Interviu cu Ileana Mălăncioiu: „În felul meu, am fost la fel de liberă și înainte, și după căderea regimului comunist.”

Interviu cu Ileana Mălăncioiu realizat de Bogdan Creţu

Stimată Doamnă Ileana Mălăncioiu, sunteţi o mare poetă, definiţi, alături de alţi câţiva autori, una dintre cele mai fertile perioade ale literaturii române dintotdeauna: departe de a fi fost, cum pripit s-a afirmat, un deşert cultural, o „Siberie a spiritului”, intervalul dintre 1965 şi 1990 a fost de o densitate, de o diversitate şi de o valoare rarisime în istoria unei culturi. Să amintesc că, în numai câţiva ani, când a apărut prima dumneavoastră carte, Pasărea tăiată (1967), au mai debutat Gabriela Melinescu, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, Angela Marinescu, Marius Robescu, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru, Daniel Turcea, Mircea Dinescu. Poeţi unul şi unul. Nu cu mult înainte apăruseră, într-un climat literar şi ideologic ceva mai controlat, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Alexandru, Constanţa Buzea, Ana Blandiana, Cezar Baltag şi atâţia alţii. Privind în urmă, se simte o energie extraordinară în acea perioadă. Cum a fost debutul? Simţeaţi că faceţi parte dintr-un fenomen de revigorare culturală? Ce vă mâna în luptă? Care vă erau modelele, maeştrii?

Felul cum vorbiţi dumneavoastră despre perioada în care au apărut atâţia poeţi autentici mă bucură, dar în acelaşi timp mă intimidează. Cât a fost fiecare dintre noi de mare va decide în cele din urmă timpul care creşte în urma noastră. Tot ce pot spune este că am avut noroc să debutez într-o perioadă de relaxare. Nu întâmplător, atunci au apărut cărţile unor poeţi care aşteptau de multă vreme să poată publica fără concesiile celor lansaţi după Congresul al IX-lea al PCR. Câştiguri şi pierderi, cum ar fi spus Virgil Mazilescu. Fiindcă nu ne-a ferit Dumnezeu doar de avatarurile celor care au debutat înaintea noastră, ci şi de preţul cu care şi-au plătit unii dintre ei intrarea triumfală în literatură. E drept că preţul plătit atunci nu mai contează acum, ci dimpotrivă. Unii dintre cei cărora li se făcuseră statui în timpul dictaturii ceauşiste muriseră deja şi lumea literară s-a condus după zicala: despre morţi numai bine. Nici celelalte vedete de pe vremea aceea n-au fost atinse nici măcar cu o floare. Pentru că s-au adaptat vremurilor şi au slujit idealurile Revoluţiei anticomuniste din Decembrie, ca si pe ale Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. Cei veniţi după aceea am intrat în literatură pe rând, aşa cum a putut fiecare. Nu am format o generaţie. Cei mai mulţi dintre prietenii mei erau studenţi la Filologie şi, prin forţa lucrurilor, ştiau despre poezie mai mult decât mine. Eu am început să scriu prin a face exerciţii după Eminescu şi după Bacovia, aşa cum fac studenţii de la Arte plastice copii după capodoperele artiştilor din domeniul lor. Am mers împotriva curentului pentru că detestam entuziasmul de prisos menit să te propulseze în linia întâi. Faptul că l-am cunoscut pe Emil Botta când eram studentă şi am constatat că, după douăzeci de ani de tăcere, un artist ca el se îndoia de tot şi de toate, m-a făcut să nu mai mă tem de îndoielile mele, ci să mi le asum în ceea ce scriu. Am făcut ce aveam eu de făcut. N-am trăit nici cu orgoliul că prin ceea ce scriu aş participa la revigorarea culturii, nici cu iluzia că, dacă ţi-ai apărat poezia, vei fi răsplătit post-mortem. Deşi nu resping ideea că lucrul acesta e totuşi posibil… Într-o noapte, după orele 22, la emisiunea „Poezie românească contemporană”, am auzit versuri ale unui poet aproape uitat, ca Marius Robescu, în lectura lui Adrian Pintea. Doamne, ce extraordinar sunau!

