Sigur, am ajuns acum câțiva ani la un punct al vieții când am spus, da, aș putea pleca, le-am trăit pe toate, dragostea bună și dragostea rea, îngerul și demonul, îngerul devenit demonic și demonul care devine înger, și-așa mai departe. Totuși, aș fi trântit ușa în semn de protest, la plecare.
Cât și ce ați scris înainte de 1989?
Nimic care să-mi mai placă acum. Știu și cauza: viața mea însăși, adică viața mea liberă, a început după decembrie 1989. Până atunci am tot exersat, m-am antrenat, am supraviețuit, dar după 1989 am trăit cu adevărat și am scris cu adevărat. Antrenamentele au mers pe-atunci mai ales către poezie, proză și jurnal, nu scrisesem încă eseu, cu atât mai puțin publicistică. A, da, în acei ani, genul epistolar era încă important pentru oameni, primeai scrisori scrise de mână în cutia poștală, și eu m-am simțit mereu bine în scrisori. Dar îmi amintesc cum, după 1990, am avut intuiția faptului că scrisorile reprezintă o specie pe cale de dispariție sau mutantă, iar viziunea asta m-a întristat. A fost corectă, cum se vede azi. În ce mă privește, am salvat cumva iubitul gen epistolar în romanele mele, mai ales în Inocenții, care e adresat unui tu, sau în Cartea întrebărilor, care cuprinde eseuri-scrisoare. Da, câteva dintre cărțile mele sunt scrisori trimise cititorilor neștiuți. Mi-ar plăcea ca odată o carte a mea să apară într-o copertă-plic. (Rog editura să rețină detaliul !)
Poezie-critică literară-eseistică-traduceri-proză. În care gen credeți că ați mers cel mai departe? Unde simțiți că v-ați exprimat cel mai fidel?
Ca să preiau o formulare foarte expresivă a unui pictor german, Ernst Ludwig Kirchner, unora dintre genuri le spun dumneavoastră, altora tu. Cu unele sunt prietenă, cu altele iubită, cu altele veche cunoștință, iar pe altele le întâlnesc doar din când în când și ne salutăm de pe partea cealaltă a străzii. În toate m-am exprimat fidel, dar raportarea e diferită. Tu le spun romanelor, dumneavoastră poeziei, chiar dacă am cunoscut-o dinainte.
Care sunt oamenii providențiali, întâlnirile fără de care nu ați fi devenit scriitoare sau ați fi devenit o alta?
Cu siguranță nu oamenii m-au făcut să devin scriitoare, ci viața însăși. Cumva am mers pe acest drum de nimic favorizat sau de nimic justificat, și-atunci cum să nu crezi în destin, în menire? N-am fost îndemnată de nimeni pe calea asta. Nu am avut scriitori în familie, nici măcar oameni care să fi aspirat spre zona literară, ci mai degrabă oameni înclinați spre știință, medicină, profesorat, chiar dacă citeau și aveau biblioteci pline în mai multe limbi. Singurul din familie care a scos vreo două volume de poezii a fost un frate al bunicii materne, dar lucrul nu se băga de seamă, pentru că el făcuse de toate în viață, avusese peste 30 de meserii, iar cele mai multe mi se păreau mult mai atrăgătoare decât scrisul. Desigur, a existat acel caiet gros primit de la tata cu dedicația explicită de a scrie în el, dar mai mult decât caietul, pesemne că m-a îndemnat moartea care a intrat prea devreme în viața mea.
Sunteți o profă foarte iubită de studenți: avem sursele noastre credibile. Ce înseamnă profesoratul pentru dumneavoastră?
