*din motive obiective, Raluca Boantă și Mircea Cărtărescu nu au putut lua parte la interviu
Cum nu sunteți străină/străin de festivalurile de literatură, fie ele naționale sau internaționale, cum v‑ați simțit Bacfest 2023? Care a fost atmosfera, cum a fost publicul?
Laura Francisca Pavel: Relaţia mea cu scrisul de poezie e recentă, mai exact scriu poezie de abia doi ani, din 2021, aşa că nu sunt prea familiarizată cu participarea la festivalurile literare. Altfel, BAC‑FEST a fost un cadru cât se poate de fast pentru conferinţe, lecturi de poezie, discuţii cu colegii scriitori şi cu publicul cald (format în bună măsură din tineri, liceeni şi studenţi), iar pentru desfăşurarea ireproşabilă a evenimentelor din zilele de 14, 15, 16 şi 17 septembrie merită felicitaţi prozatorul şi criticul Adrian Jicu, directorul Bibliotecii Judeţene „C. Sturdza”, împreună cu colegele şi colegii lui din echipa de organizare. Chapeau! BAC‑FEST‑ul este un reper pentru un anume mod de a fi împreună, de a ne cultiva ritualuri cotidiene ale trăitului în comun, ca şi pentru dialogul inter‑arte (de la poezie la teatru, până la superba murală Bacovia, datorată artistului stradal Bogdan Scutaru).
Moni Stănilă: M‑am simțit foarte bine la BAC‑FEST. Știam și despre edițiile anterioare și pot spune că invitația m‑a luat prin surprindere. E un festival la care se adună foarte mulți scriitori buni. Dar ceea ce m‑a uimit cel mai mult a fost publicul. Nu mă așteptam să văd amfiteatre pline. Nu mă așteptam la public de toate vârstele. A fost copleșitor din acest punct de vedere. Iar echipa, ca să citez din cadrul festivalului, e vie! Adrian Jicu nu obosește, îl invidiez.
Paul Cernat: Am avut sentimentul, reconfortant, al unei comuniuni literare – ceea ce nu‑i puțin lucru – și al unui spirit de comunitate. Am avut, apoi, senzația tonică a unor regăsiri after all this years – cu scriitori pe care îi prețuiesc mult și cu care, chiar dacă nu am mai comunicat între noi de mult timp, am afinități intelectuale puternice și un trecut comun. BacFest a devenit deja o instituție‑reper definită de calitate, prospețime și bun‑gust, iar Bacăul nu e o provincie culturală, ci a devenit un centru dinamic, viu (începuse să fie mai demult, grație revistei „Ateneu”, dar Adrian Jicu i‑a dat un refresh). Cât despre public – a fost entuziasmant; mă refer mai ales la publicul tânăr, de elevi și studenți, dar nu numai la el. Am simțit, la Liceul „Ferdinand” („cimitirul tinereții lui Bacovia”…) o energie pozitivă pe care am mai intalnit‑o și la alte licee de top din țară, o energie care‑ți dă speranța (iluzia?) că nu‑i chiar totul pierdut. Deși, dacă mă gândesc bine, suntem mai degrabă o enclavă.
Având în vedere că Bacfest este construit în jurul lui George Bacovia, care este relația dumneavoastră cu el și cu opera lui? Cum vă raportați sau cum v‑ați raportat de‑a lungul timpului la poezia lui?
Laura Francisca Pavel: Mă revendic (şi) de la Bacovia, dar printr‑un fel de detur. Cum anume? Să recunosc mai întâi că eu vin înspre poezie dinspre critica de tip universitar şi când am început să scriu primele poeme m‑am simţit eliberată de constrângerile impuse de un text ştiinţific, cu tot ce presupune el: premise de cercetare, metodologii, note de subsol etc. Dar am şi împrumutat din discursul teoretic, argumentativ, anumite maniere de a scrie şi chiar anumite „personaje” ca Bruno Latour şi Martha Nussbaum (ale căror cărţi le analizasem în volumul meu de eseuri apărut în 2021, intitulat Personaje ale teoriei, fiinţe ale ficţiunii). Ei apar de pildă în unele poeme din Trucuri urbane (OMG, 2022), unde îi „interpelez” ironic‑afectuos.
Ei bine, dacă tot l‑am numit pe filosoful şi antropologul Latour, acesta „se întâlneşte” miraculos cu Bacovia în obsesia creatoare a amândurora pentru obiecte, pentru relaţia noastră cu obiectele. La amândoi există ideea că obiectele sunt „actori”, se emancipează de noi, ne sfidează, ne pot interpela la rândul lor. Într-una dintre bacovienele Nocturne apare un vers simptomatic: „Orice obiect atins şopteşte: Lasă‑mă‑n pace…”. Latour crede şi el că obiectele nu ar fi componente pasive ale lumii noastre, că ele sunt „cvasi‑obiecte”, ceea ce înseamnă că sunt capabile de acțiune şi că mişcările lor au ca efect interacțiunea, intrarea în relaţie, intr‑o reţea de interdependenţe. În unele dintre textele mele din Trucuri urbane, dar şi în volumul meu recent, Acţiuni şi protocoale (OMG, 2023), obiectele sunt ele înseşi personaje care îi întorc privirea (la modul tandru sau, dimpotrivă, suspicios) vreunui personaj propriu‑zis uman. Aş spune deci că Bacovia a reapărut între relecturile mele, printre altele, pentru această perspectivă, deloc vetustă, pe care o are asupra subiectivităţii şi a relaţiei cu obiectele, cu nonumanul.
Moni Stănilă: Prima raportare dură a avut loc la Bac (bacalaureat, nu BAC‑FEST). Ne‑au dat poezia Plumb, desigur. Ceea ce ne‑a ajutat, fiindcă în timpul liceului era un fel de hype în jurul lui Bacovia. Însă eu atunci – trebuie să recunosc – eram înnebunită după Barbu. A trebuit să ajung la facultate ca să încep, cum se spunea atunci, să îi citesc serios pe A (Arghezi) și pe cei trei B (Barbu, Bacovia, Blaga). Îți dai seama când am făcut eu facultatea? Cred că astăzi nu mai folosește nimeni această expresie. Și mă bucur. Fiindcă asta înseamnă că nu mai avem doar un careu de poeți din acea perioadă. Dar dacă ești poet, n‑are cum să nu îți placă Bacovia, însă sunt grade diferite de apreciere în perioade diferite. Astăzi pot spune că Bacovia a început să îmi placă mult mai mult după prima tinerețe, nu înainte. Dar nu m‑am manifestat atât de clar ca alții. Am la Chișinău un cunoscut care s‑a despărțit de prietena lui fiindcă ei nu i‑a plăcut Bacovia. Eu n‑am ajuns până acolo.
Paul Cernat: Bacovia e poetul român față de care am avut și am, de când citesc poezie, cea mai puternică afinitate. Poezia lui (cu proza, care‑i o extensie a poeziei, nu e altă discuție) o știu, în mare parte, pe dinafară; ea face parte din vocabularul meu fundamental, în așa măsură încât am simțit nevoia să scriu o carte despre autorul Plumbului, deși avem de‑a face cu un poet despre care s‑a scris descurajant de mult și de bine, exegeza sa postumă fiind prodigioasă. Așa se face că, după ce mi‑am pisat periodic, ani de zile, prietenii de pe facebook cu sute de postări despre el, am profitat de închiderea pandemiei pentru a investiga, cu uneltele criticului și istoricului literar, experiența bacoviană (ea însăși o expresie a captivității alienante). Trebuie să spun totuși că, în ce mă privește, prețuirea (pentru Bacovia și pentru oricine) nu exclude exigența critică – dimpotrivă.
Dincolo de orice subiectivism, marginalul, antieroul și „ateoreticul” Bacovia e un autor simptomatic pentru alienările lumii moderne și contemporane. Dacă exegeza eminesciană dă de la o vreme semne de oboseală (ca și paradigma națională asociată), cea bacoviană a decolat spectaculos, iar globalizarea‑i suflă în pânze. În ultimele șase decenii, poetul Stanțelor burgheze a ajuns, pe rînd, în avangarda tuturor „noilor generații” postbelice – fenomen unic în poezia autohtonă. Îmi vine tot mai greu să văd în el cu precădere simbolistul fin‑de‑siecle, morbid, depresiv și pesimist, îmbălsămat ca atare de școală (deși e și asta). S‑a spus despre Cioran că eseurile sale despre sinucidere, atât de tonice, i‑au făcut pe unii potențiali sinucigași să renunțe la intențiile lor. În mod similar, Bacovia te poate ajuta să depășești alienarea depresivă prin asumarea ei poetică. E, aș spune, un autor self help, de o rezistență interioară uluitoare, definit de un stoicism ironic și autoironic (știm ce preț ridicat are stoicismul în self help‑ul contemporan!), un revoltat discret, reflexiv și subversiv, care te învață să coabitezi cu vidul unei existențe la limită, very low cost. Bacovia folosește, în versurile sale „electrice”, materialele umile ale unei poezii sărace, pe măsura unei existențe precare, de funcționar umil sau șomer întreținut, în răspăr cu estetismul de salon în marginea căruia s‑a format („Am fost caricatura vremii prin saloane”, își amintea, scârbit, la bătrânețe). Culmea ironiei, cel mai compatibil cu trend‑urile globale dintre poeții noștri canonici din interbelic nu a ieșit niciodată din țara lui „tristă, plină de umor.”
În cadrul festivalului a fost inaugurată minunata murală Bacovia. Ce părere aveți de acest tip de revitalizare a orașelor? Pe termen lung, în ce fel contribuie acest demers la identitatea lor?
Moni Stănilă: Aproape nu mai avem festivaluri care să nu integreze mai multe tipuri de artă: literatură, performeri, muzicieni, expoziții, instalații video. Iar noi, scriitorii, încercăm să scoatem literatura în stradă prin tot felul de proiecte, dar iată că arta plastică a făcut‑o de multă vreme. E o intersecție necesară care poate oferi orașului ceva nu doar pentru patru zile de festival, ci pentru câțiva ani. Cum s‑a făcut și cu Emil Brumaru la Iași. Portretele scriitorilor aduse în stradă, nu doar prin busturi. Sigur, nu vrem să renunțăm la statui, dar frumusețea picturilor murale (frumusețe bacoviană – dacă vreți) constă și în scurta lor viață. Ce am văzut noi anul acesta, Bacovia la zid – cum simpatic s‑a exprimat artistul Bogdan Scutaru, nu va mai fi la fel la anul. E o artă perisabilă, se va uza în timp. Presupun că la un moment dat există riscul să apară graffiti‑uri peste pictură. Nu știm ce va fi. Dar ce știm cu siguranță e faptul că prin astfel de proiecte arta devine locuitor al unui oraș. De azi înainte cei care vor merge la Bacău vor fi întrebați: l‑ai văzut pe Bacovia?
Paul Cernat: Dacă aș putea, aș da un mare premiu BacFest‑ului (și organizatorilor săi) pentru murala Bacovia. Nu e prima inițiativă de acest fel. S‑a făcut ceva asemănător la Iași, cu Emil Brumaru, și să sperăm că se va mai face, la nivelul cît mai multor orașe din țară: ar fi o excelentă operațiune de aducere a marilor poeți în environement‑ul urban, ca repere identitare. Iar inițiativele „murale” precum cea a artistului stradal Bogdan Scutaru, vădesc, prin „hiperrealismul” lipsit de emfază al (mega)reprezentării, mult bun gust urbanistic. Asemenea „intervenții în cotidian” obținute prin Realitate Augumentată, aduc un serviciu nu doar imaginii poeților, ci și poeziei ca emblemă a identităților colective.
Cum vă raportați la premiile literare? Sunt ele necesare/importante sau, din contra, credeți că sfârșesc prin a da naștere unor ierarhii a căror polarizare creează, în mod inevitabil, spațiul necesar formării categoriilor inclușilor și exclușilor?
Laura Francisca Pavel: Cum ne raportăm la premii – e o interesantă întrebare‑capcană, aş spune, mai ales că ea conţine invitaţia de a ne raporta la o dilemă, şi se pot găsi argumente egal îndreptăţite pentru două tipuri de răspunsuri: pe de o parte, premiile nu au cum să nu creeze ierarhii pe scena literară, din motivul evident că e „de datoria lor” (sic!) să o facă. Iar de pe urma unor premii (nu neapărat prin acordarea lor, de altfel necesară) se pot ivi câteodată situaţii ingrate de excludere, în paralel cu includerea preferenţială a câtorva „privilegiaţi” în grupuri de interese, în care se cultivă elitisme şi atitudini superior‑condescendente. Însă asemenea forme de excepţionalism, urmate de stabilirea unor topuri aproape infailibile, bântuie dintotdeauna şi printre artiştii plastici, şi printre cei care lucrează în teatru sau printre muzicieni etc. Pe de altă parte, premiile pot deveni relevante, pentru autori şi pentru cititori deopotrivă, în special atunci când sunt decise de un juriu alcătuit din oameni exigenţi şi care îşi argumentează opţiunile, pe cât posibil în afara parti‑pris‑urilor. Pentru mine e cât se poate de încurajator acest premiu, acordat volumului meu Trucuri urbane (OMG, 2022) de către un juriu redutabil, format din câţiva dintre cei mai valoroşi critici şi teoreticieni literari de azi. E încurajator şi onorant cu atât mai mult cu cât am început să scriu poezie doar în urmă cu doi ani, şi deocamdată nu am cum să mă simt nici propriu‑zis „inclusă”, nici neapărat „exclusă”. Ci e pentru mine ceva paradoxal şi (să nu mint) în bună măsură euforic – mai ales că multe poeme vin în avalanşă (şi da, mă şi autoironizez pentru asta!), de parcă ar fi fost gata scrise de cu ani în urmă, de pe când încă nu‑mi imaginam că voi ajunge să scriu poezie. Revenind, cred că dacă am tot specula pe marginea a cât de „rele” sau de „bune” sunt premiile, câtă vreme ele sunt când şi, şi, când sau, sau, e ca şi cum am păşi pe urma falsei dileme din mica piesă ionesciană Delir în doi… în trei, în câţi vrei, unde personajele se întreabă dacă melcul şi broasca ţestoasă sunt sau nu acelaşi animal.
Moni Stănilă: E greu de răspuns. În primul rând avem tot felul de premii literare. Probabil fiecare autor poate enumera vreo zece premii despre care majoritatea n‑a auzit.
Apoi sunt și premii râvnite de toți scriitorii, le știm care sunt. Dar nu cred că ele te pot face un scriitor mai bun sau că fără ele ești mai puțin valoros. Cred că mai mult decât a confirma, premiile recompensează. Știu autori români excepționali care n‑au luat încă premiile cele mai importante din România, dar rămân de referință. Cel mai important lucru e să înțelegem că în primul rând un premiu nu te include în literatura bună. Asta o face cartea pe care o scrii. Deci dacă nu te include, nu văd cum te‑ar exclude. Însă ca premiant pot spune că e mare bucurie când îți vezi eforturile răsplătite atât de frumos. Și simt recunoștință cumva, fiindcă sunt mereu cărți apropiate ca valoare, din cauza asta avem nominalizări. Dar dacă încep să mă cred o poetă mai bună fiindcă am luat premii, m‑am pierdut.
Paul Cernat: N‑am fost un răsfățat al premiilor în copilărie și adolescență, nici nu le‑am simțit lipsa (de un singur lucru îmi părea rău: că nu primeam, la mențiuni, cărțile bune pe care alții le primeau la premiile întâi și doi). N‑am avut, așadar, nici mentalitatea, nici complexele vânătorilor de note și premii; știam că dacă se va alege vreodată ceva de mine nu va fi datorită lor. Abia când am devenit critic literar și am început să public cărți am început să acumulez „trofee”… Le‑am primit cu bucurie (cum altfel?), dar și cu luciditate. Premiile sunt, în definitiv, niște indicatori ai recunoașterii publice din partea unor zone ale breslei – cu cât mai diferite zonele, cu atât mai bine, zic eu – dar nu mai mult. A le lua prea în serios înseamnă să te îmbeți cu apă rece. Știm bine că ele pot fi și sunt adeseori suspectabile de partizanate ideologice, relații, amiciții etc. Există, în același timp, un nivel difuz dar avizat al recunoașterii valorilor literare, care face ca și premiații să‑i valideze, indirect, pe jurizanții lor: „spune‑mi pe cine premiezi ca să‑ți spun cât de credibil ești ca juriu, spune‑mi ce cărți sau autori relevanți ignori ca să‑ți spun ce limite ai”. De asta, când se întâmplă să primesc un premiu, mă uit la cine sunt evaluatorii și la argumentele acestora: altfel spus, îi „evaluez” tacit, ca să știu cât de mulțumit ar trebui să fiu. Nu sunt un contestatar al ideii de premiu; oricât de failibile, ierarhizările mi se par preferabile absenței oricărei ierarhizări. Trofeele prind bine, fără doar și poate. Cei mai lucizi știu însă că adevărata recunoaștere a valorii proprii nu e dată în primul rând de ele, ci de durata lungă, imponderabilă, a receptării avizate.
