Interviu realizat de Nicoleta Dabija
Radu Afrim, în ce relație sunteți cu timpul?
Cu timpul trecut sunt într-o relație dezastruos de bună. Cu timpul viitor, într-o relație de ignoranță reciprocă: eu îl ignor, el mă ignoră. Mereu a fost așa. Cu prezentul negociez. Așa cum n-am negociat niciodată în piața de legume. Poate doar în Tunis în bazar am făcut-o. Ca să mai pierd timpul…
Ce se întâmplă într–o zi obișnuită din viața lui Radu Afrim, o zi petrecută acasă, la Beclean?
Zilele obișnuite sunt cele de la muncă. De la repetiții. Cele de acasă sunt unice. Fiecare din ele. În fiecare zi înflorește alt pom, în fiecare zi apare o pasăre nouă în curte. Chiar dacă tot vrabie se cheamă. Nu mai vorbesc de forma norilor. Niciodată aceeași. La repetiții nu văd cerul. Văd niște reflectoare. Nu tocmai de ultima generație… Acasă timpul ăsta de care mă întrebai trece foarte repede. O excursie cu bicicleta pe dealuri sau una cu câinii prin pădure și a trecut ziua lungă de vară. Trag cât pot de mult de cafeaua de dimineață băută în curte. De aceea, în orașele prin care montez caut cafenele cu view. Dacă găsesc o terasă într-un spațiu solar, nu-mi doresc mai mult. Acasă călătoresc mult în mine. Excursia asta poate dura două secunde. Plăcerea de altădată de a flana prin aeroportul unei mari capitale se estompează pe zi ce trece. Acum niște ani, abia așteptam să miros parfumurile Hermes în magazinele din aeroport. Acum prefer să miros în curte lavanda sau magnolia. Adică sursa. Pentru Orașul cu fete sărace am scris un poem despre aromele plantelor de curte. Vezi, nici când lucrez la o piesă nu am o relație prea bună cu timpul. Nu știu când să mă opresc. Și uite așa iese spectacolul de trei ore. Și criticii au îmbătrânit, nu mai au răbdare să stea trei ore cu fundul pe scaun. Dacă nu e un Ostermeier. Snobismul obligă.
Ce vă preocupă în timpul situat între două spectacole?
Lucruri care nu țin de meseria mea. Și de care nu mă pot ocupa în timp ce lucrez. Lucruri de bun simț. Plata facturilor restante la lumea reală. Citesc. Pe diagonală mai mult. Descopăr pictori morți demult. Pe internet. Mă uit la începuturi de seriale. Am timp să scriu comment-uri. Mă bag ca musca-n kkt. Înjur politicieni pe paginile lor de fb. Nu dau inimioare polițiștilor care plesnesc șoferițele cu garoafe de 8 martie. Ascult tot ce apare în muzică și-mi repet că degeaba tot aștept să scoată Kate Bush album nou. Apoi mă iau cu altele. Fără să le provoc, îmi vin idei de spectacole și a doua zi mi se par anoste. Însă a treia zi mă pun pe treabă. A patra zi mă las. Reiau totul în prezența actorilor. Citesc câte cinci pagini din piese noi scrise de alții. Dacă n-au măcar o frază sclipitoare, vor arde în focul recycle bin-ului. Bârfesc pe mess cu actori-amici postările stupide ale actorilor mai-puțin-amici. Verific constant cotele autocenzurii artiștilor în noul context politic corect. Am preocupări majore, după cum vezi.
Ce întrebări vă deranjează, ce sunteți prea des întrebat și despre ce ați vrea să fiți întrebat?
Aș vrea să nu mai fiu întrebat nimic despre mine. Nici ca artist, nici ca om. Nu știu cum s-ar putea întâmpla asta. Cred că toată lumea care a dat multe interviuri simte asta de la un moment dat. Mai scap un ochi la tv și nu pot înțelege cum unii nu se mai satură să vorbească despre ei. De fapt, la noi toate emisiunile sunt despre cei care le fac. Pe față sau nu. Mă oripilează gândul că cineva își poate imagina zi de zi că e interesant. Când el e doar stresant. Bieții oameni nu mai pot să vadă fețe noi, nu li se dă șansa să știe că lumea e în altă parte. Că viața e în altă parte. Cei care nu pot sau nu-și permit să plece din fața televizorului ar trebui să fie despăgubiți. Sau să li se dea pensii speciale la capătul unei vieți petrecute în fața tv-ului. Și uite așa, am evitat răspunsul. Consider că un interviu ratat e la fel de păgubos ca o carte ratată. Sau un spectacol ratat. Sigur, nu e o crimă împotriva umanității, dar orișicât…
Considerați franchețea, care vă caracterizează, o calitate? Cât rău vine din urma ei?
E un dat. Ca altele. Îmi pare rău pentru răul pe care-l poate ea cauza altora. Și mi se rupe de răul pe care mi-l cauzează mie. Nu premeditez. Nu-mi zic: astăzi voi spune adevărul meu în fața următoarelor persoane. Astea vin. Ca voma. Sunt multe situații penibile în care sunt, totuși, diplomat. Sau ce înțeleg eu prin asta. Și nu mă autoflagelez după. Cred că, de fapt, asta e adevărata nesimțire. Dăm pagina și gata. Probabil o să vină puțină lume la înmormântarea mea… Oricum, e foarte greu de urcat dealul unde am eu loc de veci. Lumea se bate pe Bellu. Sunt în senat la Uniter și odată s-a dezbătut ore întregi problema locurilor de veci din Bellu. Cum cutare actriță e supărată că n-are loc lângă Birlic. N-am contabilizat pierderile pe care mi le-a adus franchețea, cum o numești tu. Am exersat pierderea unor lucruri importante. Încă din adolescență. Și încă tot îmi dă cu virgulă.
Sunteți activ pe facebook, postările dumneavoastră primesc sute de like-uri. Considerați utilă forma aceasta de comunicare sau vă încurcă, vă distrage de la cele cu adevărat importante?
E un mega rău ultra necesar. Nu pentru ego, ci pentru munca mea. Atâta timp cât teatrele nu realizează că metodele lor de a aduce spectatorii în sală sunt la fel de old school cum erau pe vremea lu’ madame Filotti… Eu sper că pandemia asta va aranja chestiunea. Adapt or die. Așa… Faptul că mai arunc câte o pisică pe fb e forma mea tăcută de protest împotriva machismului de orice culoare. Nu cred că e fb-ul locul în care trebuie să te iei cel mai în serios. De altfel, eu șterg foarte mult din ce postez. Mi se pare logic. E o responsabilitate, recunosc. Mai ales când ești urmărit de multă lume. La voi la Iași, m-a sunat poliția să dau jos postarea cu femeia care locuia singură și eu consideram că are nevoie de ajutor. Mi-au vorbit frumos, m-am executat. Cică s-au sesizat rudele. Brusc, au apărut rudele. Asta după ce femeia mi-a zis c-o ajută uneori o femeie. O străină.
Vă simțiți mai „viu” în timpul lucrului la un spectacol sau într–o zi de primăvară în care aparent nu aveți nimic de făcut?
Dat fiind faptul că acea zi de primăvară nu e despre mine, ci e despre acea zi de primăvară, deci pot face abstracție de mine (uneori mai conștientizez respirația), pot spune că mă simt mai viu în timpul lucrului. Acolo e vorba despre mine. Nu detaliez de ce anume e vorba despre mine, chiar dacă, aparent, e vorba despre Andrei Prozorov.
În afara teatrului, reușiți să vă mențineți la curent și cu mintea „mobilată” de artă, fie că e vorba de fotografie, de literatură, de pictură, muzică, film. Aveți un secret?
Așa e, însă totul cu justă măsură și selectiv. Să zicem că filmele și cărțile le cam uit. A doua sau a treia zi după consum. Cu artele vizuale e mai ușor. Accesezi foldere și sunt acolo. La fel și cu muzica. Uneori ajung trei sunete pe repeat pentru o zi întreagă. Dar să fie sunetele alea care te duc departe. Departe de ceea ce „a vrut să spună autorul”.
Ceilalți sunt infernul, cum credea Sartre, vă afectează ce spun despre dumneavoastră?
Nu prea ajung lucruri până la mine. Intuiesc doar ce s-ar spune. Pentru că sunt lucruri care s-au spus și altădată, atunci când ieșeam la beri și mai aflam una-alta. Sau când petreceam veri întregi la Vama Veche și era inevitabil să întâlnești artiști sau comentatori ai fenomenului. Sau când stăteam cam tot anul în București. Și mă mutam de la o terasă la alta. Penibile vremuri! Acum, pe fb, bula mea e safe, mi-am făcut curat, nu vreau inscripții porcoase pe pereții mei. Cred că lumea nu-și imaginează cât e de ușor să auzi doar ce vrei să auzi. Cel puțin pentru o vreme. Când ești nevoit să schimbi frecvența, te înarmezi cu replici acide, cu humor și fără încrâncenare. Însă recunosc că după stagiul militar, care a fost o lecție neprețuită pentru mine, prea puține ar fi umilințele care m-ar atinge. Recunosc că, în cele 16 luni, pe lângă agonie am cunoscut din plin și extazul.
De partea cealaltă, nu suport nici elogiile. Îmi amintesc că odată, la un festival, eram cumva artistul omagiat. S-a făcut și expo cu toate afișele spectacolelor mele de până la acel moment. S-a făcut vorbire despre cum am schimbat eu măruntaiele teatrului în ultimii ani. Încă nu se adunaseră decenii. Mi-a fost rău în timpul acelei ceremonii în care toți spuneau lucrurile cele mai alese despre mine. Mă uitam pe fereastră, căutam linia orizontului, căutam un pom de pe linia orizontului, aveam nevoie de un sprijin, aș fi putut să mă sprijin de orice semn din peisaj, aveam nevoie de un punct de fugă. Voiam s-o iau la fugă pe una din liniile paralele despre care noi credem că se întâlnesc într-un punct al orizontului. Nici nu mă puteam apăra împotriva cuvintelor frumoase, lumea nu m-ar fi luat în serios. Altădată s-a făcut o comisie de elogiere, au fost chemați și actori cu gura slobodă să mai pomenească și câte un derapaj. A venit Emilian Oprea cu copiii de mână și a zis că Afrim e nasol, că Afrim nu e așa cum ziceți voi, că Afrim poate detesta lumea. Ei, nici asta nu mi-a plăcut. N-am vorbit câțiva ani cu el. Pentru cine nu știe, vorbesc despre un actor, e un actor format la clasa lui Emil Coșeru, la Iași. S-a scris mult despre mine, s-a scris o carte. Întotdeauna trebuie să iau o gură sănătoasă de aer înainte de a o deschide.
Cum se poartă Radu Afrim cu Radu Afrim?
Jesus, e atât de vizibilă schizofrenia mea?
Care sunt limitele lui Radu Afrim ca om și ca regizor, barierele de care nu treceți?
Nu văd viața ca o cursă de 100 metri garduri. Și nici nu merg la psiholog. Mi se pare absurd să vorbesc despre mine și să plătesc pentru asta. Dacă vrei să te plătesc, spune-mi povești și, când zic eu stop, te oprești. Pentru că mă plictisești.
Presupun că limitele mele ca om /civil sunt mult mai multe decât cele ale artistului care aș fi. Îmi amintesc că dădeam acum 20 de ani un interviu, cred Cristinei Modreanu și titlul era cam așa: „Mă bucur de o libertate interioară totală”. Mă încearcă stări contradictorii de câte ori îmi amintesc de aceste declarații atât de ferme ale mele de altădată. Aș vrea să-ți pot da o listă de bariere atât de înalte, încât nu pot să le trec. Nici dacă-mi agăț mintea de o dronă care monitorizează o câmpie plină de posibilități. Unele limite se pot detecta, mi le știu însă… De exemplu, nu cred că sunt atât de tolerant pe cât le cer celor din jurul meu să fie. Nu cu mine, ci cu societatea în general. Așa cum e ea astăzi. Și la asta încă lucrez. Ca artist, sunt în continuare un control freak. Nu pot să nu scanez permanent tot șantierul. Deși sunt conștient că ar trebui să las de la mine. De prea multe ori. Foarte grele întrebări îmi pui…
Cât de mult din viața dumneavoastră se transformă în spectacol?
Eu nu am deloc o viață spectaculoasă. Lucrurile se repetă. Probabil tot ce nu e spectacol în afara scenei se insinuează aproape ilicit în scenă. Spectaculosul trebuie să erupă undeva. Poate de aceea se întâmplă (încă) multe lucruri în spectacolele mele. Pentru că nu se petrec prea multe în afara lor. Chiar dacă oamenii din spectacole – numiți în mod eronat personaje – par a avea uneori existențe anoste, contextul îi ia pe sus ca o tornadă, îi lasă în peisaje interioare de unde cu greu mai pot ieși. Unii nu-și mai doresc să iasă.
Am folosit hălci întregi din trecutul meu în spectacole. Și încă există capitole tabu. De care nu știu cum aș putea să mă ating. Ceva mă oprește. Nu pot spune exact ce.
Dacă ar fi să alegeți trei amintiri personale reprezentative, pe care le–ați „pus” într-unul ori altul dintre spectacolele create, care ar fi acelea?
Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfalt, despre care s-a spus că e Amarcord-ul meu, mi-a fost dictat într-un ritm halucinant de către spiritul copilăriei. Și a fost o scurgere de amintiri din anii ’70, pe care nu mai puteam s-o opresc. M-am scăldat în copilăria mea cum mă scăldam în Someșul copilăriei. Asta într-o cafenea pe juma’ patiserie din Mureș, în timp ce scriam scenariul. Tu mă întrebi acum despre trei amintiri, însă eu cred că le-am turnat în cimentul spectacolelor mele tocmai pentru a le lăsa acolo. E dur, e aproape o crimă. Așa cum tot în copilărie prindeam salamandre în canalele dintre blocuri și le turnam într-o materie fierbinte ca să le rămână forma încrustată acolo. Uneori ne ieșea, alteori nu.
Există vreun spectacol, din câte ați făcut, pe care–l simțiți cel mai mult al dumneavoastră?
Nu prea. Dar mereu zic că le simt mai aproape de mine pe cele care nu au prins prea bine la public. Sau la critici. Sau au avut viață scurtă. Indiferent dacă scenariul era al unei scriitoare daneze sau al meu. La unele a fost foarte greu la repetiții. Chiar neplăcut. Și au avut un succes neașteptat de mare. Cum e Pădurea spânzuraților. Acest spectacol prea e deja al tuturor. Nu mai poate fi foarte aproape de mine. Și nu e singurul. Ani de zile existau în spectacolele mele părți de care mă simțeam foarte legat și părți de care mi-era jenă. Cu timpul am învățat să renunț din timp la ceea ce știu că mi-ar diminua bucuria de a-mi vedea un spectacol după premieră. Mereu mă minunez ce norocos sunt să lucrez pe plantațiile efemerului. Deși paradoxal, tocmai pandemia ne-a arătat că ar trebui să filmăm totul cu grijă. Să facem arhive solide pentru (alte) zile negre. Că ar trebui să ne facem buncăre pline cu conserve de emoții. Pentru atunci când va trebui să tragem capacul peste noi. Și să ne uităm la nori printr-un periscop camuflat în ierburi.
Cum vă alegeți piesele pe care urmează să le regizați? După ce criterii, ce atribute trebuie să aibă?
E cea mai dificilă parte a lucrului. Mă interesează și stilul/ scriitura, și, evident, mesajul. La noi nu se traduce teatru contemporan decât dacă un regizor a pus ochii pe o piesă și s-a bătut palma cu un teatru s-o producă. S-a întâmplat să dau la tradus o piesă și, odată tradusă în România, să nu mă mai intereseze. În ultima vreme găsesc destul de greu piese noi bune și pentru mine planul B nu e Shakespeare, ci o piesă scrisă de mine. Adică pe care o scriu în timpul lucrului. Posibilitățile sunt infinite. Dacă ai măcar o idee. Cu Maeterlinck am riscat enorm. Îți dai seama de ce. Acum am o premieră cu titlul Consimțământ. Cine ar fi crezut că după o piesă cu moartea în rolul principal trec la o piesă despre educația sexuală în școli? Eu unul, nu. Și totuși, intru ușor în poveste.
Există multe momente de îndoială ori dorința de a abandona proiectul în timpul lucrului la un nou spectacol?
Nu e o regulă. Uite, citeam cu actorii la masa de lectură Patima roșie de Mihail Sorbul, la avizierul TNB era trecut acest titlu. Am lăsat actorii citind și, fără să le spun, am mers la Caramitru în birou să-i spun că nu mai vreau să fac piesa asta. Că e misogină. Păi tu ai ales-o, mi-a zis. Așa e, recunosc, am crezut că se mai poate face ceva cu ea. Dar ascultând actorii îmi dau seama că e atât de proastă, încât nu e nimic de făcut. Caramitru m-a crezut. Peste două zile am început să citim Stăteam în casă și așteptam să plouă de Lagarce, doar cu femei, actrițe mari din TNB. Și ascultând eu actrițele, îmi dădeam seama că e atât de tristă piesa și atât de poetică, încât nu va avea niciun succes la TNB. Am mers în birou la Caramitru și i-am zis că schimb piesa. Biata Ilinca Tomoroveanu, care era atunci directoare artistică, era speriată deja. M-am închis în casă trei zile și a patra zi am venit cu Între noi e totul bine. Și a fost totul foarte bine. Tot la TNB eram pe la mijlocul lucrului la Avalanșa. Brusc, ne-am gândit și eu, și Manole, care era protagonist, că piesa e proastă. Deși lucram la ea de ceva vreme, decorul era gata, vorbele învățate. Am mers la Caramitru să propunem altceva. Nici n-a vrut să audă. Și bine a făcut. Avalanșa a fost un succes. Chiar și voi, la Iași, s-ar fi putut să nu aveți Dansul Delhi. Pentru că inițial trebuia să fac o piesă a unei nemțoaice despre Lenin. Autoarea povestea deja prin barurile din Berlin că i se pune piesa în România. În premieră. Citind-o cu actorii, mi-am dat seama că n-o să prindă la Iași. La Brăila începusem Delir în doi de Ionesco și, deși râdeam bine la repetiții cu diva Lilly Ghiță, mi-am dat seama că sunt totuși la Brăila. Și brusc m-am întrebat de ce Ionesco la Brăila? Cu ce au greșit spectatorii? În plus, Brăila e un oraș plin de probleme, dar și un loc pentru care făcusem o pasiune dinainte de a-l vedea. Și atunci am început cu domnișoara Moscu să umblăm de-a lungul Dunării, prin sate de lipoveni, pe sub Munții Măcinului, în căutare de turci care cântă din mandolină, să căutăm sunete. Și am făcut Suntrack. Despre sunetele pierdute ale locului. Pentru că oamenii nu mai prea cântau. Văd că totuși am schimbat proiectul de multe ori. Deci, e aproape o regulă…
Ce calități trebuie să aibă un actor ca să-l intereseze pe Radu Afrim?
It’s complicated. Dacă am lucra într-un sistem ideal, în care să pot alege și să fiu ales, în care să pot integra mult mai ușor actori independenți între salariații teatrelor, poate distribuțiile mele ar fi arătat puțin diferit. Asta nu înseamnă că au fost multe roluri ratate până acum în spectacolele mele. A fost hardcore la lucru. Dar ne-a cam ieșit. La Iași mie nu mi-a ieșit la Femeia mării. Nu comentez. Azi sistemul scârțâie din ce în ce mai zgomotos. Însă situația e radical diferită în provincie față de București, unde actorii angajați pe salarii mari își permit mai mult ca niciodată să nu calce prin teatre decât de două ori pe stagiune, le pute totul, mai puțin faptul că iau bani degeaba. Știu cât de mult vor să muncească actorii de la Naționalul din Craiova, știu că au nevoie ca de aer să joace și știu că mulți actori de la TNB nu vor să se vaccineze pe motive religioase. Dar nici nu vor să joace în condiții sanitare incerte. Deci îți dai seama cât de mult au ăștia chef să urce pe scenă. Am făcut demersuri disperate să se reia Trei surori, un spectacol care s-a jucat de trei ori pentru că a venit covidu’ și o actriță a zis pe zoom „io zic că cel mai bine ar fi să-l reluăm la toamnă. Prin noiembrie încolo…”. Și asta era una din acele actrițe pe care, într-un fel, eu am adus-o în atenția publicului. De unde tragi concluzia că, pe lângă talent, un actor afrimian ar trebui să aibă un pic de conștiință. Nu recunoștință, doamne ferește. E clar că n-am să mai lucrez în viața mea cu acea actriță. Așaaa… Nu-mi plac actorii tineri care nu pot ieși din faza de admirație nețărmurită față de proful lor din școală. Care admirație se poate transforma într-o mutilare pe viață. Ei sunt de obicei cei mai inflexibili pentru că pentru ei e literă de lege ce le-a zis profu’. Aceștia nu vor putea colabora sănătos cu niciun regizor de felul meu, care ține la unitatea stilului de joc. Urăsc visceral conceptul grotesc de „regie colectivă”. Mai ales acum, când am văzut că unele teatre au tupeul să-l treacă pe afiș. Până acum el exista tacit, era peiorativ și se referea la situațiile în care regizorul dormea în sală și actorii se regizau singuri. Și ieșea ceva greu de privit. Îți zic, asta cu actorul ideal e subiect de teză de doctorat. Însă eu nu sunt printre cei care se înghesuie să facă doctoratul. Vreau să rămân artist.
În multe dintre piesele pe care le regizați e o graniță foarte fragilă între starea de veghe și cea de vis. E o alegere, o exprimare a propriului sine, ce e?
În timpul armatei făceam paza la depozitul de armament undeva în Bărăgan. Și timpul îmi era împărțit de cel de sus. Adică de comandantul de pluton. Făceam trei ore pază, trei ore veghe, trei ore somn. Și s-a întâmplat așa timp de câteva luni. De la un moment dat nu mai simțeam trecerea de la o stare la alta. În orele de veghe nu aveam voie să dormim, însă imediat ce ele se împlineau, puneam capul pe pernă și visul mă locuia. Însă nu brusc. Visul aluneca încet de pe toboganul stării de veghe direct în mine. Apoi schimbul mă trezea. Îmi amintesc cum, la lumina lunii, mergeam cu pușca în spate, însoțit de doi câini pe o cărare mărginită de brusturi uriași până la depozitul de armament. Apoi spuneam o parolă, soldatul mă credea pe cuvânt și îi luam locul pentru trei ore. Departe, în orașul din mijlocul câmpiei, se vedeau focuri sărăcăcioase de artificii. Era noaptea de anul nou. Telefoanele mobile nu se inventaseră, nu-mi spunea nimeni la mulți ani, îmi amintesc că le cântam câinilor muzică ușoară. Cam pe atunci am început să trasez frontiera asta hipnotică dintre vis și veghe. Încă lucrez la desființarea definitivă a celei dintre viață și moarte.
În ultima vreme, vă atrag dramatizările după opere literare. Este un popas dorit sau declanșat de un soi de criză?
E nostalgia după facultatea de filo. Pe care am fușărit-o. Și apoi citeam de teamă. Teama de a nu cădea examenele. Acuma vreau să citesc literatura clasică română și să mă uimesc de ea. Și apoi să-i conving pe cei din trupă și pe cei din sală să citească și ei. Prima experiență a fost acum o sută unu ani, când am pus în scenă Inimi cicatrizate. La teatrul din Constanța. Și umblam prin sanatorii părăsite de la malul mării după cărucioare pentru bolnavi de tuberculoză osoasă. Criza apare în interiorul căutării. Atunci când citești proză românească foarte tare, dar îți dai seama că o dramatizare ar fi forțată. Sau nu găsești soluția ideală de a o pune în scenă. Și atunci o pui la sertar. Și aștepți. Câțiva ani. Așa am făcut cu Tihna lui Attila Bartis. Vreo opt ani am ținut cartea la congelator…
Cum arată un an teatral afrimian normal?
Aproape identic cu anul pandemiei. Doar că detest să văd sala pe sfert plină. Și chipurile oamenilor acoperite. Mie-mi plăcea mult să mă uit peste sală, la spectatori. În timpul spectacolelor mele din curiozitate, în timpul spectacolelor altora din plictiseală.
Cum va arăta viitorul apropiat, ce proiecte aveți în derulare ori în pregătire?
Mai confuz decât altădată. Nimeni nu știe mare lucru. Probabil vor fi pauze mai mari între proiecte.
Dacă priviți înapoi la timpul petrecut în teatre, parcursul e inegal, sinuos, ascendent, cum e?
Cred că e ascendent ca formare a mea, ca limpezire a gândurilor și a relației cu echipa. Cred că am învățat să simplific, să fac curat în jurul mesajului. Și să fiu mai calm. Nu știu cum e parcursul din punctul de vedere al receptării muncii mele. E foarte greu de văzut din interior. Am crescut împreună cu o generație de critici, unii autentici, alții doar snobi. Am schimbat, cred, câteva rânduri de spectatori. Bănuiesc că unii au rămas fideli, alții m-au părăsit. Știu mulți spectatori de-ai mei care au ratat prima jumătate a carierei mele. Și asta nu e ceva rău. Nu știu să fi avut ani răi, ani lipsiți de inspirație sau de contracte de când am început jobul ăsta. Nu mă bag la pariuri despre ce va veni. Nu mă pasionează.
Ce calități credeți că vă distinge în peisajul teatral românesc?
Orice răspuns aș da, ar fi o dovadă de imaturitate. Mă și mir că mi-ai pus întrebarea asta. În primul rând, nu cunosc peisajul teatral românesc. Îl intuiesc doar. S-ar putea să semene cu peisajul de la intrarea pe șosea în orice oraș mare din România. Un amestec poluant de depozite cu materiale de construcții, panouri publicitare neschimbate de ani de zile cu vedetele noastre care au buricul lucrat în Photoshop, pe sus ornamente de Crăciun uitate din anii tranziției de la speranță la disperanță, gropi cu băltoace pe șosea, în care se reflectă o reprezentanță BMW, plantată în fața unui bloc comunist peste al cărui gri au pus polistiren de 10cm și, într-un sfârșit, impozant containerul albastru pe care scrie cu galben Ikea.
Cum s–a schimbat în timp viziunea afrimiană, cum ar arăta harta ei?
Agățată într-un cui. Dar nu bătută în cuie. Ca să mă citez, dintr-un spectacol. Oricum, harta asta arată un teritoriu foarte fluid. Uneori mlăștinos. Cu multă vegetație care crește la lumina de neon. Evident, se presupune că există orașe. Capitala se schimbă periodic. Ultima capitală se cheamă Treipiesetriste. Și nu prea se trăiește bine acolo. Cetățenii migrează cât mai departe de ea.
Dacă aș spune, și sunt convinsă că n–aș fi prima, că teatrul pe care–l faceți este o cale de redescoperire a umanității din noi, ați considera–o o definiție falsă?
Nu, nu e deloc falsă. Însă eu mai mult o caut. Această umanitate din mine. Sunt sigur că spectatorii o (re)descoperă mult mai repede pe cea din ei, atunci când sunt în sală.