După primele cărţi, s-a remarcat originalitatea şi forţa poeziei dumneavoastră, care la început a putut eronat să li se pară unora drept „bucolică”… De la Lucian Raicu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ion Negoiţescu, Valeriu Cristea, Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Eugen Negrici, până la Paul Cernat sau Simona Sora, toţi criticii importanţi au scris despre volumele dumneavoastră. L-aţi evocat adesea pe Lucian Raicu, cu o afecţiune care îmi aminteşte emoţionanta scrisoare din 1943 a lui Arghezi către muribundul Lovinescu. Astăzi critica de întâmpinare e în mare scădere de formă şi de audienţă. Cât de mult a contat pentru dumneavoastră şi pentru prietenii dumneavoastră critica literară? Cât de importantă e pentru un scriitor imaginea critică a cărţilor sale? Ajută? Orientează? Motivează?

În prefaţa, altfel generoasă, la cartea de debut, Ştefan Aug. Doinaş mă plasa în categoria bucolicilor. Dar, în opinia lui, asta era o calitate. Pentru cei din Cercul literar de la Sibiu, şansa poeziei româneşti ar fi reprezentat-o întoarcerea la baladă. Opinia lui Doinaş despre debutul meu a fost contrazisă de la început de Gh. Grigurcu, care, în cronica sa de la revista „Familia” mă asocia unui satanism rural, iar ulterior spunea că toată poezia mea ar fi fost pătată de sângele acelei sburătoare. La rândul său, M.N. Rusu, în cronica sa din revista „Luceafărul”, i-a pus marelui poet întrebarea de ce un poem ca Sturionii ar fi bucolic, iar mistreţul dumnealui nu ar fi. Lucru care a creat o falie de umbră între mine şi prefaţatorul meu, care, spre tristeţea mea, n-a dispărut definitiv niciodată. Nu ştiu în ce măsură o receptare mai bună a cărţii mele de debut m-ar fi orientat ori m-ar fi motivat. Faptul că ulterior s-a scris despre ea mai mult decât despre cărţile lăudate cu asupra de măsură la vremea lor mă face să cred că aşa a fost să fie.

Enumeraţi criticii importanţi care au contribuit la impunerea numelui meu în literatură. Ţin să precizez că multă vreme n-am figurat pe „lista lui Manolescu”. Nu întâmplător, după cum avea să mărturisească el mai târziu. Desigur, e dreptul fiecărui critic să scrie despre cine vrea. Numai că Nicolae Manolescu, care ocupa locul cel mai important, pentru că a avut mai întâi cronica de la „Contemporanul”, iar apoi pe cea de la „România literară”, nu se mărginea la asta. Mai în glumă, mai în serios, declara că, dacă nu eşti pe lista lui, nu exişti. Dar, Slavă Domnului, intrarea ori ieşirea din canon a unui scriitor nu se datorează doar unui critic, ci tuturor. La imaginea mea, a contribuit foarte mult comentariul amplu al lui Eugen Negrici, scris pe vremea când era profesor la Facultatea de Filologie din Craiova, apărut ca prefaţă la ediţia bilingvă română / franceză, realizată de Annie Bentoiu pentru Editura Eminescu şi reluat ulterior în antologia din seria de la Editura Corint, datorată lui Daniel Cristea-Enache.

Poeţii cei mai autentici din seria a doua a şaizeciştilor s-au format în jurul lui Lucian Raicu. În relaţia noastră cu el nu a contat în primul rând ce a scris despre noi, ci faptul că îl trata ca de la egal şi pe ultimul debutant, dacă îi spunea lui ceva. Dar influenţa cea mai mare asupra noastră a avut-o prin felul său unic de a citi cărţile mari şi implicit prin calea lui de acces la literatură. M-am bucurat că aţi reţinut textul scris de mine despre el când se afla într-un azil din Paris – din care n-avea să mai iasă niciodată – şi se temea să nu fie îngropat la propriu de viu, aşa cum se temea Dostoievski, când era în Fortăreaţa Petropavlovsk, unde aştepta să i se întocmească dosarul în care avea să fie condamnat la moarte. 