Moștenire de familie. Îmi amintesc de copilărie, când abia știam cifrele, iar mama, profesoară de liceu, mă punea să-i așez caietele de teză (la chimie), în ordinea crescătoare a notelor. Mă simțeam foarte importantă, la 6 ani, făcând asta. Ca anecdotă trebuie să vă spun că mama păstra diverse lucruri legate de școală, și de curând am dat de caietul de teză al domnului Ludovic Orban, care i-a fost elev (n-o să vă spun ce notă a luat), precum și al cunoscutului și recunoscutului medic brașovean, Dan Grigorescu, un elev strălucit și care, în plus, scria extrem de frumos. Am crescut printre profesori de mai multe materii, ceea ce m-a făcut să nu privesc educația ca pe ceva străin, ci ca pe ceva de la sine înțeles.
Cum înțelegeți așadar educația ?
Când spun educație, ei, aici e aici, nu mă refer la ceva antipatic, rigid, străin, reglat prin constrângeri și interdicții, prin pedepse și răsplată, ci e ceva organic, modelator, care crește în timp, fără să-ți invadeze o anume libertate. Recunosc, pedeapsa și răsplata există, dar ele vin mai târziu și mai subtil și, în același timp, fără greș. Educația, cum o înțeleg eu, e mai aproape de sensul vechi, grec, al cuvântului paideia decât de cel modern. E o lume întreagă, dintr-o carte citită de plăcere, e cartea pur și simplu. Citești cartea-lume plină de personaje interesante și te trezești, la sfârșitul ei (care e și sfârșitul vieții) educat. Implică doar efortul de a „citi”: cărțile-cărți, oamenii cu cetatea lor și problemele ei cu tot, viața. Nu se termină odată cu anii de formare, adică ai școlii. Cred că anii de formare durează până în ultima clipă a vieții, iar asta pentru că viața ne pune mereu și mereu în fața unor situații noi și de obicei dificile. Unele mai grele decât altele, de fapt. Și toate ne educă. Problema e că unii refuză să se lase educați: de școală, de profesori, de cărți, de viața însăși. Unii se cred educați de când s-au născut, mintea și inima lor sunt împietrite, colțuroase, în loc să fie un burete care se lasă impregnat de ce e bun. Cred că educația sporește și inteligența, iar dacă educația ar progresa în România, în toate mediile, ea ar schimba multe în bine. Din păcate, văd că la noi sporește antieducația, părinți care-și distrug copiii crezând că-i „apără” de viață, de profesori, de vaccin, de învățătură, de școală.
Dincolo de faptul că ați educat o mulțime de generații, v-a interesat să aveți și discipoli?
Nu, deloc, și mărturisesc că nici nu prea înțeleg ce înseamnă discipol în domeniul scrisului. Un discipol al unui scriitor are toate șansele să-i devină epigon și e atât de trist când se întâmplă asta. Pentru că scrisul înseamnă umplerea unor tipare literare cu viața ta, nu a altuia, cu gândurile tale, cu dezastrele și victoriile tale, iar când spun viață înseamnă și stil, selecție, cuvinte, preocupări și tot ce ține de inefabilul unei cărți. Desigur, nu mă refer aici la influențe literare, la afinități, fiindcă avem cu toții așa ceva. Dar afinitățile sunt cu cineva care ți-e frate, nu tată. A, dacă aș fi avut altă meserie, mai puțin liberă, da, ar fi fost important să formez noi generații care să-și întreacă maestrul. De altfel, îmi amintesc că Nietzsche spunea că dascălul adevărat ia lumea și pe sine în serios doar „în relație cu discipolii”. Însă eu prefer, chiar și în acest domeniu, să înlocuiesc cuvântul discipol cu cel de prieten.
Și în eseuri, și în romane, vă place să coborâți adânc în trecut, fie în secolul al XIX-lea, fie în Interbelic. În ce perioadă v-ar fi plăcut să trăiți?
Dacă mă gândesc bine și ca să răspund altfel decât de-obicei, mi-ar fi plăcut să trăiesc în toate câte puțin. Asta da, educație! Să înveți de la oamenii fiecărei perioade câte ceva. De la cei de pe la 1900 politețea inimii, altruismul, admirația adevărată, curiozitatea nesfârșită, ca a copiilor de 4 ani, îndrăzneala gândului, binele, de la interbelici excelența, libertatea femeii, de la oamenii din comunism supraviețuirea și umorul, de la cei de acum, o, de la cei de acum chiar nu știu ce e de luat, dar poate că peste 100 de ani aș ști. Da, aș fi trăit măcar câțiva ani în fiecare perioadă, ca în motto-ul din Unamuno pe care l-am ales pentru primul meu roman: „Pentru că ceea ce vrei este viața aceea și asta, și alta – le vrei pe toate”. Să ne trăim simultan toate variantele de viață posibile, toate istoriile contrafactuale individuale, toate acele semne de întrebare care ne macină uneori: ce-ar fi fost dacă…
Dacă viața nu v-ar fi îndreptat spre literatură, cine ar fi putut fi / ar fi fost Ioana Pârvulescu?
Da, cum spuneam, îmi place jocul ăsta. Deși lumea nu mă crede, am mai spus că m-aș fi mulțumit cu o viață de casnică (dar pe la 1890), în care, pe lângă creșterea copiilor (nu mai mult de 4, Doamne!) și a treburilor casei, m-aș fi ocupat cu cititul, scrisul de scrisori, înotul, patinajul și, mai ales, aranjatul florilor în vaze uriașe. Dacă aș fi făcut acte de binefacere cu banii câștigați de dumnealui, nimeni n-ar fi aflat de ele, pentru că a te lăuda cu o binefacere e umilirea celui pe care l-ai ajutat și e un lucru de prost gust. (Am văzut emisiuni la televizor, de obicei de Crăciun, când sunt filmați oameni care au primit pachete, cadouri, uneori substanțiale, și sunt puși să facă frumos și să spună public mulțumesc, eventual să lăcrimeze în direct. Mi s-a părut groaznic.) În fine… Am fi mers cu familia, chiar în vara fierbinte a lui 1890, până la Capul Nord și, ce credeți? Acolo ne-am fi întâlnit din întâmplare cu familia Maiorescu Titu și Anicuța. Cu noi, concetățenii lor, ar fi ciocnit ei cupa de champagne pe care au băut-o, iar lucrul ar fi rămas consemnat în jurnalul lui.
Iar în anul de grație 2021, o altă Ioana Pârvulescu, autoare de cărți de istoria picturii, ar fi citit însemnarea din jurnalul lui Maiorescu, întrebându-se despre viața acelei femei care l-a întâlnit întâmplător. Și o altă Ioana Pârvulescu, astronom, ar fi citit în cartea de istoria artei scrisă de cea care citise despre întâlnirea din secolul 19, despre Astronomul lui Vermeer, stabilind legăturile cu Geograful. Și o altă Ioana Pârvulescu, ar fi fost, fără îndoială, ceea ce mi-am dorit mult…, dar e timpul să mă opresc, să mai rămână și ceva misterios în multele mele vieți.
Scriitoare, poetă, traducătoare, profesoară – este Ioana Pârvulescu un om împlinit?
Nu-mi dau seama cum trebuie să fii alcătuit ca să te simți cu totul împlinit, ca om. Sigur, am ajuns acum câțiva ani la un punct al vieții când am spus, da, aș putea pleca, le-am trăit pe toate, dragostea bună și dragostea rea, îngerul și demonul, îngerul devenit demonic și demonul care devine înger, și-așa mai departe. Totuși, aș fi trântit ușa în semn de protest, la plecare. Și tocmai atunci, când spuneam asta, s-a întâmplat ceva care m-a făcut să văd că nici pe departe viața nu era gata, că, așa ca într-un vers de Rilke, aș mai putea avea o viață nesfârșită înainte, adică cu momente în care timpul subiectiv crește.
Ce credeți despre moarte?
Pot să spun două lucruri. Unul, că moartea celor din preajmă schimbă dintr-o dată dimensiunile în lumea de gesturi și experiențe pe care le-ai împărțit cu cel mort. De obicei le dilată. E ca în Gulliver…, deodată unele detalii neînsemnate devin uriașe, unele cuvinte se umflă și te strivesc. Când lucrurile bune cresc, asta e foarte bine. Dar tot ce e rău ia proporții și regreți nespus că n-ai fost mai bun, că nu i-ai făcut mai multe bucurii. Și ți se pare atât de simplu să le fi făcut. Al doilea lucru e de cu totul altă natură, ține de limbajul străzii, care la noi e oribil. Mergeți, vă rog, prin centrul Bucureștiului și ascultați ce și cum vorbesc oamenii pe stradă. Nimic frumos. Cuvinte cu p și înjurături. Dar dintre toate înjurăturile, cea mai urâtă e cea despre morți. Eu aș propune închisoare (măcar o săptămână) pentru înjurătura asta.
Și, în fine, un al treilea lucru, și poate comit hybris spunându-l, mie nu mi-e frică de moarte. Dacă cineva la care țin sau un copil ar avea nevoie să mor pentru el, aș face-o.
Să revenim la literatură. Pentru că în prefața Alfabetului doamnelor spuneți că studiul este un demers pentru a interpreta personajele feminine și din perspectiva unui critic… femeie. Credeți că ar trebui ca și literatura scrisă de femei să fie interpretată numai de femei? Credeți că prejudecățile cu care au pornit criticii bărbați în fața acestui tip de literatură au afectat progresul / răspândirea unor astfel de opere?
Ah, aș vrea să scăpăm de asemenea delimitări. Ele țin de tendințele epocii noastre, în care, în lipsa unui bun-simț pe post de busolă sigură, li se dau oamenilor tot felul de idei primite de-a gata, care să înlocuiască ideile primite de-a gata de generații mai vechi. Visez la o lume în care să nu avem de purtat cârje noi ca să scăpăm de cele vechi, o lume în care să umblăm singuri, bine, echilibrat. Literatura scrisă de femei, la noi, până în Interbelic nu este valoroasă în sine, credeți-mă, am citit-o, nu pentru că femeile ar fi fost mai puțin talentate, dar nici pentru că ar fi fost discreditate, ci pur și simplu pentru că nu putea fi altfel în acel moment istoric și pentru că noi n-am avut, din păcate, nici niște surori Brontë, nici o Jane Austin, nici o Emily Dickinson, nici o Selma Lagerlöf. În toată lumea, până după Marele Război, puține femei au avut puterea și posibilitatea să se afirme. Nu înseamnă că nu mă interesează literatura asta, câtă e, dar nu din motive strict estetice. Așa a curs istoria și nu avea cum să curgă altfel. Femeile făceau copii „câți dădea Dumnezeu” fiindcă nu se putea altfel, se ocupau de ei, și lucrul era mai greu ca azi, se ocupau de gospodărie și lucrul era mai greu ca azi, dar asta le umplea timpul și viața și, oricât de greu și-o închipuie doamnele de azi, aveau sentimentul bun al datoriei împlinite, la sfârșitul vieții. Însă de îndată ce s-au schimbat condițiile istorice, femeile au început să se afirme și să se impună, iar în lumea de azi chiar nu mai e vreo problemă.
În nici un caz nu cred că literatura scrisă de femei ar trebui interpretată numai de femei, ar fi grav să fie așa. Dar când am scris Alfabetul… ea încă nu fusese interpretată suficient (spre deloc) de femei și lipsea din jocul critic acel je ne sais quoi. Mă bucur să spun, fără modestie, lucru pentru care cer iertare, că Alfabetul doamnelor are succes și la bărbați, și la femei. Pot aduce dovezi.
Cum arată, în viziunea dumneavoastră, studentul ideal de la Litere?
Ce frumoasă întrebare! Studentul ideal este, întâi de toate, cât se poate de real. Să știți că am avut și mai am asemenea studenți / studente (pentru cei care au nevoie de sublinieri de sex / gen)! Vin la facultate pentru că sunt fascinați de cărți. Citesc mult mai mult decât scriu. De-obicei sunt sfioși, dar uneori nu. Sunt plini de curiozitate, deopotrivă în fața vieții și a cărților. Sunt gata să admire, nu încep prin a demola, încep prin a admira și chiar prin a se mira. (Fac o paranteză, cu scuze, pentru că am mai spus asta. Unii și-l iau prea devreme ca model pe Eugen Ionescu din Nu. Nu oricine e Eugen Ionescu și nu oricine poate spune acel nu, care nu e spus doar cărților bune, ci absurdului vieții, cu cărțile ei cu tot). Sunt politicoși, știu să scrie un e-mail unui profesor. Au umor sau, măcar recunosc umorul. Până aici poate că vi se pare simplu.
Dar ce e mai greu abia acum începe. Studentul ideal crește frumos, devine un adult pe care te poți bizui, nu trădează și mai ales nu se trădează pe sine, cel din tinerețe. Nu devine un ticălos, un oportunist, un incompetent, un resentimentar sau un mafiot în domeniul lui. Are curaj și e harnic. Nu uită că o carte bună e o bucurie de transmis mai departe, o redută de apărat, nu uită un profesor bun. Pe zi ce trece, studentul ideal devine mai înțelept, mai frumos și mai bun cititor. Se „revizuiește”, se reajustează, e o plăcere să-l reîntâlnești. Studentului ideal ajungi mai târziu să-i scrii ca să întrebi un detaliu care ține de felia de care se ocupă, din multa literatură a lumii. Și-ți răspunde cu bucurie și competență. Studentul ideal îți ajunge egal și în unele privințe te întrece. Fără să devină îngâmfat, ba chiar fără să știe că și-a întrecut profesorul. Frumusețea adevărată a caracterului nu e conștientă de ea însăși. Când cineva crede că posedă frumusețea, a și pierdut-o.
Pentru că de cele mai multe ori scrieți despre trecut, aș avea o curiozitate: cum arată viitorul din perspectiva Ioanei Pârvulescu? Cum vă imaginați că se va transforma atât societatea, cât și arhitectura orașelor românești?
La asta am un răspuns dezamăgitor: mi se strânge inima. Dar poate că greșesc. Omenirea a arătat de multe ori că se poate „reinventa”, că se poate „căi”, doar și romanul Prevestirea pivotează în jurul acestei idei.
Am citit că la baza Prevestirii a stat o greșeală repetitivă în corespondența dvs., Ioana devenind de multe ori Iona, pe care ați simțit-o ca pe un semn. Vă lăsați mereu inspirată de hazardul întâmplărilor în scrierea romanelor?
Nu, a fost singura întâmplare de acest fel.
Cum vă vin „marile idei”?
Romanul Viața începe vineri l-am scris când pierdusem o lume, lumea mea, printr-o tragedie, și a existat nevoia de a pune o lume în loc, de a mă lua la luptă nedreaptă cu moartea cuiva și consecințele ei. Următorul, Viitorul începe luni, l-am scris pentru că m-au întrebat studenții (ideali!) cum ar fi călătoria inversă, a unui om din trecut spre viitor, și m-am pomenit că n-am mai putut scăpa de ideea asta. Nu l-am scris ca să le fac pe plac, fiindcă nu scriu romane la comandă, nici măcar la sugestie, ci l-am scris pentru că mă trezeam uitându-mă în jur și întrebându-mă cine dintre oamenii din preajmă ar putea fi intrusul venit din trecut. Apoi Inocenții, care e de fapt reluarea unei idei mai vechi și are o poveste mai palpitantă. Când eram studentă, Ceaușescu hotărâse demolarea caselor din centrul orașelor. Casa mea din Brașov mai trecuse printr-un asemenea pericol, atunci când s-a construit hotelul Aro nou, iar casele de vizavi au fost demolate. Acum iar exista zvonul că centrul Brașovului dispare (cum s-a întâmplat în Târgoviște, de pildă). Și atunci, ca să-mi salvez cumva casa, am scris romanul Oglinda venețiană, dedicat ei. Doar ideea a rămas din acel roman. Inocenții l-am început la câteva decenii distanță, când mi-am dat seama mai bine câți oameni cu personalitate au trăit la noi în casă și ce noroc am avut noi, copiii, cu ei. Mă enerva că eu, care în fond sunt un om atât de obișnuit, sunt cea mai cunoscută din familie, și voiam să-i fac și pe ei vizibili. Mi se făcuse îngrozitor de dor de ei toți, cred că într-o emisiune la radio cu Marius Chivu am spus că dacă aș călători în timp, primul popas l-aș face în casa copilăriei. Acea călătorie a fost romanul.
Ați scris vreodată având și alte mize decât cele literare? Gândindu-vă la posteritate, de pildă.
O, nu!
Dar de ce? Nu aspiră orice scriitor de valoare (nu vorbim aici de literatura de consum, așa-zisa summer reading) să-și depășească timpul?
Ba da, aveți dreptate. Cărțile au însă oricum soarta lor, conform maximei latinești, indiferent de aspirația autorului. Dar eu am citit Nemurirea lui Kundera și sunt vaccinată împotriva ispitei nemuririi. De altminteri, vaccinul ăsta e și în cunoscutele versuri eminesciene din Scrisoarea I, despre cei care vin să scotocească prin viețile „nemuritorilor”, cu speranța să găsească cât mai multe rele: „Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…”. Și caută numai „pete multe, răutăţi şi mici scandale”, fără să vadă „lumina / Ce în lume-ai revărsat-o ”. Vreau să spun că nu idealizez posteritatea, nu am mult mai mare încredere în ea decât în prezent, deși aș spera că vor exista oameni, cum există și azi, care chiar înțeleg, atât cartea, cât și viața. Dar versurile lui Eminescu au fost absolut premonitorii: cât a trăit el, „trend-ul” era altul, era să admiri, să găsești mai degrabă binele, decât răul, acum e clar că trăim tendința contrară, exact, dar exact cum a spus el: cercetătorii academici (sau nu) se întrec în a face biografie de scandal, a căuta vini și a răstălmăci cărțile și viețile. De multe ori doar pentru că asta se vinde, așadar, pentru bani și pentru meschina satisfacție despre care vorbea Eminescu, aceea că și marii creatori au fost ca toată lumea, că, nu-i așa, nimeni nu-i mai breaz.
Ce a însemnat colaborarea cu Gabriel Liiceanu/Humanitas pentru dumneavoastră și cum s-a produs ea?
Nu există greutăți pe care să le pui pe cântar pentru a spune exact ce înseamnă asemenea lucruri, oameni sau împrejurări, care din exterior par mereu mai ușoare sau mai grele, nu contează, dar e sigur că a fost un lucru extraordinar de bun, de fast, pentru cărțile mele. Să știi că ai unde să publici atunci când ai și ce să publici e un enorm noroc pentru orice scriitor. Darămite când e vorba de un loc bun ca această editură. La rândul meu, sunt genul fidel, nu caut altceva, când am găsit. Humanitasul e editura mea de suflet. Îmi plac numele și sigla ei, îmi plac librăriile ei, îmi plac câțiva oameni care lucrează de ani de zile acolo, dar și câțiva dintre cei care au plecat. Domnul Gabriel Liiceanu este nu numai un intelectual și profesor remarcabil, un autor de cărți de succes, deși nu din categoria cărților de succes, cred că înțelegeți distincția, dar și un om care știe să descopere valori. Face parte dintre cei care știu și sunt gata oricând să admire. Uneori se înșală, dar mai bine să te înșeli decât să ratezi. Când te înșeli pierzi bani și, poate, iluzii, investești în cineva care te păcălește, sau te trădează, sau doar te dezamăgește, însă când ratezi, pierzi valori spirituale, altfel spus pierzi o bucată de viitor mai bun.
Am ajuns la Humanitas datorită a doi oameni, unul din secolul 17, altul din secolul 20, care și-au dat mâna ca să mă ajute, Angelus Silesius și Andrei Pleșu. Am tradus la New Europe College Călătorul heruvimic al lui lui Angelus Silesius, o traducere pe care îmi permit s-o cred esențială (măcar pentru că e prima) și pe care cred că nici o altă editură nu mi-ar fi publicat-o în acel moment, când nu mă știa mai nimeni, iar cel care m-a călăuzit spre editură a fost Andrei Pleșu. A fost o carte care nu s-a vândut aproape deloc. M-am simțit obligată să compensez cu celelalte.
Suntețí una dintre cele mai bine citite autoare din România ultimilor ani, recent v-a fost acordat premiul național pentru proză al „Ziarului de Iași”. Cum arată/ se simte „celebritatea” în lumea literară?
Accept laudele dumneavoastră cu acea politețe sufletească pe care tot Nietzsche o socotea contrariul vanității. Dar nu știu exact ce înțelegeți prin „bine citită”. În privința celebrității, să fiu iertată. Am în jurul meu oameni celebri și văd foarte bine că eu nu intru în această categorie, și nici nu mi-o doresc. Dacă însă când spuneați „bine citită” vă gândeați la o autoare cu cititori-prieteni, mai precis prieteni ai cărților ei, atunci cred că aveți dreptate. Cărțile mele nu au atât admiratori, cât prieteni, oameni care se simt bine în ele, înțelegând însă că nu e un bine facil.
Declarați într-un interviu anterior că cinematografia vă fascinează la fel de mult precum literatura. Dacă ar fi să alegeți un personaj de film pe care v-ar fi plăcut să îl interpretați, care ar fi acela și de ce anume l-ați fi ales?
Aș prefera, de departe, unul de desene animate. Ezit între Pinocchio, Doamna (cea cu vagabondul), șoricelul Jerry, Duchesse din AristoCats, puiul de elefant care mereu greșește ritmul și iese din rând din Cartea Junglei etc. Asta pentru că în desenele animate totul e posibil, limitele realității nu există și, chiar când lucrurile merg rău, chiar când îți vine să plângi, știi sigur că situația o să se răstoarne. La polul opus, Traviata, dintr-o frumoasă ecranizare a operei lui Verdi. Romantice: Kate, din Kate and Leopold sau fiica pictorului din Cum să furi un milion.
La ce cărți v-a trecut prin gând, citindu-le: cartea asta aș fi putut s-o scriu eu, ba chiar, de ce nu, aș fi scris-o mai bine?
Ah, răspunsul cel mai la îndemână e: cam la toate cărțile mele. Dar, dincolo de glumă, culmea, mi se întâmplă la o carte pe care o citesc acum (mi-a fost recomandată de Laura Rădulescu, de la librăria Cișmigiu): Florian Illies, 1913. Vara secolului. Nu e un roman, pentru că romanele nu pot fi scrise decât de autorul lor. E un puzzle din nenumărate micuțe piese, despre tot ce s-a întâmplat cu scriitorii și artiștii și oamenii de cultură în 1913, plus fundalul de zi cu zi, evenimentele istorice, un fel de calendar, dacă vreți, foarte ingenios asamblat și extrem de frumos scris. Dar eu i-aș fi creat și suspans, i-aș fi dat un narator, un pic de umor. Dar poate că nu – și sunt doar îngrozitor de orgolioasă gândind asta. E mult mai probabil că fiecare carte nu poate fi scrisă decât de cel care a scris-o.
