Un om sincer, un copil în trup de 88 de ani, un actor care își dorește să devină mare, un povestitor plin de umor, un profesionist, un artist. Victor Rebengiuc e un model, un mare actor, un reper tocmai pentru că el însuși nu se vede prin ochii celor care îl consideră astfel. Își amintește cu drag de colegi și prieteni, îl enervează minciuna și prostia și își respectă profesia. O întâlnire cu Victor Rebengiuc e o șansă la normalitatea unei după-amieze în care te poţi bucura, mira, emoţiona sau râde într-un timp ce își pierde durata.
Trăim într-o lume în care se tot re-evaluează și se răstoarnă modele. Dumneavoastră aţi avut asemenea borne, ce repere aţi avut?
Sigur că da. În teatru au fost nişte mari actori pe care i-am admirat şi care erau ca nişte „ţinte” pentru mine, modele în adevăratul sens. Pe Radu Beligan îl imitam când eram tânăr. Încercam să vorbesc, să intonez ca el. Sigur mai erau şi alţi actori pe care tot după voce îi cunoșteam. Şi îmi plăceau foarte mult. Era George Calboreanu, era Ion Manolescu, Costache Antoniu, Grigore Vasiliu Birlic, care era genial, erau modele, da. Mari actori pe care îi respectam pe vremea când eram copil.
Şi după ce aţi devenit student?
Când am intrat în Institut, am început să mă învârt şi eu în lumea asta a teatrului, dar cu modestie, pentru că eu nu aveam curaj. Aveam colegi care făceau figuraţie demult în teatrele din Bucureşti. Iar pentru ei, George Calboreanu era „Ghiţă”, George Vraca era „Gicu”, Nicolae Bălţăţeanu era „Nicu”. Îi auzeam cum discutau că „Nicu i-a spus lui Ghiţă că nu ştiu ce a făcut Gicu”. Eu nu ştiam cine erau „Nicu”, „Ghiţă”, „Gicu”. Dar până la urmă, am înţeles că ei, colegii mei, erau prieteni cu cei mai mari actori. Dar dintre aceşti colegi, cei mai mulţi nu au mai terminat facultatea.
De ce nu aveaţi curaj?
De exemplu, colegul şi prietenul meu din perioada aceea, eram şi vecini la un moment dat, Mircea Albulescu, venea şi mă lua de acasă: „Hai să mergem la teatru!”. Şi mergeam la Teatrul Odeon. Pe atunci, acolo era Teatrul Naţional. Şi el intra, pentru că îi cunoştea pe toţi, pentru că făcea figuraţie şi eu rămâneam să îl aştept pe o bancă afară. Nu îi cunoşteam, îmi era ruşine să mă duc. Eram cu copil, un tânăr. Eram timid.
S-a mai atenuat timiditatea?
Am mai câştigat încredere în mine, da. Eu am devenit actor absolut întâmplător. Dar cred că e vorba de talent. Şi cred că talentul îşi cere dreptul la viaţă.
Cum se împacă modestia cu încrederea în sine?
Încrederea în mine a venit foarte târziu. Când jucam la amatori, mi se părea foarte simplu, cred că făceam totul din instinct. Eu nici acum nu cred că am foarte multă încredere în mine, să zic: „Dă-mi mie rolul, că ştiu eu cum să-l fac”. Eu am probleme, mă gândesc. În facultate, ţin minte când doamna Aura Buzescu mi-a dat un monolog din „Nunta lui Krecinski” și chiar m-a cuprins panica. Mă gândeam că, dacă ar fi cărămizi, ai şti cum să le pui una peste alta; măsori, ştii cât vrei să fie zidul de înalt. Dar cu rolul ce să fac? Ce vrea el, cum e, cum trebuie să fie? Şi când am prezentat monologul, nu aveam nicio fărâmă de încredere în mine. Iar doamna Buzescu a spus: „Remarcabil!”. Eram în anul 3.
Şi asta v-a dat încredere?
Da, la momentul acela, da. Dar niciodată nu am siguranţă totală. Se întâmplă câteodată să găsesc un rol de la prima lectură. Dar se poate întâmpla şi să îl găsesc, iar apoi să îl pierd. În „Azilul de noapte”, în prima versiune montată de Liviu Ciulei, îl jucam pe Alioşa. De la prima lectură, gata, ştiam cum e personajul, îmi era foarte clar. Apoi l-am pierdut. De câte ori jucam, dacă aş fi avut un pistol şi cineva mă întreba ce prefer să joc, rolul aşa cum îl jucam sau să mă împuşc, alegeam pistolul.
Dar apoi, tot în regia lui Liviu Ciulei, aţi jucat Bubnov în „Azilul de noapte” și știu că a fost un rol foarte izbutit.
Da, dar acela a fost un rol muncit. Am muncit la el serios.
„De multe ori sunt întrebat: Cum ai intrat în pielea personajului? Păi, pândesc personajul şi când văd că se uită în altă parte, repede mă bag în el.”
De la dumneavoastră am auzit prima oară citatul din Stanislavski, care poate fi și un bun motto: „Iubește arta din tine și nu pe tine în artă”. E vorba despre o muncă ce se desfășoară constant, un mod de viaţă sau e o muncă fragmentată de la rol la rol?
E un principiu pe care îl am şi îl aplic oricând am de-a face cu profesia. Eu nu intru pe scenă să mă arăt pe mine. Nu cer aplauze la intrare sau la ieşire. Eu vreau să arăt rolul, personajul, să încerc să văd dacă sunt capabil să-l fac să trăiască. Eu îl ajut să fie înţeles de către public. Nu sunt eu mare, deştept şi frumos, cu faţa la public, cu vocea mea impunătoare, gesturile mele largi, atrăgându-i atenţia, cum văd că se poartă acum – „veniţi să mă vedeţi, să vedeţi ce bun sunt, în ce spectacol extraordinar joc eu!” Nu pot să fac asta. Niciodată. Rar invit pe cineva la spectacolele în care joc dacă insistă să îi facilitez obţinerea unui loc. Mie îmi e ruşine să invit lumea la teatru. Nu am încredere că fac ceva care ar putea să îl convingă pe cel invitat că e bine ce fac eu.
Nu vreţi să aveţi susţinători în public.
Dacă ştiu că e cineva anume în sală, pe mine mă nenoroceşte. Joc fiecare replică şi mă gândesc ce o să spună persoana respectivă. Profesia mea e publică. Dacă vrei să urmăreşti un actor, afli uşor în ce spectacole joacă şi te duci şi îţi iei bilet. Eu nu vreau să ştiu că tu, prietenul meu, eşti în sală. Eu nu văd spectatorii. Nu văd în sală.
Dar simţiţi energia care vine din sală.
Fără discuţie. Bucuria mare e când o controlezi; când stârneşti şi menţii energia. De test aplauzele la scenă deschisă. Cine vine la teatru, trebuie să accepte convenţia: e vorba despre o poveste. Deşi, în spectacolele moderne nu mai e nicio poveste. E o aiureală. Nici Shakespeare nu mai e Shakespeare. Acum se joacă Shakespeare care nu mai e Shakespeare. Dar atunci când se spune o poveste pe scenă, publicul trebuie să accepte asta. Nu să aplaude şi să mă scoată de acolo. Pe mine, aplauzele la scenă deschisă mă scot din sărite şi încerc să fac tot posibilul să le opresc, să le astup.
Pe de altă parte, liniștea autentică, acea liniște, cum o resimţiţi?
Eu sunt foarte liniştit pe scenă. Nu am ambiţia de a mă remarca în permanenţă, de a fi activ, de a mă arăta mereu: „uite, hei, eu sunt aici”. Un coleg joacă, are ceva de făcut, şi hai să mă remarc şi eu peste el. Păi, eu sunt atent la ce face el. Îl urmăresc, sunt spectatorul lui, sunt acolo. Dacă suntem într-o relaţie directă, ca parteneri, sunt în problemă, nu în afara ei.
Cum e ascultarea pe scenă?
Trebuie să asculţi ca să poţi răspunde, să judeci ce spune partenerul şi să poţi avea un răspuns. Să duci dialogul mai departe.
Spuneţi că nu aveţi ureche muzicală.
Nu, nu am.
În schimb aveţi un ritm foarte bun.
Am o dinamică.
Lucraţi anume cu această trăsătură, sunteţi atent la ritm?
E temperamentul meu. Mie nu îmi place să trag de rol, să-l lungesc. Sunt unii cărora le place să stea mult pe scenă şi au impresia că dacă fac asta, vor fi mai apreciaţi. Lasă să se vadă ce bine au spus ei o replică, ce sentiment cumplit au reuşit ei să exprime.
Ce trebuie să aibă un rol pentru dumneavoastră ca să îl consideraţi bun?
Să aibă viaţă în el. Eu nu vreau să joc roluri mari, lungi. Joc cu plăcere roluri mici, dar bune. Şi am jucat astfel de roluri. Bubnov despre care ai pomenit mai devreme. Era un rol mic. Şi ce-i cu asta? Sau în film, în „Balanţa”, aveam un rol mic. Dar a fost bun. Am jucat cu bucurie în el.
„Sunt 64 de ani de activitate în teatru. O viaţă de om. Mulţi actori nu ating vârsta asta. Şi acum, în anul ăsta cu probleme care a trecut, m-am uitat în spate şi nu e nimic. În spatele meu, în 64 de ani, nu se vede nimic. E gol. S-a şters tot. Asta e partea proastă a lucrurilor.”
