Depinde cine finanțează revista. Aș face o revistă literară în care să nu existe subiectivitate, găști ș.a.m.d., să existe doar bunăvoința și bună-credința redactorilor, care nu ar vrea altceva decât să aducă în fața noastră valoarea, confruntarea, nu ar vrea decât să ajute, mai ales, tinerii scriitori, să le pună la dispoziție spații de publicare cât mai generoase, dar să existe și spații pentru critica literară – care mi se pare că a sucombat într-un fel de academism superficial și gata de atac împotriva celor care își văd de treabă și scriu din dorința lor de a se afirma. Atât ar trebui să existe. Nimic mai mult. Revista ar trebui să fie ca un fel de scenă a lumii pe care noi să putem juca și nu o bătaie pentru putere sau altceva de genul acesta. Revista ar trebui să dea și premii din când în când, care să se susțină în timp și să răsplătească material dacă se poate colaboratorii. Cam atât aș face…

Ce credeți că a luat Alexandru Matei de la dumneavoastră din punct de vedere literar?
Alexandru al meu, din punct de vedere literar, nu a luat absolut nimic de la mine. Poate dorința de a se apleca asupra literaturii. Cea mai bună carte a lui, Ultimele zile din viața literaturii, a fost nominalizată la un premiu și nu l-a luat, deși ar fi meritat cu prisosință. Alexandru, de fapt, a moștenit de la mine imunitatea deficitară și posibilitatea de a se sacrifica pentru limba română. Deja ochii lui Alexandru sunt bolnavi, la propriu, din cauza faptului că stă zilnic aplecat pe cărți, pe scris. Un cititor fanatic și un scriitor discret și profund.

Cărți revelație în ultimii ani? Că poate schimbăm puțin listele și-așa aproape identice.
Hai să începem cu faptul că în ultimii ani nu am recitit poezie mai veche pentru că am vrut să văd ce fac tinerii poeți. Cărțile respective mi le-a adus Alexandru sau le ceream de pe unde puteam. Poeții adevărați sunt puțini, în general vorbind. Poeții tineri, cei care au sub 50 de ani, sunt și ei totuși puțini. Nu știu cine ar putea spune că au năpădit piața literară. Această piață a fost invadată și de bătrâni. Ce revelații am avut? Păi, am avut revelația faptului că s-au menținut la cote înalte cam aceeași poeți tineri de la debutul lor până acum. Și băieți, și fete. M-ar durea sufletul să dau nume. Totuși, aștept de la toți poeții tineri nu o operă literară așa cum ni s-a cerut nouă, bătrânilor, dar o poezie care ori prin cantitate (în fizică există o lege care spune că dacă atinge o limită cantitatea, acea limită se convertește în opusul ei) ori prin unicitate devine pentru cititorul profesionist, adică pentru critica literară, să zicem, o „operă”, ceva ce rămâne. Nu poți aduna și scrie cărți una după alta, fără să urmărești ceva, care să-ți rămână în creier ca un bec roșu de 1000 de wați, să zicem. Proză scrisă de tineri nu prea am citit pentru că, în ceea ce mă privește, a intervenit o stare de neliniște, de groază a morții, de groază a modului cum voi muri, de chinurile aproape insuportabile și frecvente ale bătrâneții. Eu calc pe urmele tuberculozei, a unei imunodeficiențe și a unei neputințe de a mai depăși aceste lucruri. Noaptea îmi stă mereu în fața ochilor. Noaptea, neantul, întunericul. Aș putea adăuga că o revelație, pentru mine, a fost prozatoarea Dora Pavel. Revelația nu s-a produs acum, recent. O cunosc deja de destui ani, dar cu adevărat când, împrietenindu-ne, mi-a trimis cărțile ei (Agata murind, Captivul, Pudră, Do not cross și Bastian) scrise cu un stil desăvârșit, cu o noutate a temelor care m-a izbit. Aceste cărți m-au făcut s-o consider la ora asta, alături de Gabriela Adameșteanu (sau poate chiar mai mult), ca fiind cea mai mare prozatoare a noastră de după Hortensia Papadat- Bengescu și unul dintre marii noștri prozatori. Ea este o prozatoare în vârstă, a scris înainte de proză poezie, înainte de a scrie a lucrat la radio, a scos două cărți de interviuri lucrate cu mare dăruire și profesionalism – interviuri făcute cu marii noștri scriitori contemporani. Nu înțeleg critica literară, de fapt, greșesc. Critica literară nu a eludat-o, în schimb găștile literare, care au dat premii peste premii unor prozatori sau prozatoare poate cu destul discernământ, dar care au avut întotdeauna o poziție față de proza Dorei Pavel fără discernământ. A luat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru cartea Agata murind și apoi, deși cronicile pozitive au continuat să revină în reviste permanent de câte ori îi apărea o carte, premiile n-au mai apărut. Mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă alți prozatori de talia ei (cum sunt Nicolae Breban, Gabriela Adameșteanu, Ștefan Agopian) ar fi rămas pe tușă. Se întâmplă ceva în literatura noastră, apropo de ceva premii care nu au legătură cu valoarea cărților publicate. M-aș opri aici, pentru că ar fi prea mult pentru mine să elucidez această problemă, dar mi-ar părea bine ca tocmai această problemă să fie observată, gândită și, eventual, repusă într-un context mai aplecat spre valoare.

E vreo zi în care nu citiți poezie? Aveți aceeași curiozitate să vedeți ce și cum se scrie?
Citesc foarte multă poezie, de toate vârstele, e adevărat că pe ăștia foarte foarte tineri, sub 25 sau sub 20 de ani, nu-i mai înțeleg sau nu mai am eu destulă răbdare să mă aplec cu adevărat deasupra lor. Simt că nu m-aș alege cu nimic. Pentru mine, bineînțeles, scrisul este hrană. Ei, hrana pe care mi-o dau tinerii mi se pare a fi necoaptă. Încă nu au în mod autentic întuneric și lumină în poezie. Puneți-mă în afara autenticului întuneric și a luminii și ați terminat cu mine. Nu înseamnă că tinerii nu se vor dezvolta la rândul lor și că cine știe de unde va sări iepurele. Trebuie să avem răbdare și eu nu mai am. Pentru că suntem prinși cu cârlige mari de fier, cu toate gândurile mele ascunse sau mai puțin ascunse, deși disimulez, suntem legați de moarte și iar de moarte. Gândul morții te atrage și te respinge, dar treptat, odată cu înaintarea în viață, gândul morții devine un zid de care ne lovim mereu și care rămâne impregnat de semnele noastre nevăzute, de trupurile noastre, eventual, pline de umbre, de fire subțiri ce ies din noi ca niște antene animalice. Nu ne mai sustrage nimic. Nu se mai poate. Suntem făcuți pentru moarte. A fost o încercare pe care ne-a dat-o cine știe cine și fiecare dintre noi trebuie să facă față cu gura închisă, cu ochii larg deschiși și cu trupul degradat până la capăt. Poate că e cel mai greu lucru posibil pe care-l facem noi, bătrânii, acum, indiferent cât de mari, de tari sau de bogați am fi. Odată m-a întrebat o doamnă care este cel bun vers al meu. I-am spus că în Structura nopții ar putea fi: singura mea faptă este moartea. Chestia asta, deși eram foarte tânără, o spuneam pentru că aveam experiența morții. Am fost bolnavă de tuberculoză. Boala de tuberculoză m-a plonjat de-a dreptul „în groapa de noroi a lumii”. Dar știu foarte bine că aș mai avea o posibilitate prin care să ies ca un animal șmecher pe afară și să mai văd și eu, nu neapărat ce se întâmplă în jurul meu, ci cum se întâmplă-n jurul meu.

Foto: Alexia Udriște

 

Publicat în PrintRecomandat1 recomandare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *