„…Fernando Savater este astăzi intelectualul cel mai important din Spania, indiferent din ce punct de vedere am privi opera lui complexă (eseu, filosofie, roman, publicistică etc.)” – începe răspicat prefața Marianei Șipoș, traducătoarea autobiografiei (Fernando Savater, Cine ar fi crezut? O autobiografie argumentată; ed. Eikon, 2023) gânditorului și omului public spaniol. Deși la o căutare rapidă am găsit cel puțin zece dintre cărțile sale traduse în română, n‑aș spune că gândirea și modelul său intelectual au avut vreun impact deosebit în spațiul nostru ideatic (se știe despre el la noi doar că a fost foarte bun prieten cu Cioran, pe care l‑a făcut cunoscut în Spania) și cauzele ar putea fi mai multe:
- un anume dezinteres față de cultura spaniolă, în cultura noastră, ochii fiind ațintiți spre Franța, Germania și firește, America;
- tipul de meditație morală pe care îl cultivă Savater și care nu are ecou într‑un cadru cultural‑filozofic, pentru care etica a părut mereu secundară față de ontologie;
- tipul de activism civic pe care el își bazează gândirea, mai apropiat, în lumea noastră estică, de atitudinea intelectualilor din Polonia sau Cehia.
Autobiografia de față oferă o lectură palpitantă, nu numai datorită evenimentelor în sine, ci mai ales datorită unei nelipsite ironii și autoironii, nefiind nicio clipă egolatră. Este o autobiografie care vrea să estompeze cât mai mult pe acel „auto”, să nu gonfleze eul. Aerul de ușoară deriziune cu care autorul povestește nu ascunde, ci lasă parcă să se vadă mai clar, marile teme: lupta cu orice formă de totalitarism, fie el franchismul, terorismul ETA sau chiar clericalismul catolic, elogiul tuturor bucuriilor cotidiene, căutarea răspunsului la întrebarea: cum ne trăim viața? De aici și titlul prezentelor note, împrumutat tot din textul de prezentare al excelentei traducătoare, doamna Mariana Șipoș. Povestea acestei vieți, așezate sub semnul libertății și al gândirii neînregimentate este, tocmai de aceea, o „autobiografie argumentată”. În favoarea acestei libertăți aduce el argumentele, cu o lipsă de ipocrizie rară, firescul și umorul cu care vorbește despre amorurile lui mai mult sau mai puțin pasagere, despre libațiile filosofice, despre consumul de droguri și autoerotism, despre patima jocului la cursele de cai și trabucuri nu sunt pentru a șoca, ci pentru a da o „lecție practică” (sună prea pretențios pentru stilul autorului, dar spune direct ceea ce vreau) de etică, nu una de amfiteatru. Savater este un sceptic fericit, într‑o exuberanță continuă: „În adâncul sufletului meu nu există nimic adânc: există scepticismul. Scepticismul de fond cu privire la fond”. Pare a fi un paradoxal anti‑kierkegaard‑ian, un apologet al neseriosului, tocmai pentru că ia lucrurile foarte în serios, până la punerea în joc a propriei vieți în slujba ideii de libertate. Îl urăște franc pe Franco și tot ce ține de regimul său, îi iubește pe basci, dar este vehement împotriva violențelor, indiferent din ce parte ar veni ele și de motivațiile „morale” invocate: independența, pedepsirea unor abuzatori etc. Este mereu de partea celor „umiliți și obidiți”, dar niciun moment păcălit de sirenele comuniste, iubește Spania cu patimă, dar este vehement anti‑naționalist. Cum să nu citești cu sufletul la gură o autobiografie care începe cu: „La început… la început a fost întotdeauna intenția mea fermă de a nu munci”? „Argumentele” se pot citi în carte.
„… sunt fructul celui mai ciudat metisaj hispanic: tatăl din Granada, mama din Madrid, bunica maternă născută la Buenos Aires, stră‑străbunicii catalani, iar eu m‑am născut în Țara Bascilor. Dacă aș fi fost câine, aș fi fost una dintre acele corcituri maidaneze, care au un aer atât de inteligent, și nu un exemplar stupid din rasa pură a celor care câștigă concursurile de frumusețe canină, impasibili, pieptănați și frezați și parfumați de proprietarii nu mai puțin enervant de stupizi decât ei înșiși”. San Sebastian, cu celebra lui plajă La Concha, rămâne un centru al lumii sale. Părinții, între care era o mare diferență de vârstă, îi încurajează de foarte mic evidenta patimă pentru lectură. Tatăl, care era notar, are discrete veleități literare, mama pare că nu, dar: „niciodată nu am avut în polemici un adversar mai redutabil decât tine”, îi spune într‑o absolut emoționantă „scrisoare” – capitol al cărții. Acuitatea cu care își amintește lecturile copilăriei și, mai apoi, ale adolescenței este molipsitoare; patima absolută a cititului îi este, deci, intens stimulată de părinți. În anti‑snobismul său programatic, citește de‑a valma și îi place, culmea, literatura „de rang secund”. Filmele „de groază” (splendid portretul frizerului Orencio, care, pentru a‑l face să stea liniștit pe copil, îi povestește cu un har extraordinar astfel de filme, pe care, la vârsta lui, nu avea voie să le vadă la cinema), benzile desenate, serialele și programele TV (pe vremea când până și partea de divertisment avea o dimensiune formativ‑culturală oarecare) completează tabloul cultural al formării. Un capitol chiar se numește Televiziunea ca inocență, sfidând un loc comun și lăsându‑ne profund nostalgici. De altfel, Savater are știința și plăcerea de a arunca în aer (scuze pentru limbajul „terorist”) prejudecățile și lucrurile acceptate de‑a gata. Este una dintre trăsăturile care‑l apropie de Cioran, de care altfel, îl deosebesc atâtea. Capitolul dedicat acestei prietenii este unul dintre cele mai emoționante din carte.
Odată cu adolescența și studenția, apare voința autorului de a face din cultură, din filosofie, un mod de a trăi în acord cu tine însuți. Marile lui implicări politice în epoca de sfârșit a franchismului, atmosfera studențească a anilor ’68‑’70 din Spania, cu legături evidente cu ce se întâmpla în Franța sau chiar în Est, sunt amănunțit descrise. Sunt „detalii” (de exemplu, felul în care sunt tratați cei arestați pentru revolte, care ne duce cu gândul la mărturiile de la noi, din decembrie 1989, dar sunt foarte multe altele), care ne pot ajuta „să comparăm” dictatura lor cu a noastră. Dar evident, asta nu se poate face aici. Restul este o poveste a luptelor, odată întors în Țara Bascilor, ca profesor la Zorroaga într‑o perioadă extrem de tulbure: se implică total în acea situație a conflictelor nesfârșite dintre organizațiile care voiau independența, forțele statale, organizații civice non‑violente etc. Este, din partea lui Savater, o implicare civică decisivă și totală. Cu scrisul și cu fapta. Era o perioadă de crime, atentate, violențe din partea diferitelor organizații politico‑militare, dar și a forțelor statale de represiune. O luciditate neabătută și un sentiment al libertății ca bucurie de „a te bate” (folosesc cuvântul în sensul pe care i‑l dă Steinhardt în faimosul lui prolog la Jurnalul Fericirii, atunci când vorbește despre soluția Churchill – Bucovski. De altfel, am bănuiala că nonconformistului și profundului Savater i‑ar fi plăcut analiza lui Steinhardt, în ciuda anti‑clericalismului său vehement) ghidează permanent gesturile publice și ideile sale. De altfel, nu e întâmplător că în anul 2000, mișcării Basta ya!, în care el a avut un rol major, i‑a fost acordat Premiul Andrei Saharov al Parlamentului European, pentru acțiunile sale împotriva terorismului basc, pentru lupta împotriva oricărei forme de fanatism.
Este absolut reconfortantă o asemenea lectură, în vremuri de conformism și nivelare la sol a gândirii, care ne oferă un strălucit spectacol al unui nesupus. Da, e mereu nevoie de cineva care să spună tare, cu convingere, Basta ya!