Dinspre partea spectatorilor, pe care îi reprezint, nu se vede chiar așa.
Nu mai e nimic. Nu se mai vede. Ce spectacole se jucau, ce mari spectacole! „Furtuna”, „Visul unei nopţi de vară” – unde sunt astea? Nu mai e nimic. Nu există. Singurul spectacol care s-a păstrat şi a fost preluat cum trebuie e „O scrisoare pierdută”. Asta e complicat – că eşti nimeni.
http://amintiridinteatrulromanesc.blogspot.com/
E drept că mulţi se recomandă singuri drept mari actori.
Eu sunt încăpăţânat şi repet în continuare: nu sunt un mare actor. Tind să fiu. Aş vrea să fiu. Am căutat în aproape în toţi aceşti 64 de ani mereu să acumulez pentru a atinge acest ţel al meu – să fiu mare actor. Nu am ajuns acolo.
Măcar v-aţi apropiat?
Sigur că am făcut paşi în direcţia aia.
Sunteţi mai aproape de a fi mare actor?
Se îndepărtează cu cât te apropii mai mult. Nu pot să spun: am experienţă, am o rutină, joc de atâta vreme. De multe ori am refuzat roluri pentru că nu am ştiut de unde să le apuc. Nu le vedeam. Eu nu mă plac, nu îmi place de mine. Nici când mă văd în poze nu mă plac. Am altfel de pretenţii de la mine. Nu pot să spun eu despre mine că sunt mare. Nu inventez nimic, dar mi-am dat seama că în momentul în care ajungi să spui despre tine că ştii tot, că lucrurile merg de la sine, în momentul acela îţi închei cariera. Eşti terminat din punct de vedere artistic. Dimpotrivă, eu nu ştiu mai nimic. Şi sunt surprins în continuare de câte un rol. Şi am nevoie de îndrumare, de observaţie.
E vorba despre regizori.
Da. Eu am beneficiat de Liviu Ciulei, de Lucian Pintilie, de Radu Penciulescu. Mari regizori care au ştiut cum să mă facă să găsesc în mine lucruri pe care nu bănuiam că le am. Am jucat roluri foarte diferite. Paleta mea de interpretare e foarte diferită. Am evitat să mă cantonez într-un anume gen de rol. Nu am vrut să fac asta.
Ce trebuie să spună un regizor pentru a vă câștiga încrederea?
Asta întreabă-l pe el. Un regizor bun îţi dă nişte indicaţii pe care le intuieşti şi le poţi executa. Unul care îţi spune: „Aici trebuie să fii ca un bloc de zece etaje”. Eu aşa ceva nu pot să fac. Nu ştiu cum să joc blocul. Sau o regizoare pe care am întrebat-o cum trebuie să terminăm o scenă, cum o rezolvăm. Şi mi-a răspuns: „Pleci aşa, pe tragismul ăla al tău”. Care e tragismul meu? Nu ştiu unde e. Liviu Ciulei sugera diverse modalităţi de gândire a personajului, îmi prezenta o lume, o atmosferă, o situaţie, ştia cum să mă conducă. Pintilie era mereu neliniştit şi frenetic şi nu avea cum să nu izbucnească ceva în tine, să nu se frământe ceva din care să iasă o idee. Radu Penciulescu era foarte cumpănit în indicaţii. Niciodată nu îţi arăta cum să joci. Eu nu pot să fac nimic dacă un regizor îmi arată. Nu pot să fac ca el. Dacă nu simt, dacă nu vine din mine, nu pot să reproduc nişte mişcări doar pentru că aşa trebuie.
„Logică. Trebuie să fie logică. Liviu Ciulei spunea «Vorbeşte tare să te audă şi Grivei din fundul sălii şi să te înţeleagă». În ultima vreme, aud tot felul de oameni care vorbesc, pe la televiziuni mai ales, care accentuează verbul. Ori nu verbul trebuie accentuat. Subiectul e important. El contează. Sau cuvinte accentuate aiurea. De ce?”
E nativă sau dobândită această ușurinţă de a identifica logica în frază?
În şcoală, la Limba Română aveam un profesor, pe domnul Lalu. Şi în al doilea an, făceam literatură; în carte erau diverse fragmente de proză, poezie. Şi cum venea la clasă profesorul, mă punea pe mine să citesc. Şi toată clasa asculta. Pentru că spuneam o poveste.
V-a ajutat în teatru această lectură logică.
E logica textului, te duce textul. Asta e părerea mea, poate alţii văd altfel.
Vedeţi vreo ameninţare din partea tehnologiei, credeţi că suntem manipulaţi de ea?
Eu nu am spaima asta. Eu nu am secrete, nu am ce ascunde. Dacă mi se cer date, eu nu am nimic de ascuns. Poftim, controlaţi-mă; dacă vrea cineva să mă controleze. Ce pot să afle? Nu mi-e frică de tehnologie. Pe mine mă ajută. Sunt fericit să pot comunica la mii de kilometri cu cineva de care nu mai ştiam nimic de o viaţă întreagă. Îmi place, sper să vină posibilitatea asta pentru urmaşii noştri, să ajungă şi pe Marte. Poate că o să îi aştept acolo, poate ajung înaintea lor.
Foto: Adriana Neagoe
Sunteţi pasionat de Netflix, de filme, seriale?
Nu mai pot să văd filme la televizor. Numai cu bătăi, împuşcături, morţi. Am găsit totuşi câteva filme bune pe Netflix. De curând, am văzut „The Dig” cu Ralph Fiennes şi tot cu el, aseară, am văzut „The constant gardener”. Foarte mişto. La televizor, rar când mai găsesc câte un film bun.
Astăzi numărul de Like-uri e un fel de premiu, îţi dă un statut.
Nu mă uit niciodată la câte Like-uri am. Nu mă interesează. Probabil că eu am mult mai puţine decât cei care le numără. Eu pun pe Facebook ce îmi place mie şi ştiu că mai sunt câţiva oameni care sunt interesaţi.
„Nu îmi fac reclamă. Nu vorbesc mereu despre mine. Şi nici nu vreau să comentez, pentru că spui ceva şi imediat te contrazice cineva. Altul se ia la ceartă cu el. Începe o nebunie. Am citit destule înjurături la adresa mea.”
Le puneţi la suflet?
„Ai îmbătrânit urât, boşorogule!”. Nu îi bag în seamă, le-am citit, am văzut, asta e. Ştiu cine ar putea spune asta despre mine. Nu îi cunosc personal. Sunt fel de fel de postaci care asta fac dacă o persoană cu oarecare notorietate spune ceva împotriva partidului. Aveam un pachet mare de scrisori cu înjurături de la Revoluţie, de la episodul cu hârtia igienică. Alea înjurături. Suna telefonul întruna. Chiar devenise urât. Am schimbat numărul de telefon şi după jumătate de oră, au început să sune iar la numărul nou.
Coloana vertebrală pe care am admirat-o mereu la dumneavoastră e asociată și cu un curaj.
E disperare. Nu am aşa mare curaj.
V-a făcut vreodată rău felul dumneavoastră sincer și franc de a fi?
Nu. Nu am avut repercusiuni. Şi când era perioada cu ode şi poezii, cu spectacole festive, eram chemat de cel care făcea spectacolul, trebuia să fiu scos de la teatru şi să particip acolo. Şi când mă chemau, spuneam că nu mă duc. Îmi spuneau că e sarcină de serviciu şi că mă dau afară dacă refuz. Am refuzat şi nu m-au dat.
E o calitate importantă să știi când și să poţi spune „Nu!”.
Vedeam la televizor congresele de la Sala Palatului, plină cu delegaţi care se ridicau toţi la comandă şi aplaudau continuu. Mă apuca nebunia. Unul singur să văd că nu se ridică. Doar unul! Atât. Să stea, să zică: „Nu mai vreau, m-am săturat!”. Nu ştiu ce ar fi păţit. Dar poate se mai ridicau şi un al doilea şi un al treilea care să spună „Gata, dom’ne, ajunge, mai stăm şi jos”.
„Sentimentul care mă încearcă în ultima vreme e că am rămas aproape singur din generaţia mea. Mai trăiesc Sanda Toma şi Dan Puican. În rest sunt singur. Toţi colegii mei sunt duşi. George Constantin, Amza Pellea, Constantin Rauţchi, Gheorghe Cozorici, Silviu Stănculescu, Mircea Albulescu, Dumitru Rucăreanu, Silvia Popovici, Flavia Buref.
Nu mai e nimeni. Sunt singur. Eram şi sunt în continuare mândru de generaţia mea. A fost o generaţie care a contat în teatrul românesc.”
La ce vă gândiţi cu plăcere?
La lucrul cu Ciulei, cu Pintilie, când toată lumea participa, lucram toţi, împreună. Am fost fericit, am făcut ceea ce mi-a plăcut. Am muncit mult, mult de tot şi mi-a plăcut să am de-a face cu fel de fel de oameni – la roluri mă refer. Am să urc pe scenă atât timp cât sunt într-o condiţie bună de sănătate. Nu vreau să fiu purtat acolo, să mă arăt. Nu ar mai fi teatru, ar fi o jignire.
Foto copertă: Florin Ghioca