În 1985, apărea volumul Urcarea muntelui, cu poeme foarte curajoase, retras prompt de Securitate din librării. Nu aţi făcut mare caz de interdicţie, nici după 1990, nu v-aţi confecţionat o imagine de disident, de opozant. Dar a fost un moment-cheie al literaturii dinainte de 1989, unul de asumare demnă, prin poezie, a unei crize comunitare şi mai ales a unei mari teme, aceea a compromisului, a pasivităţii, a degradării unei societăţi confiscate de un sistem tot mai senil. Aţi ales să reacţionaţi mai ales prin poezia dumneavoastră, de înaltă calitate.

Mi s-ar fi părut indecent să vorbesc eu despre curajul manifestat prin poeziile mele din Urcarea muntelui, dar mă bucur că ele au fost citite cu interes, nu doar înainte de Evenimentele din Decembrie, ci şi după aceea. Atât pentru ce au însemnat ele la data apariţiei, cât şi pentru că rezistă ca poezie şi pot fi comentate în contextul a tot ce am scris de-a lungul a peste o jumătate de veac.

Ce a însemnat pentru scriitorul român ieşirea din comunism? A fost el pregătit pentru libertate? 

Zilele trecute am citit cartea Anei Blandiana, Soră lume, în care povesteşte cu nonşalanţă cum a făcut ea ocolul pământului şi atunci când cei mai mulţi dintre colegii săi nu au trecut niciodată graniţa şi după aceea. Cred că preluarea titlului cărţii de la cântecul sfâşietor al Mariei Tănase o dezavantajază. Cu atât mai mult cu cât ţine să facă şi unele remarci teoretice cu privire la ceea ce însemna pentru ea libertatea de a călători atunci când pentru ceilalţi avea gustul fructului oprit, şi ce înseamnă acum, când nu mai e o victimă a comunismului, ci a devenit o vedetă internaţională, care reprezintă România cu brio pe tot pământul. 

Mi-a fost greu să vă răspund direct la întrebarea de la care am plecat. Întâi pentru că, în opinia mea, problema unui scriitor care se respectă nu e aceea de a câştiga şi din experienţa postcomunistă ca şi din cea comunistă. Apoi pentru că nu putem vorbi despre ce au câştigat şi ce au pierdut scriitorii luaţi în ansamblu. Dat fiind că pe vremea dictaturii pentru cei mai mulţi dintre noi era aproape imposibil să fim recunoscuţi chiar în timpul vieţii noastre, spuneam în glumă că Am îmbătrânit scriitori tineri. Acum, vrem-nu vrem, trebuie să acceptăm faptul că am îmbătrânit pur şi simplu, şi nu putem să ne mai bucurăm de libertate ca atunci când eram tineri.

Ce este libertatea pentru dumneavoastră? V-aţi simţit liberă (şi) înainte de decembrie 1989? Apăs mai tare: s-a întâmplat să vă simţiţi mai liberă atunci decât după? 

În felul meu, am fost la fel de liberă şi înainte, şi după căderea regimului comunist. Fiindcă nu am făcut nici un târg nici cu partidul unic din vremea dictaturii, nici cu vreunul dintre nenumăratele partide apărute ulterior, precum ciupercile după ploaie. N-am acceptat să fac parte nici din GDS -ul apărut din iniţiativa domnulului profesor Silviu Brucan, care a fost creierul Evenimentelor din Decembrie. Aşa cum mi-a comunicat Gabriela Adameşteanu, pe vremea când era redactor-şef al revistei „22”, într-o şedinţă a Grupului am fost votată în unanimitate pentru primirea în GDS, fără a fi întrebată. Deşi printre votanţi se aflau şi unii dintre prietenii mei dinainte de aşa-zisa revoluţie, singurul care a afirmat că el ştie pe cineva care va fi împotriva primirii mele a fost Sorel Vieru. Pe cine?! a fost întrebat. Pe Ileana Mălăncioiu, a răspus, spre uimirea celor care credeau că mi-au făcut o favoare primindu-mă printre cei din autointitulata elită.

În vremea aceea, a manipulării generalizate, astfel de lucruri ţi se puteau întâmpla oriunde. Într-o secvenţă din Soră lume, Ana Blandiana vorbeşte despre peripeţiile prin care a trecut când a fost invitată la Viena să reînfiinţeze PEN-ul din România. Ce uită să spună este că atunci când s-a întors în ţară ne-a invitat pe câţiva scriitori la Uniune să ne comunice lucrul acesta. Spre surprinderea mea, am aflat că ea este preşedintă, iar eu vicepreşedintă. Am întrebat cum am ajuns să ocup funcţia asta, dacă PEN-ul din România n-a fost reînfiinţat încă şi am părăsit cinstita adunare. Dacă în cele din urmă GDS-ul s-a prăbuşit din interior, prin implozie, atunci când şi-a dat seama că PEN-ul nu mai e ce a fost altădată, Ana Blandiana a renunţat şi la iluzia de a fi preşedintă a PEN-ului Internaţional şi la preşedinţia celui reînfiinţat de ea în România, dar continuă să deţină funcţia de preşedintă a Alianţei Civice. Pe vremea când trăia încă Romulus Rusan, într-un interviu acordat unui cotidian, ea mărturisea: Nu avem cum să retragem, pentru că Alianţa suntem noi. Acum ar putea spune: Alianţa sunt eu, dar continuă să deţină funcţia de preşedintă a ei. 

Pentru a respecta adevărul, trebuie să spun că i-am făcut cândva o vizită la sediul său din Piaţa Amzei, fiindcă mi-a spus că are nevoie de volumul lui Aurel State, Drumul crucii, care a fost scos de mine la Editura Litera. După ce a făcut oficiile de gazdă, tratându-mă cu prăjituri, mi-a povestit că lucrează la un salon cu pictori pentru Muzeul de la Sighet. Și credea că Aurel State a fost pictor. I-am spus că nu a fost pictor. Absolvise Facultatea de limba şi literatura germană, după o întrerupere de 20 de ani, petrecuţi prin lagărele de prizonieri sovietice şi prin închisorile politice româneşti, în care a ajuns după mult aşteptata repatriere. Mi-a restituit cartea uşor jenată, fiindcă nu avea nevoie de ea. Şi eu, care crezusem că o interesa pentru că la data respectivă era singura mărturie din prizonieratul rusesc…

Ce a pierdut scriitorul român după căderea comunismului? Azi e o figură periferică, literatura însăşi a devenit un discurs care suferă de un uriaş deficit de atenţie. Care să fie explicaţiile? Cum vă simţiţi, azi, ca mare scriitoare? Urmăriţi ce şi cum se scrie? Aţi povestit în multe interviuri despre prieteniile dinainte de 1990. Mai simţiţi, azi, solidaritatea de breaslă? 

Nici înainte de 1989 noi, scriitorii, nu eram mai vizibili, decât prin reprezentanţii noştri. Diferenţa e că acum putem să spunem ce avem de spus în afara cărţilor, prin reţelele de socializare. După mine, asta nu constituie doar un câştig, ci şi o pierdere. Dar poate că greşesc. Dacă preşedintele Iohannis poate să conducă ţara de pe Facebook, de ce scriitorii, care în mare parte se numără printre adepţii săi necondiţionaţi, tânjesc după vizibilitatea de altădată? Cât despre solidaritatea de breaslă, ce să vă spun?! Se poate vedea cu ochiul liber, din procesele în care este implicată Uniunea Scriitorilor şi din polemicile dintre reprezentanţii autointitulatei elite, care, după căderea vechiului regim, păreau mai uniţi decât înainte, iar acum au ajuns să-şi spună tot ce se putea spune şi încă ceva pe deasupra.

Mă întrebaţi dacă mă interesează în continuare ce se întâmplă cu literatura. Sigur că mă interesează. Citesc toate cărţile care îmi cad în mână semnate de scriitorii tineri. Pe unii i-am susţinut cu succes, pe alţii fără succes, la premiile Academiei. Urmăresc ce se scrie în câteva reviste lunare şi mă bucur când apare una nouă şi interesantă, în pofida condiţiilor neprielnice. Deşi străbat o perioadă grea, am răspuns invitatiei colegilor de la Bistriţa şi i-am dat un interviu lui Olimpiu Nuşfelean pentru „Mişcarea literară”, care trimite automat la Rebreanu. Fiindcă întâmplarea a făcut ca primul roman pe care l-am citit să fie Pădurea spânzuraţilor. Dar înainte de toate mă bucură apariţia unor cărţi de excepţie, dintre care aş menţiona Ulisses, 732. Romanul romanului, de Mircea Mihăieş, pe care o pun alături cartea excepţională a lui Raicu, Gogol sau fantasticul banalităţii. Am citit cu interes şi volumul Isus al meu de Gabriel Liiceanu. M-am bucurat să constat că nu l-a privatizat pe Isus, aşa cum se spunea în glumă, dar m-a întristat prin felul în care pune problema existenţei (respectiv, a nonexistenţei) lui Dumnezeu şi prin diatribele împotriva preoţilor. Mai avea puţin să spună că religia e opiu pentru popor. Ulterior l-am văzut la emisiunea lui Cătălin Ştefănescu, în care spunea că el e filozof şi nu poate să creadă ca un prost că Dumnezeu se află în cer. În cele din urmă l-a întrebat pe prietenul său Andrei Pleşu unde se află locuinţa lui Dumnezeu… Nu era uşor să iei în serios o întrebare ca asta şi să dai un răspuns decent, dar, spre onoarea lui, Andrei Pleşu s-a descurcat.

Acum un an a murit Paul Goma. Mi s-a părut că am trecut prea uşor peste moment, poate şi fiindcă eram închişi în case. Dar nu numai din pricina asta. L-aţi cunoscut, aţi scris adesea despre el, cu un echilibru pe care l-am regăsit la foarte puţini. Cum îl vedeţi azi, la un an după dispariţia lui, într-o singurătate compactă, pe scriitorul Paul Goma? 

Multă vreme am avut sentimentul că pe Paul Goma nu poate să-l doboare nimic. În interviul pe care mi l-a luat pentru revista „Dilemateca”, Simona Sora motiva războiul lui cu toată lumea susţinând că singurătatea în care trăia îl făcuse să ajungă la limită şi nu mai suporta gândul că s-a ales praful de toate iluziile noastre din 1989. Faptul că a pierit ca un soldat necunoscut în războiul acesta cu un duşman invizibil nu ne scuză, ci ne acuză că am trecut peste moartea lui ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Fiindcă, vrem – sau nu vrem – să recunoaştem, el a fost singurul nostru disident de anvergură, care nu pleca de la problemele lui personale, ci de la ale întregii ţări, şi care nu putea fi determinat prin nimic să cedeze. Părerea că ar fi devenit disident fiindcă n-avea talent, răspândită prin mijloacele de diversiune ale Securităţii, nu justifică tăcerea unei instituţii care îi reprezintă pe oamenii cuvântului. În ce mă priveşte, cred că disidenţii anticomunişti de după căderea comunismului aveau un complex în faţa lui Paul Goma. Acum, când el a trecut dincolo, au izbucnit împotriva lui Mircea Dinescu. 

Dacă despre Paul Goma spuneau că nu are talent, despre Mircea Dinescu spun că n-ar avea maniere şi îl denunţă public că după Evenimenentele din Decembrie, când imaginea sa era asimilată Victoriei Revoluţiei, el ar fi profitat de ocazie şi ar fi obţinut o vilă de la şosea. Bine, zic eu, dar nu au ştiut lucrul acesta până acum?! Şi, la urma urmei, ei n-au obţinut nimic pentru serviciile făcute unui politruc de duzină ori altuia, în cei peste 30 de ani care au trecut de la căderea regimului comunist?!

Aţi refuzat, anul trecut, să figuraţi într-o antologie a poeziei scrise de femei. Cum vă explicaţi gestul? Ce credeţi despre astfel de „valorificări” ale literaturii? Sunt un câştig? Sunt făcute dintr-un unghi fals? Întind coarda şi vă mai întreb: v-aţi simţit vreodată nedreptăţită în viaţa literară, pentru că sunteţi, ca să zic aşa, „scriitoare” şi nu „scriitor”? V-aţi simţit vreodată „discriminată”? Aţi asistat la astfel de situaţii? 

Refuzul meu de a apărea în antologia la care vă referiţi pare să fi contat mai mult decât dacă aş fi apărut în ea cu cele mai bune poezii scrise de-a lungul vieţii. Mărturisesc deschis că nu-mi place să apar într-o antologie de poezie feminină. Criteriul de realizare a unei astfel de cărţi mi se pare prin el însuşi minimalizator. Poate fiindcă nu există şi antologii de poezie masculină. Discriminarea poate fi şi pozitivă, dar asta nu schimbă datele problemei. În cazul despre care vorbim, am aflat că aş fi fost inclusă în sumarul ei atunci când cartea era deja tipărită. Mi s-a spus că nu se poate să refuz colaborarea, pentru că în antologia asta e obligatoriu să apară toate poetele din ţară… Ideea că dacă am scris poezie aş fi vinovată şi trebuie să las pe oricine să facă ce vrea cu ea mi se părea de neacceptat. Dar la refuzul meu de a trece peste asta a contribuit şi faptul că selecţia versurilor nu era făcută de un redactor cu experienţă în ce priveşte cartea de poezie, ori de un critic literar, ci de o doamnă de la „Observatorul cultural”, iar varianta engleză a poeziilor îi aparţinea fiicei finanțatorului editurii de la Chişinău. Şi poate că era bună, dar poate că nu era. În ultimă instanţă, mă întrebaţi dacă m-am simţit vreodată discriminată pentru că sunt scriitoare şi nu scriitor. Slavă Domnului, n-am fost comentată de nimeni sub titlul „Poezie feminină”. Cărţile mele au fost uneori ignorate pur şi simplu, alteori analizate serios, fie de unii critici importanţi, fie de unii la fel de buni, dar fără vizibilitatea pe care ar fi meritat-o. Am constatat discriminarea unor poete foarte bune, ale căror cărţi nu s-au bucurat niciodată de atenţia cuvenită. Cea mai gravă mi se pare însă discriminarea pozitivă, făcută în cazul unor autori pentru care sunt comandate mai multe comentarii înainte de a le apărea cărţile. Ana Blandiana mărturiseşte public că ea a fost cunoscută ca poetă interzisă, înainte de a fi cunoscută ca poetă. Cum a fost posibil acest lucru e greu de spus. Dar ea a fost întotdeauna o excepţie. Acum se fac numere întregi de revistă şi despre cărţile unor membri ai redacţiei la care lucrează. Uneori pentru fiecare dintre ei, fără discriminare. În cele din urmă, aţi vrea să vă spun dacă m-am simţit vreodată nedreptăţită în viaţa literară. Nu mă pot plânge. Dacă nu mă mai regăsesc undeva, fac abstracţie de faptul că există locul acela. Fie el şi Uniunea Scriitorilor, de care mai aparţin încă, în virtutea inerţiei.

Pentru că revista „Timpul” apare la Iaşi, spuneţi-ne câte ceva despre legăturile dumneavoastră cu scriitorii din Iaşi. Mulţi dintre ei (Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru) ne-au părăsit, din păcate. Cum se vedea înainte de 1990 şi cum se vede acum Iaşul dinspre Bucureşti?

Aţi numit trei poeţi din Iaşi pe care i-am cunoscut foarte bine şi i-am preţuit foarte mult. Cu Mihai Ursachi am făcut o călătorie în Rodos, cu prilejul înfrăţirii acestei insule greceşti cu insula suedeză Visby. Întâlnirile aveau loc în incinta vechii cetăţi, în care erau mese întinse cu mâncare şi băutură pentru toată lumea aflată la data respectivă pe insulă. Mihai Ursachi onora invitaţia la această sărbătoare, stând neclintit la petrecere, până pleca toată lumea, dar a doua zi, în zori, era pe malul mării. Îşi punea labele acelea imense din cauciuc, aduse de peste Ocean, şi înota până se pierdea în larg Uneori traversam insula pe jos, şi ajungem în port, să urmărim corăbiile care treceau ca şi altădată printre picioarele Colosului, rămase încă pe locul pe care au fost aşezate. Aşa cum afirma unul dintre comentatorii lui, poetul MIhai Ursachi părea să fi descins printre noi din romantismul german sau din fantezia lui Edgar Poe. El a fost primul Laureat al Premiului Naţional Mihai Eminescu, iar ulterior a fost maestrul de ceremonii care le-a oferit coroana celorlalţi premianţi, până la Cezar Ivănescu. Un poet extraordinar, dar un personaj irascibil, care ne-a acuzat pe toţi cei care s-a întâmplat să fim votaţi la una din primele ediţii că am fi luat premiul său. La ediţia a XV-a au căzut sorţii pe numele Gabrielei Melinescu. Fiindcă Mihai Ursachi murise, organizatorii festivităţii de decernare a premiului au propus să fiu eu cea care îi oferă coroana Gabrielei. Întâi pentru că nu mai trăia nimeni dintre cei care o primiseră înaintea mea. Apoi pentru că eu am propus includerea numelui ei pe lista candidaţilor la Premiul Naţional Eminescu. Nu puteam să-mi imaginez scena în care voi face gestul acela făcut până nu demult de „Magistrul” Mihai Ursachi. Aveam sentimentul că eu şi Gabriela am sta una lângă alta ca într-o antologie de poezie feminină. În cele din urmă, mi-am luat inima-n dinţi şi am spus că ar fi mai normal să-i fie oferită coroana de Cezar Ivănescu. Fiindcă el a fost ultimul care a primit-o de la Mihai Ursachi. Cezar a fost fericit ca un copil şi a spus că de atunci încolo el va oferi coroana laureaţilor premiului naţional de poezie. Dar din păcate, acest lucru avea să dureze foarte puţin…

Când am aflat că Iaşul a dat numele lui Mihai Ursachi casei de cultură din Parcul Copou, în care poezia e mai la ea acasă decât oriunde, m-am bucurat foarte mult. Bucureştiul nu are un asemenea loc, dar mă gândeam că dacă ar fi avut i-ar fi găsit o altă întrebuinţare.

Cu Emil Brumaru m-am întâlnit pentru ultima oară la Filiala din Iaşi a Academiei, aflată în apropierea Parcului Copou. Eram invitaţi de Dl. Acad. Bogdan Simionescu pentru a sărbători Ziua limbii române prin poezie. Faptul că ideea asta nu a venit de la un lingvist, care probabil că ne-ar fi cerut să ţinem câte un discurs omagial, ci de la un chimist, a condus la o formulă menită să ne permită să facem fiecare ce ce ştim noi mai bine. Dumneavoastră aţi vorbit, ca şi acum, despre poezia românească, plecând de la constatarea că aici nu a fost un deşert ori o Siberie spirituală, cum au spus, după 1989, unele personalităţi ale exilului parizian. Eu am citit un grupaj consistent de poezii, încercând să conving publicul de elită care ne-a onorat cu prezenţa sa că aţi avut dreptate în ceea ce aţi spus. Iar Brumaru şi-a asumat rolul cel mai greu. Acela de a le arăta celor prezenţi din ce se naşte poezia şi cum face ea ca limba română să fie vie şi frumoasă. 

Dar ce mă leagă de Iaşi nu e doar poezia lui de ieri şi de azi, ci şi faptul că are cea mai bună editură din ţară. Şansa mea de a-mi publica toate cărţile la „Polirom” m-a făcut să mă simt, în sfârşit, scriitor. Apariţia noii ediţii a unei publicaţii ca TIMPUL, care trimite automat la Eminescu, mă bucură foarte mult. N-o spun de complezenţă, ci fiindcă eu am început să scriu poezie făcând exerciţii pe ritmurile sale, care mi-au rămas pentru totdeauna în sânge. Mi se pare foarte important faptul că noua serie e concepută ca un portal de cultură, pe care să se sprijine nenumărate reviste apărute online, menite să contribuie la formarea şi afirmarea generaţiilor viitoare. Faptul că echipei tinere cu care aţi plecat la drum i se alătură o personalitate ca Liviu Antonesei mi se pare de bun augur, fiindcă ştiu că, dacă sunt create condiţiile necesare, el poate contribui la succesul acestui proiect ambiţios, a cărui realizare ar fi importantă pentru noi toţi.

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *