Interviu cu Czernovitz Samuel, supraviețuitor al Holocaustului

„Mulți au fost sfîșiați. Și de bombă, și de suflul exploziei. Și aici începea marea tragedie, trebuia să ne adunăm. Bucățelele corpului sfîșiat: mîna în dreapta, capul în altă parte, altă mînă în stînga, piciorul aici, alt picior acolo, trebuia să asamblezi corpul uman. Pe o targă improvizată le duceai pînâ la poartă, ca acest comandant SS să ne numere.”

Domnule Samuel Csernovitz, mai întîi ar fi interesant să ne povestiţi ce făcea familia dumneavoastră înainte de război…

Să începem cu începutul. Este ştiut că în 1920 Republica Socialistă Ungaria a fost distrusă de horthyşti. Un regim antipopular şi antisemit. Acest regim în 1940 s-a aliat cu Hitler şi în ’41 a intrat în război alături de Hitler. În 1940, 30 august, după Dictatul de la Viena, Transilvania de Nord a fost cedată Ungariei horthyste, astfel că şi noi am fost puşi în situaţia de a avea un regim horthyst.

Dumneavoastră sînteţi din Tîrgu Mureş?

Da, eu sînt născut în Tîrgu Mureş, în 1925, în iulie, 27, într-o familie de 9 persoane. Aici am copilărit, aici am crescut. În 1940 voiam să învăţ, dar nu aveam dreptul, pentru că era numerus clausus. Evreii şi alte naţionalităţi nu puteau să înveţe, numai cei privilegiaţi. N-aveam niciun drept să învăţ mai departe după şcoala generală. Aparţineam de Ungaria, deci legea se referea şi la noi. Dar nu puteam să învăţ nici din punct de vedere financiar. Eram foarte săraci, nu aveam nici o posibilitate. Şi atunci, ca să-mi susţin existenţa, am intrat ca ucenic la o croitorie. Se numea „Iush & Tina”, Iush era evreu, iar Tina – maghiar, ca să menţină croitoria. Am intrat ca ucenic în 1940, în aprilie. După patru luni de zile mă cheamă meşterul şi îmi spune: „Nu te supăra, noi sîntem mulţumiţi de tine, dar au venit nişte inşi de la Partid…”– era un partid fascist, al lui Szalosi, similar cu Garda de Fier, se numea Crucea cu Săgeată. Pe mine m-au dat afară. Deja de cînd eram copil am început să cunosc chipul odios al regimului fascist din Ungaria. Atunci, în strada în care am copilărit, era un prieten şi fratele lui mai mare avea o croitorie şi m-a luat el şi am făcut croitorie pînă în 1944 primăvară. El era tot evreu, se numea Herman Jack, a fost luat la detaşamentele de muncă. Şi atunci am mai stat acolo încă vreun an de zile şi, în baza a mai multe legi cu privire la evrei, steaua galbenă de 10 centimetri…, urmărind ştirile de la alte radiouri străine, în strada noastră fiind foarte mulţi antifascişti şi comunişti ilegali, ei ne spuneau, erau informaţi mai bine, ei ne spuneau că urmează deportarea. Mai precis – ghetoul şi să ne ducă la muncă. Într-adevăr, pe 5 mai, la ora şase dimineaţa doi jandarmi cu pană de cocoş – erau vestiţii jandarmi maghiari – au bătut la uşa noastră, ne-au luat pe noi, pe mama, pe tata, pe mine şi ne-au dus în ghetou, care se afla la fabrica de cărămizi.

Dar ceilalţi fraţi?

Cei doi fraţi erau deja în detaşamentele de muncă din nordul Transilvaniei, nu erau acasă. Caracteristica fundamentală a ghetourilor: era o mizerie absolută.

Dar ceilalţi fraţi, că aţi zis că aţi fost şapte fraţi?

Una murise, doi au murit înainte de naşterea mea şi unul a murit cînd eu aveam 12 ani. Deci, sub cerul liber, că puţine locuri erau acoperite, ocupate de bogătaşi, de oameni mai înstăriţi. Ce-am putut noi să ducem erau vreo cinci kilograme de făină, nişte conserve, vreo două-trei cearşafuri, patru perne micuţe. Am luat o bucată de lemn ca să suspendăm ceva deasupra noastră, noaptea era frig. Şi acolo am stat într-o mizerie totală, fără să ni se dea mîncare şi chiar fără apă. Am stat acolo din 5 pînă în 24 mai, am stat ca nişte animale. Poate şi mai rău decît animalele, că animalele primesc de mîncare. În ziua de 24 mai, foarte slăbiţi, am fost încolonaţi şi duşi, pe jos, de la fabrica de cărămizi pînă la triajul gării din Tîrgu Mureş. Asta înseamnă cam patru kilometri sau mai mult. Acolo am urcat cumva în vagoane pentru vite, acoperite, cu obloanele închise, circa 70 de persoane într-un vagon mic care avea o fereastră mică şi cu nişte sîrmă ghimpată, ca să nu putem fugi de acolo, dar nu puteai să ieşi pe ferestruica aia. Asta era în 24 mai, am pornit fără mîncare şi am mers patru zile şi patru nopţi şi în ziua de 29 mai am ajuns la Auschwitz. Nu se poate descrie ce a însemnat pentru 70 de oameni, bătrîni, bolnavi, femei, copii, fără apă, fără mîncare, mîncarea este o chestiune necesară pentru organism, iar deshidratarea este un proces de distrugere a organismului. În acest vagon, fără să fi deschis vreodată, sigur că fiecare om făcea necesităţi, că asta e o lege mai puternică decît orice lege statală. Acel miros care ne însoţea aproape cinci zile era un miros distrugător. Mulţi nu au suportat, foarte mulţi au căzut, cum am ajuns am constatat că erau şi cîţiva pe moarte. Cînd am ajuns la Auschwitz trenul a fost mişcat încă cîţiva kilometri pînă la staţia Birkenau. Birkenau era lagăr de exterminare. Acolo erau camerele de gazare şi crematoriul. Dar Auschwitz era de selecţionare a celor apţi de muncă. În Birkenau la ora şase s-au deschis obloanele şi au venit evrei polonezi, îmbrăcaţi în haine vărgate, noi ne uitam la ei, cine sînt şi, înainte de a afla răspuns, ei au spus: „Nenorociţilor, de ce-aţi venit aici? De ce nu v-aţi revoltat? Aici e moarte! N-aţi auzit de Auschwitz?” Şi ne-au bătut destul de tare, ca să ieşim din vagoane. Noi i-am întrebat foarte înspăimîntaţi: „Păi dacă voi sînteţi evrei de ce ne bateţi pe noi, că şi noi sîntem evrei”. „Vă batem pentru că aţi ştiut despre Auschwitz, aţi ştiut că noi sîntem aici de cinci ani, în lagărul de exterminare şi trebuia să evitaţi să veniţi aici, să vă revoltaţi în oraşele voastre, că oricum muriţi”. Însă noi nu auzisem nimic despre Auschwitz. Nimeni nu aflase nimic despre această forţă de exterminare care era Auschwitz. Şi chiar dacă ştiam, ce puteam noi să facem? Oameni nenorociţi, epuizaţi, bolnavi, bătrîni, copii, femei, nemîncaţi, nespălaţi, distruşi, fără arme, cum puteam noi să ne revoltăm? Era totuna că mori într-o răscoală din ghetou, ca răscoala din ghetoul din Varşovia, sau mergi acolo şi mori acolo. Le-am spus: „Nu ne bateţi, nu sîntem noi vinovaţi, nici voi nu sînteţi vinovaţi, dar n-am ştiut nimic despre acest loc”. Eu trebuia să-l iau jos pe tatăl meu, care avea 71 de ani. Am putut s-o scot şi pe mama. Vagonul era la o înălţime de un metru şi douăzeci de centimetri, mama mea era foarte epuizată, era o femeie mai grăsuţă şi destul de grea. Eu n-aveam putere, dar cumva am putut-o scoate şi trebuia să pornim spre rampă, înspre coborîre. Asta însemna circa 20 de metri, că noi eram cam la mijlocul trenului care avea circa 40-45 de vagoane. Cum am coborît pe platformă stătea un ofiţer pe care atunci nu-l ştiam, ulterior am aflat că era doctorul Mengele, medicul-şef al lagărului din Auschwitz, care-i selecta pe cei apţi pentru muncă şi ne punea la dreapta şi pe bătrîni, bolnavi, femei gravide, femei cu copii mici îi ducea mai departe cu 50 de metri şi tot la dreapta, unde era camera de gazare. Ei mergeau la exterminare. Ăsta era, pot să spun fără exagerare, momentul cel mai tragic din viaţa mea. Cu atît mai mult cu cît de la lagărul în care ne-au dus pe noi şi pînă la camera de gazare erau 40-50 de metri şi vedeam totul. Se putea vedea pentru că cele două lagăre erau despărţite prin nişte reţele de cabluri electrice cu 10000 de volţi. Deci, nu puteai să te atingi. Din cablurile acelea era făcută despărţirea. După acest „zid” era alt „zid”, între cele două lagăre erau două ziduri şi celălalt tot cu încărcătură electrică de 10000 de volţi. Puteam să văd totul. Soră-mea, care era mai în vîrstă cu cinci ani, era dusă în lagărul de femei pentru muncă, după lagărul nostru. Tatăl meu şi mama mea mergeau spre camera de gazare. Pe clădire scria „Baia”, ca să nu se vadă din afară unde merg. Ştiam acest lucru, pentru că cei de la rampa unde ne-au scos din vagoane ne-au spus, cei din Polonia erau acolo de cinci ani şi ştiau perfect ce se întîmplă şi ne arătau hornurile crematoriului: „Uitaţi-vă acolo, vedeţi limba aceea de foc, este din crematoriu şi acolo vor fi arşi cei care nu sînt buni pentru muncă”. Totul era deja clarificat. Şi am stat acolo cîteva ore pînă cînd rîndul acela de mii de oameni a ajuns, îi vedeam pe acei bătrîni, copii mici, femei gravide, familii, tot, şi-i vedeam pe părinţii mei cum merg la poartă. Şi m-a copleşit o durere sfîşietoare care pe mulţi i-a distrus pe loc. Foarte mulţi au căzut la această vedere, mulţi au prins cablurile, într-o secundă s-au făcut rumeguş. Şi eu mă gîndeam să prind cablurile cu curent, că nu simţi acea durere. Singurul lucru care m-a reţinut sînt cei doi fraţi ai mei care erau la lucru. M-am gîndit: „Cine o să spună ce s-a întîmplat cu părinţii noştri dacă nu e cineva care să meargă, eventual, acasă, să povestească ce s-a întîmplat”. Am zis că dacă nu am murit din prima, trebuie să supravieţuiesc. Mă uitam sus, pe cer era soare. La ora 10 seara, 11, tot acolo eram, foarte frumos era, era sfîrşit de mai. Jur împrejur era pădure, ca să ascundă totul de populaţie. Şi tot mă uitam sus şi mă gîndeam: tatăl meu era un evreu bigot, era ortodox, hasid, într-o sectă care credea în Mesia şi care toată ziua, toată noaptea făcea rugăciuni. Şi ne punea şi pe noi să facem, atît de multe încît nu rezistam. Ăsta este adevărul, nu rezistam la atîta. El studia Talmudul, mergea la biserică zilnic, nu vorbesc de sărbători religioase. Şi m-am gîndit că dacă tatăl meu, care era atît de bigot şi care făcea atîtea rugăciuni faţă de Dumnezeu, cum de Dumnezeu nu l-a ascultat în rugăciunile sale şi a lăsat să se întîmple acest lucru. Şi s-a născut în gîndirea mea o repulsie faţă de Dumnezeu. Ca şi copil, ca tînăr neştiutor, că aveam doar şase clase atunci. Sigur, mai tîrziu, prin studii, studii filosofice, marxiste, mi-am format concepţia materialistă despre lume, dar atunci, la vremea aia, eu nu aveam pregătire. Ne-au pus în nişte barăci, mai precis, într-o baracă mare, în două părţi erau puse cîndva nişte paie, au urmat două săptămîni mizerabile în care am primit o bucăţică de pîine de secară şi ceva supă din pîinea pe care o ţineau în aburi la bucătăria mare. Da’ n-aveam nici farfurii, nimic, am găsit undeva din… oale în care făceam treaba, murdare, dar trebuia să mănînci. Nu mîncasem nici pe drum, cinci zile, aşa că ori mori de foame, ori mori infectat, ori, eventual, supravieţuieşti. Asta după două săptămîni, ne-au dus pe jos la lagărul-mamă, Auschwitz. Acolo am stat în barăci, se formau echipe de muncă pentru companiile mari germane. Într-o zi au venit, că le trebuie 400 de tîmplari. Eram acolo cu patru prieteni, ne-am prezentat, ne-au încolonat şi ne-au dus pe jos şapte kilometri la Monowitz, Monowitz e lîngă Auschwitz. Acolo era un combinat chimic de proporţii uriaşe al trustului internaţional IG Farben Industrie. Aţi auzit de acest mare trust german, că pe plan mondial erau trei mari trusturi chimice. Acolo avea un combinat, făcea muniţie. Ulterior am aflat că cel mai mare acţionar în acest combinat era Göring, ministrul de război al Germaniei. Acolo am lucrat după programul următor: la ora cinci era deşteptarea şi cine nu sărea din pat sărea după bătaia primită cu un băţ puternic, bambus, de la cei care supravegheau şi conduceau baraca. Astfel, era obligatoriu, cum s-a aprins lumina, la ora cinci, trebuia să sari. Mergeai la WC şi la spălătorie. Asta era bine, că ne punea să ne spălăm zilnic şi, o dată pe săptămînă, un duş cald. Ne dădea săpun, săpun micuţ, aşa, pe care scria RIV, asta însemna Rein Judisch Efect, tradus în româneşte – grăsime evreiască pură. În paranteză vreau să lămuresc că din oameni graşi evrei, prin metode chimice, se fierbea, din grăsimea oamenilor, săpun pentru noi, pentru deţinuţi. Că nu mai avea Germania resurse în 1944, mai, nici mîncare nu mai avea. Inclusiv populaţia lor, arienii, germanii puri. Cu asta ne spălam, nu ne interesa, ştiam ce e, dar asta era problema, cînd noi nu aveam ce mînca şi munca era istovitoare? Ne spălam, în orice caz apa ne făcea bine, iarna, vara, ne spălam. La ora cinci şi jumătate porneam spre combinat, care se afla la cinci, şase sute de metri de lagăr. Şi acolo lucram, fel şi fel de lucruri. Făceam garduri, făceam lucruri din lemn, ce cereau uzinele din combinat, că erau foarte multe uzine acolo, sigur, uzina principală făcea negru de fum. Şi asta mergea pînă la ora cinci seara, cu o jumătate de oră pauză în care combinatul ne dădea aproape un litru de supă din sfeclă furajeră. După aceea continuam munca şi la ora cinci ne încolonam. În echipa noastră erau 200 de deţinuţi. Cînd ieşeam pe poarta lagărului comandantul SS ne număra, cînd intram – ne număra. Deci, nu exista ca cineva să lipsească, era exclus. Şi în fruntea comandoului, că aşa i se spunea, comandoul numărul 200, avea un kapo, un conducător care conducea grupa şi făcea ce voia. Nu-i plăcea de cineva, îl omora în bătaie, nu era nicio problemă, numai să aducă, să fie numărat, cadavrul, să se vadă că nu a fugit. Aşa mergea viaţa în lagăr, mergeam acasă, în baracă, şi primeam încă un litru de supă de sfeclă furajeră, meniul general. Dar, avînd în vedere că era o poziţie strategică şi producea muniţii, în fiecare zi frumoasă cu soare şi vedere clară veneau avioanele americane, eliberatoarele acelea faimoase, veneau în rînd, aşa, 20 în lăţime şi 20 în lungime. Deci, 20 ori 20, cît face? Să calculăm. Eu am calculat. Dacă iei de 10 ori 20 aia fac 200, corect? 20 ori 20 fac 400 de avioane. Fiecare arunca 10 bombe. Prima dată cînd au apărut avioanele şi au început să bombardeze, vă spun, în viaţa mea, nici înainte, nici după, n-am trăit momente ca acelea, cînd pămîntul să se mişte aşa. Eu m-am băgat într-un tub mare de beton armat, fie ce-o fi, dar să nu stau chiar în aer liber, că exploziile au un suflu extraordinar, dacă stai la o distanţă de 10 metri te sfîşie în bucăţi. Şi înainte de a veni noi acolo erau bombardamente şi ăia care erau de 3-4 ani acolo ne-au spus: „Vă băgaţi undeva ca şoarecii”. Am lucrat acolo şi am avut noroc că nu a căzut bomba pe tubul ăla mare, era pentru canalizare, dar era puternic, cu fir de beton armat, deci era bine făcut. Mulţi au fost sfîşiaţi. Şi de bombă, şi de suflul exploziei. Şi aici începea marea tragedie, trebuia să le adunăm. Bucăţelele corpului sfîşiat: mîna în dreapta, capul în altă parte, altă mînă în stînga, piciorul aici, alt picior acolo, trebuia să asamblezi corpul uman. Pe o targă improvizată le duceai pînă la poartă, ca acest comandant SS să ne numere. Că nu a fugit şi e prezent, mort, dar prezent. Sigur, ceea ce spun eu poate fi redat într-un film de groază şi uneori văd filme de groază, văd numai o imagine, că nu mai suport să văd eu chestiile astea, am văzut cu ochii mei şi nu o dată. Acolo au murit oameni, colegi, prieteni, era extraordinar de tragic. Dar se întîmpla şi alt fenomen interesant şi tot tragic. Polonezii evrei sau creştini, care cunoşteau ţinutul, erau şi creştini acolo, în lagăr, erau de toate felurile, în paranteze vă spun, evrei cei mai mulţi, erau ţigani, criminali germani, arieni, hoţi, condamnaţi de drept comun, erau antifascişti, comunişti germani…, aceşti polonezi în timpul bombardamentelor încercau să fugă. Trei, patru, cinci fugeau în asemenea situaţii. Ce se întîmpla? Noi am intrat în lagăr şi întotdeauna cînd intram în lagăr se făcea apelul, deci se făcea careu, se număra de cinci ori, dacă sîntem toţi şi dacă nu a fugit cineva. După bombardamente însă au constatat că trei, patru, cinci dispăreau. Şi atunci banda SS-ului începea urmărirea, prin toate formele, aveau un avion, aveau şi motociclete, arme. Căutau şi sigur că totdeauna îi găseau. Ei fugeau în haine vărgate, erau tunşi, n-aveau cum să scape, fiindcă erau totdeauna vizibili şi îi recunoştea oricine şi nimeni n-avea curajul să-i ascundă. Ne lua timp şi să adunăm cadavrele, bucăţelele de corp. Ajungeam cam la cinci şi jumătate, stăteam trei, patru, cinci ore la apel, pînă cînd cei evadaţi erau aduşi înapoi. Şi atunci comandantul SS, în faţa întregului lagăr, eram circa 14000 de oameni, o localitate mică, nu? Îngrămădiţi în barăci, fiecare baracă cel puţin 300 de oameni, tot cu sîrmă ghimpată jur împrejur, gard, tot, asta era specialitatea lor, în fiecare lagăr erau turnuri de control cu mitralieră. La fiecare 20-25 de metri un turn, un SS-ist şi o mitralieră. Dacă eventual cineva voia să fugă sau să se răscoale îi împuşca imediat, fără nici o preîntîmpinare, nici nu solicita acest lucru, pentru asta SS-iştii primeau premiu. Cum au fost aduşi înapoi, comandantul lagărului a citit condamnarea la moarte, decret prealabil, dat de Himmler. Himmler era ministrul Securităţii Germane, vestitul Gestapo. Deci, avea dreptul de decizie, un om într-un stat, fără nici o instanţă, fără nici o justiţie, fără nici o lege se condamna la moarte, prin spînzurat. Interesant aici este că se aducea eşafodul, se alegea dintre noi, mai ales dintre polonezi, că se alegea dintre colegi să pună laţul în gît şi să scoată de sub picioare scaunul. Şi în general în iunie, iulie, august, cînd s-au întîmplat asemenea lucruri, la 9 şi 30 era, spre apus. Fanfara lagărului juca marşul triumfal. Şi noi trebuia să mergem după ritmul marşului la baracă şi să luăm supa. Şi cum mergeam noi spre baracă şi ne uitam aşa în lături vedeam oamenii atîrnînd şi marşul intrînd în urechile noastre. Mergeam să mîncăm. Vă daţi seama, din punct de vedere psihologic ce însemna asta pentru un om gînditor şi cu simţuri. Ăsta era lagărul, dar peste tot era aşa, în altă parte se împuşca. Mergeam la mîncare, ne era foame, dar foarte mulţi nu puteau mînca. Se culcau, numai să uite. Se culcau, dormeau şi dimineaţa, la cinci, începea o nouă zi, cu dramele ei, cu nenorocirile, greutăţile ei. Ăsta era un lucru tragic, chiar tragic era. În intensitate – a doua după pierderea părinţilor mei. Mureau acolo prieteni, cunoscuţi de acasă, că ne adunam, cei din Tîrgu Mureş ne adunam şi ne ajutam reciproc. Asta era o problemă grea şi mai era ceva tragic de tot: în fiecare lună venea doctorul SS îmbrăcat în uniformă SS, mi-l aduc foarte bine aminte, era unul înalt, cu o faţă negricioasă, l-am şi numit Mefisto. Nu eu, că eu nici nu ştiam de Mefisto, dar erau acolo oameni cu o cultură înaltă, medici, profesori, chiar şi oameni de ştiinţă erau în lagăr, de toate categoriile. Şi spuneau: „Vine Mefisto, vine călăul morţii”. Legea era aşa: se închideau toate uşile la barăci, dezbrăcarea absolut gol şi trebuia să ieşi pe o singură uşă, să te arăţi în faţa medicului, să te întorci să vadă dacă ai flegmoane, bube care reflectau descompunerea corpului. Avea un băţ de bambus în mînă şi lovea pe umărul omului respectiv, care avea asemenea chestii pe corpul lui. Ştia perfect deja, că duba era lîngă baracă, îl ducea la camera de gazare şi la crematoriu. Era moarte. Deci, în loc să-l ridice la rang de cavaler, medicul acela nenorocit îl trimitea la moarte. Şi asta în fiecare lună. Deci, frica era permanentă în mintea şi în sufletul nostru. Şi asta era distrugător, şi asta, în afara condiţiilor grele, foamei, tot. Şi nu era atunci de mirare că unii, pe care-i bătea pe umăr, în faţa noastră, înnebuneau. Era unu’, chiar din Tîrgu Mureş, mai în vîrstă, avea vreo 45 de ani şi cînd l-a lovit pe umăr a înnebunit şi s-a năpustit asupra ofiţerului SS. Normal că doctorul a scos pistolul – fiecare avea pistol – şi l-a împuşcat în inimă. Nu mai mergea la gazare, mergea la crematoriu. Aşa mergea viaţa în lagăr. Norocul meu era că am făcut croitoria şi aveam şi carte de muncă deja şi în fiecare lagăr, oricare în care am fost, am fost în mai multe, erau şi deţinuţi în postură de aristocraţi, peste tot sînt aristocraţi, oameni privilegiaţi, omul privilegiat era deţinutul comandant de lagăr, comandantul deţinut, era şi comandantul SS, dar şi din partea deţinuţilor era un comandant, un criminal, multicriminal, asta îi trebuia SS-ului, ca să fie sălbatic. Era kapo, era şeful blocului şi şeful blocului avea două sau trei ajutoare, şefii dormitoarelor. Ăştia nu ne dădeau, în primul rînd, toate porţiile. Acolo, în baracă, se dădea dimineaţa ceai, o bucată de pîine, 250 de grame, pîinea de secară se tăia în patru. Ei primeau mîncarea pentru ei, apoi mai mureau, apoi erau mulţi duşi la spitale, de fapt la selecţionarea pentru moarte, a celor care nu mai puteau lucra, apoi bombardamentele… Rămîneau porţii, porţii pe care ei le vindeau. De exemplu, un om bogat avea în gură dinţi de aur. Pentru un dinte de aur el primea o pîine. Şi ei adunau aurul.  Adunau mult aur. SS-ul a adunat cel mai mult, dar fiecare mai avea în gură sau avea şi ascuns şi pentru un kilogram de pîine scotea un dinte de aur.

Cum puteau să ascundă?

Puteau să ascundă chiar şi în anus. Se făcea acest lucru. Un lănţişor, un inel, un medalion se putea ascunde, apoi să se vîndă pentru pîine sau pentru marmeladă, sau ascundeau în gură. Şi eu aveam ascuns un… în… sau să vă spun… nu vreau să amestec lucrurile… Dar eu n-am vîndut…

Da, exact aceste lucruri sînt interesante…

Foarte interesant… Dacă vreţi, fac o paranteză, atunci, ca să ştiţi… Foarte mulţi evrei erau foarte bogaţi. Evrei aduşi din toată Europa, nu numai din Ungaria. Din România erau duşi spre Transnistria, altă problemă… Dar din Polonia, Cehoslovacia, Austria, Germania, Franţa, Belgia, Olanda, Grecia, Iugoslavia, Italia, foarte mulţi… Erau şi prizonieri de război englezi şi americani, erau lagăre separate, nu erau cu noi, erau lîngă noi, la cîteva sute de metri, unu’ pentru americani, unu’ pentru englezi, aveau statut potrivit legilor de la Geneva privind prizonierii de război. Sigur că fiecare avea ceva. Eu aveam un inel micuţ primit de la o fată în ghetou. Ne-am cunoscut acolo şi s-a creat, aşa, o prietenie sentimentală fără nici o atingere corporală. Aşa era toată atmosfera aia, parcă pluteai în ceruri, unde gîndeai că sînt şi îngeri, şi diavoli. Viaţa era nesigură. Uneori, atît de inumană încît dacă făceai rost de o bucăţică de pîine era rai. Era o relativitate foarte interesantă a schimbărilor de situaţie. Am băgat inelul acela, mi l-a dat să-l păstrez şi cînd revin să-i arăt că ţin la ea, am băgat inelul în căptuşeala cizmei. Fiecare avea undeva ascuns, dar foarte mulţi aveau în gură. Scoteau un dinte şi-l vindeau, vă închipuiţi. Ăştia cu aur aveau mîncare din afară, băutură din afară, tot aveau… Şi făceau nişte orgii extraordinare. În lagăr era şi un bordel, cu femei, sigur, deportate. Unii primeau bilete pentru o întîlnire erotică, alţii nu. Ăştia erau puţini. Alţii au devenit homosexuali şi atunci alegeau din tineri, copii de 15-16 ani şi le dădeau pîine, supă, nu ştiu ce şi îşi făceau trebuinţele sexuale. Era o decădere, o murdărie absolută în lagăr. În ceea ce mă priveşte, ei, avînd surplusuri de pîine, marmeladă, margarină, aflînd că sînt croitor, spre norocul meu, că, după legile rasiste, nu m-au lăsat să învăţ, ei primeau altfel de haine decît noi, noi primeam haine vărgate, de deţinut, ei primeau uniformă, dar de culoare albastru-închis, sigur, nu era pe corp şi atunci veneau la mine să le fac potrivite. Şi atunci le făceam frumos, că mă pricepeam. Primeam şi pîine, şi supă. Aveam doi prieteni, unu’ era Herman Iacob, care, din păcate, a murit, nu ştiu unde, la sfîrşitul lagărului; şi Naftaly Raimond, care a emigrat în 1946 în Statele Unite, a moştenit o fabrică de confecţii pentru dame, a devenit milionar şi acum este în New York, e bătrîn, e puţin bolnav. Eu împărţeam la trei ce primeam. Astfel, puteam supravieţui. Altfel, cu mîncarea primită strict din partea lagărului, noi puteam supravieţui trei, patru luni, excepţia era cinci luni. Ieşeau flegmoanele, care erau descompunerea corpului uman din cauza lipsei de vitamine, de diferite elemente care întreţin metabolismul, corpul, ţesutul uman. Cu asta am supravieţuit. Ne-am ţinut noi trei laolaltă, au urmat apoi şi marşuri grele pe jos şi atunci cînd ne duceau spre Germania, Armatele Sovietice băteau deja Cracovia şi era să ne elibereze, dar ne-au dus mai departe, în inima Germaniei, ca nu cumva să fim eliberaţi. Asta era poziţia mea, să zic aşa. Era viaţa. Datorită acestui fapt astăzi trăiesc. Şi acestui fapt. Despre lagăr trebuie să ştiţi că era sclavie totală. Asta înseamnă că din punct de vedere moral, din punct de vedere legal, din toate punctele de vedere erai considerat un animal, nu erai considerat un om. Nu aveai nume. Numai număr aveai, tatuat pe braţul stîng. Asta se citea la apel. Kapo-ul nostru striga numărul meu şi acesta era „numele” meu şi aşa a intrat în documentele germane şi, de acolo, în arhivele Crucii Roşii Internaţionale. Eu am primit de la Crucea Roşie Internaţională acest act, că am fost acolo, la Auschwitz, tot, tot, tot…

Care era numărul dumneavoastră?

10940. Aici, la Monowitz, am stat pînă pe 20 ianuarie, 1945, cînd Armatele Sovietice deja ajunseseră în Cracovia, cam la 54 de kilometri de lagărul nostru. Atunci, la orele 20 ne-au încolonat, ne-au dat cîte o pătură, o bucată de pîine şi au pornit cu noi spre interiorul Germaniei. Vedeam pe tăbliile de pe marginea şoselei ce urmează. Această problemă este foarte interesantă, cum s-a întîmplat. Porneam circa 14000 de oameni, cîte cinci deţinuţi într-un rînd. Mergeam în noaptea aceea, mai rezistam, mergeam şi ziua următoare, era zăpadă, era iarnă, era ger, mergeam foarte încet. În aceeaşi zi pe la prînz, după masă, mulţi au căzut. N-au mai putut ţine pasul şi cum cădeau, sigur, fără să vrea cineva, cine mergea după el călca pe el şi călcau destul de mulţi. Mulţi călcau pe el. În orice caz, murea de aceste lovituri de picior sau scăpa, la sfîrşitul coloanei erau mai mulţi SS-işti decît la marginea coloanei şi îi trăgeau un glonte în cap. Eu mergeam pe flancul stîng, după mine venea Naftaly Raimond, la mijloc, şi după el Herman Iacob. Herman Iacob era un om călit. A fost şi-n detaşamentul de muncă în Ucraina şi de acolo a fost adus şi deportat. Era mai în vîrstă decît noi, el avea 32 de ani, eu aveam 19. Dar ce vă interesează mai mult?

E interesant ce spuneţi, întîmplări pe care le-aţi trăit dumneavoastră, evenimente, cazuri mai personale, văzute cu ochii dumneavoastră, trăite de dumneavoastră…

Bine că mi-aţi spus. Deci, de la general vreţi să ajungeţi la personal. Spre seară Naftaly cădea…

El ce vîrstă avea?

El era copil, era copil… Noi îl ridicam şi, la un moment dat, după vreo oră, spune că „Pe mine să mă lăsaţi, că eu oricum n-o să rezist”. I-am spus atunci şi eu, şi Herman, că mergem toţi trei, trăim toţi trei sau murim toţi trei.  „Nu te lăsăm. Şi ajută-ne ca să te putem duce”. Herman i-a băgat braţul subsuori din partea dreaptă a lui Raymond, eu din partea stîngă şi îl ţineam suspendat. I-am spus: „Mişcă numai picioarele”. Am mers o oră, două, el spunea: „Lăsaţi-mă, că nu mai pot”. „Nu te lăsa, ori murim toţi, ori supravieţuim toţi”. În momentul acela viaţa nu avea valoare mare. Că nu ştiai unde mergi, istovit, înfometat, slăbit, eram pur şi simplu oase prinse laolaltă de dermată, că aia ne ţinea laolaltă. Am stat a doua noapte, cîteva ore, ne-am odihnit şi am pornit mai departe. Raymond nu mai putea şi atunci, pur şi simplu, îl duceam pe sus, îi spuneam numai din cînd în cînd să pună piciorul jos, că nu puteam nici noi. Aşa am ajuns pînă la gara din Breslaw. Acolo el s-a culcat în zăpadă şi noi ne-am dus să găsim un loc sub acoperiş. Erau nişte barăci sau nişte şure, dar deja erau ocupate de cei care au mers înaintea noastră, noi eram cam la mijlocul coloanei de 14000. Am revenit după vreo jumătate de oră, o oră. Raymond doarme. Se duce acolo Iacob: „Scoală-te!” Nimic. „Scoală-te!” Nimic. Şi atunci mi-a explicat că în Ucraina, în detaşamentul de muncă a văzut oameni îngheţînd şi că atunci cînd omul îngheaţă nu simte frigul, simte căldura şi asta îl înşeală. Adoarme, devine inconştient, simte o căldură şi îngheaţă. Moare. Mi-a explicat mie şi-a spus că trebuie să-l forţăm ca să se ridice. L-am bătut la faţă, nimic. Şi atunci el a spus: „Stai puţin”. A luat în palmă zăpadă, i-a băgat-o în sîn. S-a trezit şi a zis: „Ce vreţi, lăsaţi-mă, aşa de bine mă simt, aşa de călduţ”. Mi-a spus: „Asta înseamnă că a început să îngheţe” şi i-am băgat şi eu zăpadă şi s-a trezit mînios: „De ce faceţi asta cu mine, sînteţi prieteni!” Tocmai de aceea facem, ca să nu îngheţi. L-am forţat cu greu să se ridice, am început să-l ducem, ca să fugă, să se încălzească, să elimine frigul din organism. A supravieţuit. În gara aceea ne-au băgat  în vagoane deschise, 140 de persoane într-un vagon, nu puteai să faci nicio mişcare. Asta era bine, că ne încălzeam reciproc. Din alt punct de vedere era o tragedie. Trenul acela avea vreo 50 de vagoane, mergea spre Buchenwald. Mergeam 7 zile, 7 nopţi. Fără mîncare, fără apă. Vedeam cerul senin, ziua, şi cerul înstelat, noaptea, dar cu un ger năpraznic. Sigur că cei din ţinuturile sudice, grecii, italienii, francezii nu rezistau, pur şi simplu mureau. De foamete, sigur, şi de boli, de epuizare totală. Dacă nu murea, leşina şi un leşin era moarte. Dacă leşina cineva, toţi ceilalţi se aşezau pe el şi atunci îl sugrumau. După aceea, cînd îl vedeau oamenii din vagoane că nu mai vorbeşte, nu mai respiră sau respiră puţin, era pe moarte, îl dezbrăcau. Ca să se îmbrace mai bine împotriva gerului. Aşa am mers 7 zile şi 7 nopţi şi cînd am ajuns la Buchenwald din 140 de persoane am rămas vreo 72, restul au leşinat, apoi au pierit. I-am aruncat afară din vagon, pentru a avea loc să ne aşezăm, păi nu poţi sta 7 zile. Nici să şezi nu poţi 7 zile, trebuia să ne întindem cumva şi atunci scoteam hainele acelea vărgate, care erau, şi ne acopeream. Şi astfel noi ne-am salvat atunci viaţa. Sigur, aşa cum vă spun, vi se pare inuman, absolut inuman, să nenoroceşti pe altul ca să supravieţuieşti tu. Dar nu făceam dinadins, nu făceam conştient, aşa a fost situaţia. Că n-aveai ce să faci cu un om leşinat sau pe moarte. Îl dezbrăcai şi-l aruncai afară. Ăsta era tribunalul supravieţuitorului. Am ajuns în Buchenwald, toţi trei am ajuns şi încă vreo jumătate din cei 14000. Ne-au dezbrăcat, eu aveam acolo, lucram cu scînduri, mi s-au infectat aceste două degete, aveam puroi foarte urît, trebuia să taie. Şi în frig, ştiţi, în ger, ştiţi ce înseamnă… Şi am ajuns în faţa soldatului SS, era o baie, o baie mare şi foarte frumoasă, ne-au adus într-un lagăr aşa de frumos, cu faianţă, tot, pe jos, extraordinar. Dar era un vas mare din metal, cu formalină, trebuia să te bagi, pentru dezinfectare. Mi-am prins nasul cu mîna stîngă, iar mîna dreaptă am ţinut-o sus, ca să nu intre formalina. Şi atunci m-a lovit cu un băţ peste deget. Era să mă înec de durere în vasul ăla de formalină în care se pun, de fapt, cadavrele, nu? Mi-am strîns cumva dinţii, mi-am tras mîna jos, am ieşit, m-am dus la duş, cît m-a lăsat, pînă cînd… n-am leşinat, dar am căzut neputincios. Fără apă, fără mîncare şi atîtea zile în gerul acela, după 7 zile de nenorocire şi sufleteşte şi fizic eram… am căzut, sub duş cald. M-a ridicat Herman, m-a dus să primesc haine, că în sala cealaltă se dădeau haine, tot vărgate. Trebuia să ieşim pînă se fac 500 de oameni, atîţia intrau într-o baracă. Am ajuns în baracă, nu aveam loc, căutam loc, venea kapo cu toţi marii şefi, deodată simt că mă loveşte în spate, la şira spinării, la coloana vertebrală. Şi atunci am leşinat. Şi aşa de tare m-a lovit încît şi astăzi se vede, la radiologie, la Roentgen se vede exact lovitura aia şi totdeauna simt, de-atunci simt frigul în jurul acelei verigi a coloanei. Mi-am revenit cu ajutorul lui Herman. La Buchenwald ne-au dat mîncare, am stat trei săptămîni, nu era nimic deosebit acolo, toate cele nenorocite care erau în fiecare lagăr… Şi de acolo ne-au dus în Turingia, ne-au selectat pentru construirea de cale ferată. Acolo se făcea, sub pămînt, fabrica de avioane şi piese de rachete, racheta nr. I şi nr. II, care era folosită împotriva Marii Britanii şi pentru care Werner von Braun, care se ocupa cu descoperirea bombei atomice, pregătea încărcătura atomică, să pună pe rachetă şi să lovească cu arma nucleară. Dacă reuşea, Marea Britanie dispărea de pe suprafaţa pămîntului. Aici noi am lucrat, sus, făceam de fapt calea ferată. Vă daţi seama, o şină la germani e de 4 ori mai mare decît aici, la noi, o duceam patru persoane. Dacă o persoană trebuia să se ridice puţin, atunci toată greutatea cădea pe cel din faţă sau pe cel din spate, sau care era mai înalt. Nu rezista. Cădea. Atunci cădea şina pe toţi, dacă nu aveai noroc să sari pe partea cealaltă. Au fost foarte mulţi ucişi de şinele acelea pe care noi le duceam cîte patru. Aveam şi un mic noroc, eram mai micuţ şi nu simţeam acea mare apăsare a greutăţii. Asta se întîmpla deja în 45, martie. Şi în aprilie am fost dus la Bergen-Belsen. De ce am fost dus la Bergen-Belsen? Pentru că eram atît de slab încît nu mai puteam să lucrez. Iar Bergen-Belsen era lagărul de exterminare a celor care nu mai pot să lucreze şi nu puteau fi folosiţi de Imperiul German. Nu era cameră de gazare, nici crematoriu, ci era pur şi simplu un proces, extrem de cinic, animalic, au aruncat în lagăr păduchi infectaţi cu tifos exantematic, care, dacă te înţepau, organismul era infectat şi temperatura se ridica pînă la 42 de grade. Şi omora, sfîşia inima. Din o mie de oameni o persoană, două, maximum trei supravieţuiau. Acolo, după două săptămîni şi jumătate, simt că am temperatură. Era acolo un medic din Budapesta, unu’ mai în vîrstă, cu păr alb, căruia în fiecare zi îi fierbeam apa, dacă nu – era moarte, că şi apa era infectată. Dacă beai – era moarte. Doctorul ştia, a fost în Ucraina, în detaşamentul de muncă şi ştia, avea un termometru, plesnit puţin, legat cu leucoplast şi ţinea la mine, că eu eram copil, el era în vîrstă, mi-era milă de el, îl ajutam. I-am spus că mi-e cald, pune termometru şi zice: „Ai 37, poate e răceală, poate e tifos”. A doua zi – 37,5, a treia zi – 38, a patra zi – 39. Şi atunci a spus: „Culcă-te, nu te mişca, să reziste organismul”. Şi s-a ridicat, nu ştiu la cît, 40,5 grade, pe patul acela nenorocit numai din scîndură goală. Mi-a spus că m-am zvîrcolit o zi şi o noapte, dar eu eram deja inconştient şi am avut nişte visuri mortale, pur şi simplu mortale. Şi simţeam cum mă lupt cu moartea. Şi la propriu, şi la figurat. Seara deschid ochii şi doctorul îmi spune: „Eşti unul dintre o mie de persoane care a supravieţuit”. „Doctore, eu trăiesc?”„De ce?”„Păi, am visat toate felurile morţii”„Da, ăsta este tifosul exantematic. Aşa se simte, dar ai supravieţuit”. Mă bucuram şi nu mă bucuram. N-am murit acolo, atunci, nu ştiam ce-mi aduce ziua de mîine. Că mîncare nu ne da acolo. Deloc. Săptămînal primeam 100 de grame de pîine, aveam 29 de kilograme, oase şi piele pergament. Am spus: fie ce-o fi. Nu mă puteam mişca, stam acolo, el îmi aducea apă fiartă. Peste cinci zile intrau armatele engleze şi americane, am auzit mitraliere, SS-iştii au luat-o la fugă spre cazarma lor. Cei care puteau să se mişte, au început să fugă după SS-işti, fugeau vreo 20000 de oameni din cei 40000 cîţi eram acolo. Pe unii îi mai împuşcau SS-iştii, dar nu puteau să-i împuşte pe toţi, au prins SS-işti şi i-au tăiat bucăţele. Din durerea aceea pe care au îndurat-o în lagăr. Eu n-am participat din două motive: fizic nu puteam să mă mişc şi nici n-aveam cum, n-aveam nicio bucăţică de mîncare; apoi, eu nu pot, în conştiinţa mea şi în sufletul meu nu există această capacitate, ca să fac rău cuiva. Nici să lovesc pe cineva nu pot, nu că să omor. Şi cu asta nici nu eram de acord. Nu aşa se rezolvă problema, dar nu poţi opri o masă de oameni care au suferit ani de zile, atîtea nenorociri din partea SS-ului. Asta s-a lămurit. A doua zi vine camionul Crucii Roşii şi ne aduce pachete, pentru fiecare un pachet de cinci kilograme. În acel pachet era ciocolată de 100 de grame, cremvurşti, conservă, lapte condensat, conservă de carne de porc, ţigări Camel şi biscuiţi şi pîinea aceea de război, uscată şi prăjită. Ce este omul? Jumătate în asemenea situaţie e şi inteligent, dar este şi animal. Aproape toţi au mîncat dintr-o dată, în cîteva ore, pachetul de cinci kilograme. N-ar fi fost problemă dacă ar fi fost acolo numai lucruri uşoare. Dar să mănînci carne de porc, lapte condensat… Deci, după această masă mizerabilă, am primit dezinterie. Începeam să mă mişc, mă ajuta să cobor pînă la podea şi de acolo mergeam în patru labe, exact ca orice animal patruped. Asta a durat patru zile şi la un moment dat nu am mai putut merge deloc. A fost chemată Salvarea Crucii Roşii, am fost dus în orăşelul SS-ului unde era şi spital, şi cinematograf, şi club. Era un centru de recreare a SS-iştilor. Acolo Crucea Roşie a instalat un spital. În subsol m-au băgat într-o cadă şi fetele germane m-au spălat, m-au băgat în pat curat, alb şi mi-au dat o farfurie de supă. Nu ştiu exact din ce era, dar cred că au băgat morfină, că a doua zi dezinteria a dispărut. Am stat în spitalul acela trei luni de zile. De la 28 de kilograme am ajuns la 72 de kilograme. De atunci, din 1945, august, eu am această greutate, 72 de kilograme. Asta era eliberarea mea din lagărele morţii.

Cum aţi ajuns acasă? Despre drumul spre casă…

După vreo trei luni de zile, am cutreierat Germania, căutînd-o pe sora mea şi pe cei doi fraţi, dacă au fost deportaţi şi trăiesc. Mergeam cu trenul, cu autostopul, cu ce se putea. În zonele aliate, primăriile ne dădeau bonuri pentru mîncare gratis, era lege. Aveam deja 72 de kilograme, eram bine hrănit. Eram om. Nu eram cîine. Am mers pe toate liniile, peste tot i-am căutat. Şi am văzut Germania. Ştiu acum, din documente, că din 20 de milioane de clădiri, aproape jumătate erau dărîmate de bombardamentele americane. Aici poţi să analizezi, e o chestiune de concepţie, că trebuiau să bombardeze casele populaţiei, americanii, sau nu trebuiau să bombardeze? Eu am o părere proprie, care poate că este justă, reală, sau nu: eu nu aş fi bombardat oamenii nevinovaţi. Că poporul german a suferit aşa cum a suferit poporul român pe vremea lui Ceauşescu. Poporul nu putea să facă mare brînză împotriva lui Ceauşescu, cu atît mai mult împotriva lui Hitler. Sigur, acum o să mă întrebaţi dacă eu n-am sentimentul răzbunării. Nu am sentimentul răzbunării şi, chiar dacă vreau să pedepsesc pe cineva, nu-i pedepsesc pe cei nevinovaţi. Poţi să-i condamni la moarte, cum s-a şi întîmplat cu conducătorii nazişti, dar să fie judecaţi pe baza justiţiei, nu pe baza mîniei. Un om n-are dreptul să omoare o altă fiinţă, chiar un cîine nu poţi să omori, pentru că nu este în concordanţă cu concepţia umană şi cu sentimentul uman. Trebuie să vă spun că eu am revenit în Germania ca turist de foarte multe ori şi am admirat poporul german, care a făcut din ţara sa, prin muncă, o ţară extraordinar de frumoasă, modernă, nouă, productivă. Eu am o admiraţie faţă de poporul german. Mulţi spun: „Tu ai învăţat germana şi ai predat germana şi îţi place literatura germană”. Îmi place foarte mult. Şi Goethe, şi Thomas Mann, şi Schiller, Schiller e cel mai mare dramaturg după Shakespeare. Şi dumneavoastră aţi învăţat literatura universală şi ar trebui să ştiţi.

Bineînţeles că îi ştiu, doar că mie îmi plac mai mult contemporanii, în special Peter Handke, care e unul din scriitorii mei preferaţi, dar şi Heinrich Böll, R.M. Rilke, Gottfried Benn…

Normal că dumneavoastră, potrivit structurii dumneavoastră, aveţi alte gusturi, eu totdeauna trag spre clasicism. Pentru mine Homer este izvorul, Eschil este creatorul tragediei, Sofocle, Euripide, Aristofan este maistrul şi creatorul fundamental al comediei şi de aici porneşte literatura, nu? Horaţiu, Ovidiu, Virgiliu vin cu epopeea, că el trece pe linia trasată de Homer, nu? Normal că toţi merg pe linia trasată de Homer. De exemplu, în perioada Renaşterii, Petrarca merge pe urmele clasicilor greci, Sapho şi ceilalţi.

Cam toată Renaşterea are de fapt rădăcini în Francois Villon, dar şi în cîntecele eroice „populare”…

Villon, Baudelaire şi vine titanul, nu?

Dante Aligheri.

El e vîrful, dar vîrful e precum Everestul, eu am citit trei luni Dante şi l-am şi recitit.

Cîte o lună pentru un volum-stare…

Pentru că spune prea mult pentru creierul meu.

N-aţi făcut niciodată legătură între „Infernul” lui Dante şi ceea ce aţi trăit dumneavoastră în lagărele naziste?

Ba da, sigur că există. Există. Prima parte a trilogiei, Iadul, sau Infernul, cum spuneţi dumneavoastră, Purgatoriul şi ParadisulInfernul este viaţa mea din perioada nazistă, este un infern mai real decît al lui Dante. Dante nu a simţit, personal, infernul. Că el s-a plimbat cu Beatrice şi Virgiliu… Dar nu a fost în mijlocul iadului, nu? Şi a ajuns în Purgatoriu, ba şi în Paradis, tot cu frumoasa Beatrice, nu?

Şi dumneavoastră, ca filolog, nu v-aţi gîndit să vă scrieţi biografia? Vă întreb asta pentru că văd că aveţi în faţă un teanc de foi, pe ultima fiind scrisă cifra 800. În ce limbă o scrieţi?

Da, bineînţeles, bineînţeles că scriu. Şi mai am. Scriu în limba maghiară, limba mea maternă este maghiara.

Şi aici, în acest manuscris imens, povestiţi, probabil, şi despre perioada aia, atît de ieşită din comun?

Da, este, perioada Infernului este. Este Infernul. Mult mai detaliat şi nu pot, nu am prospeţimea cerebrală pe care am avut-o înainte…

De cînd o scrieţi?

De un an şi ceva.

E recentă.

E recentă, dar trebuia să adun, că trebuia să macin. Cînd am venit acasă, după război, nici nu vroiam să aud de lagăre. Numai în vis mi-au apărut bombardamentele şi tragediile, sistemul nervos era zdrobit, sigur.

I-aţi găsit un titlu sau încă nu?

Sînt încă în căutarea unui titlu scurt, din care să se înţeleagă că este Infernul, apoi, să nu-i spun Purgatoriul, dar e ridicarea mea ca om şi ca intelectual. Că eu, fără părinţi, trebuia să muncesc, să întreţin familia, să învăţ.

Oricum, asta era deja „Raiul” faţă de ce trăiserăţi…

Raiul a venit după ce am terminat studiile de economie, deja intrasem în învăţămînt, am fost 12 ani ziarist, dar politica m-a alungat. Am mai scris şi cîteva articole critice şi au venit de la Comitetul Central să mă ancheteze, că eu sînt împotriva partidului şi împotriva socialismului. Le-am spus: „Cum? Eu sînt comunist, am intrat în Partidul Comunist!” Singur, nimeni nu mi-a spus, eu eram comunist din copilărie, de la ilegalişti am auzit ce e comunismul şi socialismul. În mod absolut voluntar am intrat în Partid, pînă cînd am văzut că se întîmplă lucruri murdare. Pentru poziţia de conducător, Gheorghiu-Dej îl omoară pe Pătrăşcanu, îl împuşcă în ceafă. Dar ce-i asta? Luptă între ei… Nu vorbesc de Ceauşescu. Cînd prima dată l-am auzit vorbind pe omul ăla, înainte de a veni la putere, la Sesiunea Academiei de Ştiinţe a României, a fost la Cluj. El conducea şedinţa, Ceauşescu, era secretar acolo. Vorbea cu Cioculescu şi cu ceilalţi academicieni ca şi cu nişte căţei. Era acolo un vechi ilegalist, l-am întrebat: „Cine-i ăsta?” Şi a spus: „E Ceauşescu, n-ai auzit de el? El va fi primul secretar şi va fi jale”. Omul era un ilegalist, era un intelectual şi ştia, avea legături şi la Comitetul Central, ilegalişti care au fost şi-n închisoare, ştia foarte multe.

Şi asta în ce an se întîmpla?

Era în 1958. Eram redactor şef adjunct la ziarul regional. Era Regiunea Mureş Autonomă Maghiară. Deja. Prea s-a dus pe partea naţionalismului maghiar cînd era regiune maghiară şi s-a abuzat. Eu nu sînt pentru abuz. Cînd am auzit că în birourile consiliului popular regional i se spunea omului român: „Aici se vorbeşte ungureşte”. Păi asta nu se poate, nu se poate.

V-aţi întîlnit pînă la urmă cu sora şi cu fraţii dumneavoastră?

Da. Sora mea şi cei doi fraţi m-au aşteptat acasă şi-n 1945, la 1 octombrie, am venit acasă, atunci am putut să umblu.

Cum aţi hotărît că nu mai are rost să-i căutaţi prin Germania?

Păi am fost în toate lagărele şi am întrebat de ei, nimeni n-a ştiut nimic şi am dedus că fraţii mei nu au fost deportaţi. Altfel, trebuia să-i fi văzut cineva sau să fi auzit de ei, dar n-a auzit nimeni nimic. Sora mea s-a eliberat în zona sovietică, acolo nu puteam să intru, tot era un hotar, deşi era împărţită Germania în patru zone, sovieticii te lăsau, dar nu te lăsau înapoi. Aşa că am venit acasă şi am găsit două surori, una a fost ascunsă în Budapesta, mai mare, că eu eram cel mai micuţ, şi doi fraţi. Erau acasă, era mare fericire. Am trăit cîţiva ani împreună, într-o casă, ca fraţi foarte buni, în multă înţelegere. Şi aşa a și rămas. Fratele mai mare a murit. Sora care a fost în lagăr a murit, că s-a distrus sistemul digestiv, a avut cancer. Şi eu trăiesc acuma cu un stimulator, aici am un stimulator pentru inimă, un mic aparat electronic care dă pulsuri în locul inimii.

(Arată unde e aparatul, în partea stîngă, sub haină, ca şi inima – n.n.)

Astea sînt urmările…

Normal, că altfel aş fi fost foarte sănătos. Eram călit, eram puternic, altfel n-aş fi putut supravieţui. Eram şi obişnuit cu mizeria şi cu sărăcia, şi cu foametea încă din copilărie. N-aveam prea mult de mîncare, eram foarte săraci. La un moment dat eram şapte inşi, lucra un singur om, apoi şi fratele mai mare a început să lucreze şi să aducă ceva acasă. Dar nu aveam mîncare normală, n-aveam îmbrăcăminte, stăteam într-o casă mică, într-o colibă. Iarna era ger şi gheaţa străbătea prin pereţi.

Ce s-a întîmplat cu cei doi prieteni ai dumneavoastră?

Herman Iacob a murit în lagăr. Cu Naftalin m-am întîlnit, într-o situaţie extrem de sentimentală. Cînd am revenit, la 1 octombrie, evreii aveau o casă, acuma este maternitate. Şi acolo era primirea noastră. Nu ştiam încă de fraţi, de surori, am intrat în baie, am intrat în cadă, după atîtea zile de drum. Drum mare şi nu era atunci circulaţia ca acum, am venit vreo trei săptămîni, ne-am mai oprit aici, acolo, la Praga, la Budapesta, unde voiam, nu era problemă. Am intrat în sanatoriu, făceam baie şi cine intră? Naftalin Raymond. A devenit un băiat frumos, dezvoltat, bine hrănit. Avea fabrica de oglinzi şi de geamuri. Şi ce face el, de bucurie? Mă ia din cadă, avea un costum mult mai frumos decît al meu acuma şi mă strînge: „Mîntuitorul meu!” Am spus: „Nu, Iacob Herman a fost mîntuitorul tău”. Dar Herman nu mai era, săracul, era un om extrem de bun la suflet. „Îmbracă-te”, mi-a zis. M-am îmbrăcat şi m-a dus nu departe, unde e hotelul Grand, ştiţi unde. Acolo era fabrica lor. Avea două case cu un etaj. „Hai, că mama te aşteaptă”. M-am dus acolo, mama m-a îmbrăţişat şi a spus: „Eşti al doilea copil al meu. Voi sînteţi fraţi şi, pentru că mi-ai salvat fiul, casa asta – şi a arătat la cealaltă casă – e a dumitale”. Nu mă interesa averea, nici acuma. Dar nu mă interesează… Eu tot am rămas cu concepţii socialiste, deşi partidul în care am intrat, m-a înşelat, la un moment dat, partidul sub conducerea lui Ceauşescu nu avea nimic comunist şi nimic socialist, dar avea deja aspecte ale fascismului. Dictatorial. Am vrut să ies din partid, soţia nu m-a lăsat, a zis: „Te nimiceşte şi pe tine, şi pe mine, şi pe cele două fete”. Am două fete. Şi, ca fiecare om care trebuie să se acomodeze, oportunist, am spus: „Asta este”. I-am spus că „Eu nu doresc casa, doamnă Naftalin”. Că să nu-i spun doamna Naftalin, să-i spun pe nume. Cu greutate i-am spus pe nume, că eram copil sărac şi nu eram obişnuit să vorbesc cu oameni înstăriţi, că erau bogaţi, era una din cele mai bogate familii. Dar casa nu-mi trebuie. Prietenia nu se plăteşte cu case şi bani. Apoi ei au plecat, a venit naţionalizarea, s-a luat tot. S-a luat, s-a luat, dar eu nu pot să primesc ceva material pentru… Au mers în America, s-a îmbogăţit, a devenit milionar în dolari şi în ’64 a venit în Tîrgu Mureş şi a stat tocmai la hotelul acela, alt hotel încă nu era. Trimite un prieten comun la mine, stam la masă, intră şi zice: „Salut, m-a trimis Naftalin Raymond”. „Ştiam că e la New York, cum te-a trimis?” „Aici este, la restaurantul „Transilvania”, m-a trimis după mîntuitorul lui”. Păi, dacă m-a invitat, m-am dus acolo. Sigur, imediat a apărut omul de la Securitate, că ştiam, că aveam prieteni la Securitate şi fratele meu lucra şofer la Securitate pînă cînd nu le-a convenit lor şi l-au dat afară. „Ce vrei, nu ştiu ce…”„Nu vreau nimic”. Raymond  mi-a zis: „Vrei să vii la mine?”. „Nu pot, i-am zis, n-am să primesc paşaport”. A fost la noi, i-a plăcut la noi. Odată vine tanti Berta la noi şi spune: „Dragă Sam, Raymond vrea să-i faceţi o vizită”. „Cum să-i fac o vizită, că doar nu stă la Cluj? Stă la New York, cum să trec peste, cum să ies din ţară? Cum să trec peste ocean?”. „Am adus bilete. Dus-întors, Tîrgu Mureş – New York, New York – Tîrgu Mureş”. „Tanti Berta, dar de unde să plătesc?”, că ştiam că un bilet costă 800 de dolari, „Eu n-am atîţia bani, eu am de toate aici, dar n-am dolari”. „Dar cine v-a spus să plătiţi? Dumneavoastră meritaţi de o mie de ori mai mult, că mi-aţi salvat copilul”. Zic: „Chestia asta am lămurit-o, pentru prietenie nu se plăteşte”. Şi atuncea… am avut un mare noroc, dar am avut în viaţă şi noroc, de multe ori am avut noroc. La Securitate a venit ca adjunct un prieten de-al meu de copilărie. Blaga Ştefan. M-am dus la el: „Dom’le, un paşaport să mă duc acolo…”„Du-te, mă, da’ ce crezi… Îmi ia gradele, stelele…”„Păi, nu fi aşa de crud, îmi eşti prieten sau nu-mi eşti prieten?” Mi-a dat paşaport, m-am dus la Bucureşti pentru viză, atunci era uşor. Au trecut trei zile, noaptea, la ora 2,30 sună telefonul: „Mister Csernovitz?”„Yes”. New Yorkul. Naftalin Raymond. „Mă, mă întreabă, tu nu poţi vorbi cu soţia, cu Ana, să vină şi ea? Că aşa de amabilă a fost cu mama mea…”„Tu aşa vorbeşti de parcă ar trebui să meargă în vecini. De unde să scot eu bilet”„Biletul mîine dimineaţă este la voi”. Şi, într-adevăr, a venit a doua zi biletul. Viza. Păi, du-te şi spune, m-am dus la Blaga: „Măi Blaga, măi! Îţi dau cuvîntul meu de onoare, eu nu rămîn acolo, fiicele mele rămîn aici. Îţi dau toate actele mele, diplomele, tot, dacă n-ai încredere”. „Băi, du-te-n… de-aici”. Şi ne-am dus la New York, am stat o lună de zile. Şi mă întreabă Raymond: „Nu vrei să rămîi aici? Îţi dau 400000 de dolari, fă o afacere şi, cînd vei avea, în plus, îmi dai, eventual, înapoi”. I-am spus: „Nu pot”„Păi de ce?”„În primul rînd, pentru că fetele mele sînt la Tîrgu Mureş. Eu nu mă despart de fete pentru nimic în lume”„Nu e nici o problemă, rezolvăm prin Crucea Roşie Internaţională şi aducem aici fetele” – „M-ai prins. Acuma să-ţi spun adevărul. Eu aici, în America, nu pot trăi. Eu sînt de altă structură, eu nu pot să accept această situaţie de multe ori sălbatică, să nu poţi ieşi la plimbare seara că te jefuieşte cineva, cu drogurile, cu alcoolul, că am văzut acolo oameni de mare clasă, profesori, artişti-alcoolici, ca nişte porci. Am auzit la televizor, în fiecare zi 600-700 de crime în New York, vreo 10000 de jafuri şi spargeri… Nu, nu-mi place America”. A spus: „Asta înţeleg, căci nici mie nu-mi place, dar nu mai am încotro”. Dar, cînd mergeam în Europa, ne-a trimis de fiecare dată cîteva sute de dolari, pentru benzină, pentru una, pentru alta. Asta este relaţia. Acum am auzit că e bolnav şi asta mă doare foarte mult, nu pot să mă duc la el. Nu pot, am fost acum şase ani la Los Angeles, la fiica cea mare, acolo locuieşte acuma, a fost un cutremur foarte puternic şi m-a zdruncinat vreo 10 ore şi jumătate întruna şi nu suport zborul. Niciodată nu mi-a plăcut. Nu mi-e frică de moarte, sînt un om echilibrat, dar se pare că sistemul nervos sau structura cardiacă nu suportă. Nu pot să mă duc, că altfel m-aş duce, acuma am bani, nu trebuie să-mi trimită el. Am bani, pentru că eu ştiam ce să fac, cînd eram copil mă duceam la CEC şi am citit: „Strînge bani azi pentru zile negre!” şi aşa am făcut. Am cîştigat foarte bine ca electronist la grupul şcolar, profesor cu toate gradele didactice, cu toate vechimile, plus profesor emerit, plus fruntaş, acasă mai aveam cel puţin un salariu bun, la şcoală aveam 6000 de lei, aici am cîştigat 7-8000 de lei. Veneau şefii de la partid, de la consiliu, de la Securitate, de la fabrici, de la combinate: „Pregăteşte fiica mea sau băiatul la facultate, la admitere. Plătesc cît vrei”. Ştiau. O lună de zile făceau proba şi, dacă prindeau ceea ce eu cer, înseamnă că intră. Aşa am cîştigat. Toţi despre care ziceam că intră – intrau. În fiecare săptămînă le făceam examene: 15 pagini scrise din memorie. Ziceau: „Pe Ceauşescu îl lăsăm afară”. Le spuneam: „Nu putem să-l lăsăm afară. Cei care corectează n-au curajul”, trebuia să înveţe şi porcăria asta, dar intrau. Veneau cu flori, şampanie. Aveam o situaţie bună. După ’89 m-am pensionat, ştiam ce trebuie făcut ca să adun bani, aşa că nu am probleme financiare, primesc şi de la nemţi despăgubiri. Pe Raymond l-am sunat, dar nu răspunde, am auzit de la cineva că a avut o erupţie cerebrală şi e puţin… cum să spun?… nu se poate mişca.

Eu pe Ceauşescu îl urăsc mai tare decît pe Hitler. În sufletul meu, şi în concepţia mea faţă de Ceauşescu, am o repulsie şi chiar un sentiment de răzbunare care n-ar merge pînă acolo că să-l ucid. Dar nu pot să nu-l acuz, pentru că mi-a creat frica prin sistemul lui de supraveghere politică. La clasă, cînd vorbeam de problemele economice, în fiecare clasă erau spioni. Mă turnau ce vorbesc şi ce nu vorbesc, am avut şi anchete pentru asta. Am această ură pentru că el a distrus socialismul. Eu am dorit să construim socialismul, dar el a distrus socialismul prin dictatura lui, chiar personală. A făcut mult rău pentru acest popor. Sigur că şi faţă de Hitler am o respingere totală, dar nu era atît de aproape de mine el, pe Ceauşescu îl ştiam personal, auzeam personal ce vorbeşte, cum vorbeşte şi ştiam ce face. Ştiam că face un lucru absolut negativ pentru poporul român şi de aceea nu-l pot ierta. Nu l-aş fi putut ucide, în mod categoric, dar n-am să-l pot ierta. Niciodată în viaţa mea.

                                                                                           (septembrie 2002)

Publicat în Actualitate, Cultură, Interviu, Istorie, RecomandateRecomandat1 recomandare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Evenimente viitoare