Interviu cu un reprezentant al ultimei familii de evrei din Blaj

Holocaustul a fost unul dintre cele mai tragice evenimente din întreaga istorie a omenirii, fiind numit, de-a lungul timpului, “o soluție” prin care să fie exterminați toți evreii din întreaga Europă, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Această măsură a făcut parte din programul de exterminare al evreilor, condus de regimul național-socialist din Germania, în fruntea căruia se afla Adolf Hitler. Istoria acestor fapte crunte este una lungă, iar martori au mai rămas foarte puțini. Cu toate acestea, într-un oraș din inima Ardealului, în orașul Blaj, se află familia Faibis, ultimii evrei din zonă, numărul actual fiind de 0,05 la mie.

Grație generozității domnului Avram Faibis, am avut o ocazia de a-l asculta povestindu-ne, cu un dar aparte,  despre ce a însemnat, pentru domnia sa, Holocaustul, despre sentimentele pe care le-a trăit, despre pierderile suferite din partea familiei soției, dar și multe alte lucruri interesante legate de cultul mozaic și ce înseamnă să fii evreu în lumea contemporană.

Antonia: „Bună ziua! Ne bucurăm că ne-ați primit în această zi și am vrea să vă luăm un interviu în care să ne vorbiți despre dumneavoastră, despre comunitatea evreiască din Blaj, pre și post Holocaust, despre ce înseamnă să fii membru al cultului mozaic.”

Avram Faibis: „Mă bucur să vă primesc, fiindcă așa spune profetul Zaharia: Binecuvântat cel ce vine întru numele Domnului! Nici nu îmi imaginam altfel două mesagere, decât care vin în numele Domnului. În ceea ce privește istoria Blajului, eu vin, originar, din Moldova, mai puțin știu să vă dau date concrete, atâta că a existat o comunitate aici. Când am venit pe aceste meleaguri, prin căsătorie cu draga mea soție, am găsit undeva în pod, o listă cu 116 nume, deci în Blaj și în cele câteva comune din jur existau 116 familii. La trecerea unei perioade de timp, evenimentele care au fost, Al Doilea Război Mondial și Holocaustul, o parte din ei au plecat la Domnul, o parte în Israel, o parte s-au mutat în alte localități, astfel încât, în data de azi, 27 august 2020, eu și soția reprezentăm ultimele rădăcini ale poporului din Israel aici, în Blaj, le păstrăm, sărbătorile, fără nicio discuție, sâmbăta, de asemenea, după porunca ce ne este dată în Biblie, să respectăm ziua a șaptea ca fiind ziua de odihnă. Fac tot posibilul pentru a mă deplasa, este nevoie de o comunitate de minim zece persoane pentru a se ține slujba, iar singurul loc de acest fel este la Cluj. Odată cu trecerea anilor, devine mai complicat să pot ajunge la Cluj, însă fac toate diligențele, fie plec dis-de-dimineață cu ocazie, fie cu trenul, să ajung la sărbători și să fiu acolo, să particip. Când poate și soția, vine și dânsa, dacă nu, ea se roagă de acasă, căci spune: Rugăciunea plecată dintr-o inimă sinceră ajunge întotdeauna la Dumnezeu” și este adevărat, se adeverește mereu ce spune ea. O avem pe doamna profesoară de la școala „Toma Cocișiu”, doamna profesoară Cârnaț, care întotdeauna, alături de elevii și pentru elevii din Blaj, conform programei de învățământ, comemorăm Ziua Holocaustului și aducem și alte evenimente în discuție, cum ar fi descoperirea cercetătorilor britanici care au ajuns la o concluzie: că a fost dublu numărul organizațiilor care l-au sprijinit pe Hitler în identificarea în întreaga Europă a persoanelor de origine evreiască și, mă rog, comasarea lor către lagărele de externare, de unde foarte puțini au scăpat, se știe, undeva la șase milioane de victime în rândul poporului evreu, dintre care un milion copii. Cel mai mult m-a impresionat, personal, atunci când am fost în Israel, cum am ajuns acolo, doamna ambasador de la vremea aceea, în 1991-1992, a organizat o excursie pentru cei care erau implicați, în țară, în acele asociații de prietenie România-Israel, eu am făcut una aici, în Blaj, și au venit personal de la ambasadă, a fost drăguț, preotul Opriș, el a fost președinte, cu o minte foarte deschisă și un preot de excepție. Eu am fost singurul din grup care era evreu, restul toți au fost creștini,iar atunci, excursia s-a organizat pentru a vedea locurile sfinte cu semnificații pentru creștini, am învățat și eu foarte multe de acolo. Asta vreau să spun, că am avut bucuria să calc pe Pământul Sacru.”

Timeea: „Vă mulțumim frumos! Acum, aș dori să vă rog să ne povestiți despre experiența familiei dumneavoastră în timpul Holocaustului.”

Avram Faibis: „ Fiind de la Moldova, cei din familia noastră au scăpat cu viață, au fost duși la muncă forțată, am și acum cartea de muncă a tatălui meu, unde se adeverește negru pe alb, că au fost duși la muncă forțată. A fost regimul și, mă rog, situația politică de așa natură, încât au trebuit să lucreze forțat, că nu au fost plătiți în niciun fel, din cauza faptului că erau evrei, iar atunci, au fost siliți să muncească. Dinspre ramura soției, au fost victime care au murit în Holocaust, un unchi de-al ei, fratele bunicii, era avocat în Târgu-Mureș, vorbea patru-cinci limbi, cânta la vioară, era un om instruit, l-au arestat, l-au dus cu trenul, nu s-a mai întors. În fiecare an, de sărbători, când spunea rugăciunea, ea plângea, iar Jenica, fiind copilă, o întreba:„Dar bunica, de ce plângi?”, și îi explica faptul că, după ce și-a pierdut inclusiv fratele și celelalte rude, cu toții au murit în Holocaust. Din partea mea, nu. La Moldova nu s-a întâmplat așa ceva, numai aici, unde a fost ocupația hortistă, în Transilvania, aici s-au întâmplat evenimentele acestea triste și dureroase.”

Antonia: „Care credeți că este numărul aproximativ al evreilor care au murit în Holocaust?”

Avram Faibis: „Destul de mulți. Bine, istoricii încă se mai duelează. Ce au făcut hitleriștii, au încălcat porunca lui Dumnezeu, ca să încerce să demonstreze că rasa lor, așa-zisa rasă ariană, este singura care ar trebui să trăiască, iar restul, așa-zisele rase inferioare, ar trebui să dispară. Numărul exact e greu de spus. Foarte puțini s-au întors.”

Timeea: „Ne puteți spune cum a fost viața ca evreu în timpul comunismului?”

Avram Faibis: „Destul de grea, în sensul că, dacă voiai să ajungi ceva sau, mă rog, să promovezi pe scara socială, trebuia să te înscrii în Partidul Comunist, să aplauzi tot timpul, tot Blajul știe că eu nu am fost membru de partid. Cu mâncarea a fost echilibrat, nu puteai face excese, că nu aveai de unde.”

Antonia: „Dar din punctul de vedere al respectării ritualurilor sărbătorilor specifice, puteați să vă manifestați?”

Avram Faibis: „Da, puteam. Bineînțeles, existau și aici …marea majoritate a interdicțiilor erau pentru elevii care erau creștini, deci întotdeauna se organiza o reuniune tovărășească, însoțită de dans, muzică, astfel, copiii creștini să nu meargă la seara de Înviere sau la alte sărbători de genul ăsta. Existau atacuri antisemite și în presă, mai există și acum o astfel de aripă, dar să sperăm că nu va avea priză la public. Noi, acum, reprezentăm 0, 05 la mie din populația României, așadar, suntem foarte puțini.”

Timeea:„Ce sentimente aveți dumneavoastră când vă gândiți la Holocaust?”

Avram Faibis: „Ca toată lumea, aș fi dorit ca, măcar la sărbători, să le pot serba local, cu prieteni, cu rude, cunoștințe, tot evrei. Din păcate, asta este realitatea, suntem ultima familie din Blaj, iar legătura cu rudele o ținem prin internet, telefonic și merg și asist la slujbe la marile sărbători”

Timeea: „Ne-ați putea spune mai multe despre această sărbătoare numită Hanuka?”

Avram Faibis: „Sărbătoarea Hanuka pleacă de la un eveniment istoric, în sensul că, sirienii în asociere cu grecii, au invadat Israelul și au încercat să îsi impună cultul idolatric și, intrând în Templul Sfânt din Ierusalim, l-au profanat. Fiind în inferioritate numerică și nefiind atât de înarmați ca armatele cotropitoare, în pofida acestor lucruri, i-au învins într-un final și, când au intrat în templu și au găsit templul profanat, au dorit să-l resfințească. Au găsit din întâmplare, într-un colț, un ulcior de ulei sfințit, la cât era de mare menora, cantitatea de ulei a ajuns, practic, pentru o noapte, fiind perioadă de război, până au ajuns la măsline, până le-au discuit, până s-au întors înapoi la templu și l-au sfințit, au trecut opt zile. Flacăra a pâlpâit vreme de opt zile și, cu uleiul pe care l-au adus, au resfințit templul. În memoria acelei minuni, evreii au Sărbătoarea Luminii și se începe cu acel candelabru cu nouă brațe, este o sărbătoare veselă, se dansează, se cântă, se mănâncă dulciuri. Se mănâncă, în special, gogoși fierte în ulei, ca să aibă legătură cu uleiul sfințit care a fost adus și cu care a fost resfințit templul.”

Antonia: „Ne puteți spune cum se sărbătoresc Paștele la evrei?”

Avram Faibis: „Porunca este să nu se mănânce pâine, pentru că ei, plecând de acolo în grabă, au luat doar aluatul, l-au pus pe pietre să se usuce și l-au mâncat. Deci, opt zile, noi avem poruncă să mâncăm doar pâine nedospită. Acesta este Paștele Domnului.”

Timeea: „ O ultimă rugăminte ar fi, să ne povestiți cum se comemorează Holocaustul în orașul dumneavoastră, adică în orașul Blaj, un eveniment anume care să implice și școala, poate.”

Avram Faibis: „Vă spuneam că doamna profesoară Cârnaț face o adunare cu elevii de anumite vârste. Fiecare se pregătește cu secvențe, întâmplări, povestiri, citate din cărțile citite pe subiectul Holocaustului, există o rugăciune pe care mereu o rostesc în amintirea și pomenirea sufletului, și ne amintim că, în perioada dintre cele două războaie mondiale, undeva în jur de opt sute de mii au fost evrei, în România, dar, datorită valurilor istoriei și, mai ales din cauza Holocaustului, am ajuns 0, 05 la mie.”

Timeea: „Vă mulțumim că ne-ați acordat acest interviu și că, datorită dumneavoastră, comunitatea evreiască reprezintă un reper cultural în societatea contemporană blăjeană și de pretutindeni. Vă dorim multă sănătate!” (Timeea Ivan și Antonia Cârnaț)

Publicat în InterviuRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *