Expoziția retrospectivă deschisă concomitent la Galeria Victoria și la Muzeul Unirii din Iași, intitulată simplu Florin Ungureanu: 50, nu deconspiră, prin titlul său enigmatic, experiența pe care o poate produce întâlnirea cu opera unui artist ajuns la maturitate, situat între două lumi, a cărui individualitate artistică se construiește tocmai prin contrastul între spații culturale și istorii ce se întrepătrund. Trecut atât prin Facultatea de Arte din Iași, cât și printr-o școală britanică de elită, bine-cunoscută pentru angajamentul său critic și pentru gândirea progresistă pe care o generează – Colegiul Goldsmiths din Londra –, Florin Ungureanu este, în opinia mea, un artist incomod și de aceea, interesant. El este unul dintre puținii artiști din diaspora care s-au întors în România, și a cărui practică artistică poate fi astfel interogată și din perspectiva exilului și dezrădăcinării specifice existenței diasporice.
Lucrările expuse, selectate de artist, se opun clasificărilor simple și categoriilor conceptuale predeterminate. Prezența sa în contextul cultural din România este cu atât mai interesantă cu cât pictura sa contrastează izbitor atât cu școala de griuri de la Cluj, cu accentele neorealiste ale picturii figurative cu tematică socială post-socialistă sau cu imaginarul fantastic promovat de asemenea în pictura figurativă din ultimele decenii. Nu este nici pe deplin abstract. Și, deși sub raport cromatic poate fi apropiat de un idiom artistic neo-pop, cadrele sale sunt puternic conceptualizate, ironice, ireverențioase. La nivelul semnificației, imaginile sale, în aparență banale, nu se vor decriptate, rămânând aluzive. Ele preferă mai curând să stârnească curiozitatea privitorilor, să intrige, să forțeze privitorul să revină asupra unei imagini ce părea a se dezvălui cu prea multă ușurință.
Preferând pictura, un mediu rezervat îndeosebi construcțiilor intelectuale ale realității, Florin Ungureanu o situează la joncțiunea dintre comentariul asupra istoriei recente, observația realistă asupra realității imediate și reflecția asupra rolului imaginii fotografice în construirea memoriei colective. În ultimele decenii, fotografia a modificat decisiv conștiința noastră vizuală, influențând modul în care privim și ne raportăm la ceea ce este memorabil. Pictura, devenită un mediu „elastic”, potrivit lui Isabel Graw, nu putea rămâne indiferentă la această transformare. Florin Ungureanu își plasează cadrele la intersecția dintre cadrele fotografice instagramabile și observația brută subiectivă, acea consemnare a faptului divers care scapă oricărei fotografii: un colț de stradă, un tomberon de gunoi, o mașină veche extrasă parcă dintr-o fotografie care și-a pierdut sensul, despuiată de detalii. Artistul se ferește să fie descriptiv, preferând să își esențializeze subiectele și să rămână aluziv. Uneori, el pare a fixa într-o imagine amintiri estompate, cadre fotografice trecute prin filtrul memoriei personale, sau viziuni subiective ale istoriei recente. Alteori, preferă să reproducă, în tușe simple, fotografii celebre cu subiecte istorice, reducând scena la contururile fundamentale ale obiectelor, redate în alb și negru. Suprafețele mari, colorate uniform, înlocuiesc pasajele cromatice. Nu există, astfel, loc pentru umbre, pentru dozarea graduală a luminii și a culorii, pentru iluzionismul optic.
Locurile reprezentate în pictura sa sunt spații mai curând mentale decât reale, pe care cadrul picturii se mulțumește a le consemna. În tablourile sale nu există orizont, iar reprezentarea este deseori bidimensională, plană sau construită prin alăturarea unor planuri în care detaliile fundalului se estompează. În aceste imagini coexistă războiul și capitalul, luxul și moartea: avioane militare stilizate care zboară într-un spațiu abstract, pe un fundal auriu, în mijlocul căruia steaua lui David, sau un fragment de sârmă ghimpată, ce evocă lagărele de refugiați sau de muncă, închisorile, precum și granițele închise emigranților se întrevede pe același fundal auriu uniform. Utilizarea fundalului auriu (obținut, cel puțin în aparență, prin folosirea unei foițe de aur întrebuințată, de obicei, în realizarea icoanelor bizantine) semnalizează odată în plus o manifestare a puterii, asociindu-se nu doar opulenței, ci și sacrului. Problematica puterii, prezentată în ipostazele puterii militare, politice (celebra imagine a lui Stalin, Churchill și Roosevelt la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial) sau sociale (un Rolls Royce, un cartier exclusivist londonez), traversează, asemeni unei referințe constante, multe dintre tablourile expuse. Ea este complementată de tema rememorării, prezentă în serii de tablouri în care reprezentarea unor fragmente urbane dezolante și pustii evocă un sentiment apăsător al singurătății.
Evitând griurile, pictura lui Florin Ungureanu preferă să exploreze coexistența contrariilor: culoarea vie camuflează sau evocă deseori moartea, iar luxul ascunde excesul și distrugerea; în cele din urmă, ea consemnează mărturiile unui observator solitar, ironic și detașat al lumii contemporane care cochetează psihanalitic cu granița fină dintre eros și thanatos.
