Invitație la libertate (O carte în dezbatere: Fernando Savater, „Cine ar fi crezut?”)

„…Fernando Savater este astăzi inte­lectualul cel mai important din Spania, indiferent din ce punct de vedere am privi opera lui complexă (eseu, filosofie, roman, publicistică etc.)” – începe răspi­cat prefața Marianei Șipoș, traducătoarea autobiografiei (Fernando Savater, Cine ar fi crezut? O autobiografie argumentată; ed. Eikon, 2023) gânditorului și omului public spaniol. Deși la o căutare rapidă am găsit cel puțin zece dintre cărțile sale traduse în română, n‑aș spune că gân­direa și modelul său intelectual au avut vreun impact deosebit în spațiul nostru ideatic (se știe despre el la noi doar că a fost foarte bun prieten cu Cioran, pe care l‑a făcut cunoscut în Spania) și cau­zele ar putea fi mai multe:

  1. un anume dezinteres față de cul­tura spaniolă, în cultura noastră, ochii fiind ațintiți spre Franța, Germania și fi­rește, America;
  2. tipul de meditație morală pe care îl cultivă Savater și care nu are ecou într‑un cadru cultural‑filozofic, pentru care eti­ca a părut mereu secundară față de on­tologie;
  3. tipul de activism civic pe care el își bazează gândirea, mai apropiat, în lumea noastră estică, de atitudinea intelectuali­lor din Polonia sau Cehia.

Autobiografia de față oferă o lectură palpitantă, nu numai datorită evenimen­telor în sine, ci mai ales datorită unei ne­lipsite ironii și autoironii, nefiind nicio clipă egolatră. Este o autobiografie care vrea să estompeze cât mai mult pe acel „auto”, să nu gonfleze eul. Aerul de ușoa­ră deriziune cu care autorul povestește nu ascunde, ci lasă parcă să se vadă mai clar, marile teme: lupta cu orice formă de totalitarism, fie el franchismul, teroris­mul ETA sau chiar clericalismul catolic, elogiul tuturor bucuriilor cotidiene, că­utarea răspunsului la întrebarea: cum ne trăim viața? De aici și titlul prezentelor note, împrumutat tot din textul de pre­zentare al excelentei traducătoare, doam­na Mariana Șipoș. Povestea acestei vieți, așezate sub semnul libertății și al gândirii neînregimentate este, tocmai de aceea, o „autobiografie argumentată”. În favoarea acestei libertăți aduce el argumentele, cu o lipsă de ipocrizie rară, firescul și umo­rul cu care vorbește despre amorurile lui mai mult sau mai puțin pasagere, des­pre libațiile filosofice, despre consumul de droguri și autoerotism, despre patima jocului la cursele de cai și trabucuri nu sunt pentru a șoca, ci pentru a da o „lec­ție practică” (sună prea pretențios pen­tru stilul autorului, dar spune direct ceea ce vreau) de etică, nu una de amfiteatru. Savater este un sceptic fericit, într‑o exu­beranță continuă: „În adâncul sufletului meu nu există nimic adânc: există scep­ticismul. Scepticismul de fond cu privire la fond”. Pare a fi un paradoxal anti‑kier­kegaard‑ian, un apologet al neseriosu­lui, tocmai pentru că ia lucrurile foarte în serios, până la punerea în joc a pro­priei vieți în slujba ideii de libertate. Îl urăște franc pe Franco și tot ce ține de regimul său, îi iubește pe basci, dar este vehement împotriva violențelor, indife­rent din ce parte ar veni ele și de moti­vațiile „morale” invocate: independența, pedepsirea unor abuzatori etc. Este me­reu de partea celor „umiliți și obidiți”, dar niciun moment păcălit de sirene­le comuniste, iubește Spania cu patimă, dar este vehement anti‑naționalist. Cum să nu citești cu sufletul la gură o autobi­ografie care începe cu: „La început… la început a fost întotdeauna intenția mea fermă de a nu munci”? „Argumentele” se pot citi în carte.

„… sunt fructul celui mai ciudat me­tisaj hispanic: tatăl din Granada, mama din Madrid, bunica maternă născută la Buenos Aires, stră‑străbunicii catalani, iar eu m‑am născut în Țara Bascilor. Dacă aș fi fost câine, aș fi fost una din­tre acele corcituri maidaneze, care au un aer atât de inteligent, și nu un exemplar stupid din rasa pură a celor care câști­gă concursurile de frumusețe canină, im­pasibili, pieptănați și frezați și parfumați de proprietarii nu mai puțin enervant de stupizi decât ei înșiși”. San Sebastian, cu celebra lui plajă La Concha, rămâne un centru al lumii sale. Părinții, între care era o mare diferență de vârstă, îi încu­rajează de foarte mic evidenta patimă pentru lectură. Tatăl, care era notar, are discrete veleități literare, mama pare că nu, dar: „niciodată nu am avut în po­lemici un adversar mai redutabil decât tine”, îi spune într‑o absolut emoționan­tă „scrisoare” – capitol al cărții. Acuitatea cu care își amintește lecturile copilăriei și, mai apoi, ale adolescenței este molipsitoa­re; patima absolută a cititului îi este, deci, intens stimulată de părinți. În anti‑sno­bismul său programatic, citește de‑a val­ma și îi place, culmea, literatura „de rang secund”. Filmele „de groază” (splendid portretul frizerului Orencio, care, pentru a‑l face să stea liniștit pe copil, îi poves­tește cu un har extraordinar astfel de fil­me, pe care, la vârsta lui, nu avea voie să le vadă la cinema), benzile desenate, serialele și programele TV (pe vremea când până și partea de divertisment avea o dimensiune formativ‑culturală oarecare) completea­ză tabloul cultural al formării. Un capitol chiar se numește Televiziunea ca inocență, sfidând un loc comun și lăsându‑ne pro­fund nostalgici. De altfel, Savater are ști­ința și plăcerea de a arunca în aer (scuze pentru limbajul „terorist”) prejudecățile și lucrurile acceptate de‑a gata. Este una din­tre trăsăturile care‑l apropie de Cioran, de care altfel, îl deosebesc atâtea. Capitolul dedicat acestei prietenii este unul dintre cele mai emoționante din carte.

Odată cu adolescența și studenția, apare voința autorului de a face din cul­tură, din filosofie, un mod de a trăi în acord cu tine însuți. Marile lui implicări politice în epoca de sfârșit a franchis­mului, atmosfera studențească a anilor ’68‑’70 din Spania, cu legături evidente cu ce se întâmpla în Franța sau chiar în Est, sunt amănunțit descrise. Sunt „deta­lii” (de exemplu, felul în care sunt tratați cei arestați pentru revolte, care ne duce cu gândul la mărturiile de la noi, din decem­brie 1989, dar sunt foarte multe altele), care ne pot ajuta „să comparăm” dictatu­ra lor cu a noastră. Dar evident, asta nu se poate face aici. Restul este o poveste a luptelor, odată întors în Țara Bascilor, ca profesor la Zorroaga într‑o perioadă ex­trem de tulbure: se implică total în acea situație a conflictelor nesfârșite dintre or­ganizațiile care voiau independența, for­țele statale, organizații civice non‑violente etc. Este, din partea lui Savater, o implica­re civică decisivă și totală. Cu scrisul și cu fapta. Era o perioadă de crime, atentate, violențe din partea diferitelor organiza­ții politico‑militare, dar și a forțelor sta­tale de represiune. O luciditate neabătută și un sentiment al libertății ca bucurie de „a te bate” (folosesc cuvântul în sensul pe care i‑l dă Steinhardt în faimosul lui pro­log la Jurnalul Fericirii, atunci când vor­bește despre soluția Churchill – Bucovski. De altfel, am bănuiala că nonconformis­tului și profundului Savater i‑ar fi plăcut analiza lui Steinhardt, în ciuda anti‑cleri­calismului său vehement) ghidează per­manent gesturile publice și ideile sale. De altfel, nu e întâmplător că în anul 2000, mișcării Basta ya!, în care el a avut un rol major, i‑a fost acordat Premiul Andrei Saharov al Parlamentului European, pen­tru acțiunile sale împotriva terorismului basc, pentru lupta împotriva oricărei for­me de fanatism.

Este absolut reconfortantă o aseme­nea lectură, în vremuri de conformism și nivelare la sol a gândirii, care ne oferă un strălucit spectacol al unui nesupus. Da, e mereu nevoie de cineva care să spună tare, cu convingere, Basta ya!

Distribuie acest articol:

Articole recomandate

Cultură
Tatiana Ernuțeanu

Poeme (Sentimental)

să nu-ți faci griji că ceva ar putea fi irepetabil din discontinuu se poate face lejer o structură nu te dedai la deliciile celuilalt decât

Cultură
Constantin-Daniil Iftimie

Bătălia pentru supraviețuire a luat sfârșit

În această extraordinară mamă zace singurul tratament pentru calmarea bolilor. Renunță la hrana ta în favoarea copiilor de eschimos. Ești leoarcă, ai 17 ani, cu

Cultură
Liviu Antonesei

Repere identitare ale jurnalismului românesc

Marian Petcu este profesor universitar la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București. În anul 2000 a obținut titlul de doctor în sociologie,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *