Ion Creangă – o viață de poveste

Potrivindu-se perfect cu firea sa, viața lui Ion Creangă a fost plină de pozne și de întâmplări care mai de care mai interesante și mai amuzante. Povestitorul cu har de la Junimea nu s-a sfiit niciodată să-și spună părerea sau să-și urmeze instinctul, iar acest fapt este demonstrat de numeroasele anecdote care circulă pe seama sa, de pe vremea când era dascăl. Dar, pentru început, să ne delectăm cu una dintre farsele pe care acesta ne-a jucat-o, referitoare chiar la data zilei sale de naștere.

În a sa Istorie a literaturii, George Călinescu ne arată că adevărata dată de naștere a scriitorului nu ne este cunoscută din vreun act oficial, părinții – Smaranda și Ștefan a Petrei, fiind neglijenți și nedeclarându-și copiii cu exactitate: Documentele nu fac decât să ne rătăcească mai rău. Niciun temeiu serios nu trebue pus pe niște mitrice care dau născut pe un Ioan la 10 iunie 1839 și pe alt Ioan la 4 februarie 1842 (care se presupune a fi printr-o greșeală fratele Zaheu). Actele se făceau de mântuială după declarațiile părților, neobișnuite cu exactitatea, și când erau prinse. (…) Ce-l va fi făcut pe Creangă să-și facă certificat cu martori că s-a născut la 2 martie 1837 și să susțină data de 1 martie 1837 și când nu mai avea vreun interes să-și sporească vârsta? Simplă nimereală că la căsătorie Creangă se dă născut în 1836. Așadar, cu firea sa șugubeață, Creangă a supus la muncă asiduă istoricii literari care, încurcându-se în documente și mergând pe firul familiei sale, nu au aflat niciun răspuns concret. Dar vom lua de bună dorința povestitorului și vom spune că azi, de Mărțișor, celebrăm 184 de ani de la nașterea celui care a scris unele dintre cele mai frumoase povești, atât pentru copii, cât și pentru adulți.

Satul Humulești – în prezent, un cartier al orașului Târgu Neamț – se bucura de o atmosferă idilică, iar principala ocupație a locuitorilor săi era oieritul și comerțul cu produsele obținute de pe urma acestuia: Pe lângă urma Siretului, urmând spre izvoarele lui, de jos și până sus în Maramureș și Bucovina se ridică munții ca o spinare ce lasă coaste de o parte și de cealaltă, în Transilvania și Moldova, printre care curg pieziș apele bulbucoase ale Moldovei, Bistriței și Trotușului. Șira munților e calcaroasă, dominată de maestosul Ceahlău, iar trecătorile apelor cu pereți înalți și strimți. Brazi negri și drepți, fagi, stejari, iar mai spre stâncărie jnepi și ienuperi acoperă înălțimile. Apele curg în clocote peste bolovani, mai înguste ori mai largi, presărate de copaci retezați și de plute. Acolo unde pădurea se mai ostoiește se zăresc pe potloage turmele. Satele se îndeasă pe marginea apei, spânzurate aproape, căutând să fure din deal. Casele de bârne încheiate sunt mici, muruite și văruite, cu căciuli de șindrile, cu o prispă joasă în față. Înăuntru o odaie, două, cuptor mare, tavan de grinzi, scule puține, rudimentare și crestate, lânuri, burdufuri de brânză, piei, blănuri, căci oamenii sunt harnici. Unii taie grinzi și le împing la vale pe Bistrița slujindu-se de un topor lung cu cioc, alții sunt oieri, stau vara cu turmele în munte, iar pe toamnă se lasă la iernatic spre Iași. Aici a copilărit Ioan Ștefănescu, devenit Creangă la fabrica de popi; dorința de a prelua numele mamei și nu pe cel al tatălui rămâne și astăzi o decizie inexplicabilă.

Deși este considerată, în mare parte, o autobiografie ficțională, multe dintre întâmplările din Amintiri din copilărie sunt reale, mai ales cele despre educația primită și despre firea sa bolnăvicioasă. Așa cum îi place și lui Călinescu să glumească în capitolul dedicat povestitorului, Creangă a scăpat de multe ori de școală, ba pentru că a făcut holeră, ba din cauza râiei luate de la caprele Irinucăi. Ultima oară, scapă de ea pentru că tatăl rămâne fără bani, devenind ajutor de nădejde al fetelor și femeilor care stăteau la șezătoare și torceau lână, luându-și astfel porecla de „Ion Torcălăul”. Însă mama sa, Smaranda, simte că fiul ei are potențial și nu se lasă până când băiatul nu ajunge la școala de popi din Fălticeni. Din perioada aceea, Creangă are cele mai frumoase amintiri, mărturie stând ultima parte din Amintiri, dar și anecdotele pe care ni le amintește Călinescu: Ce viață duse aici ce-l încă strigat de toți ‹‹Ștefănescu›› (‹‹căci așa mă numeam la Fălticeni››) a povestit singur. Chefuiau la crâșme, ‹‹furluau›› alimente pe care le ascundeau în turetcile cismelor, își puneau ‹‹poște›› în somn, adică foi de hârtie lipite cu seu și aprinse între degetele picioarelor. Un popă bătrân dădea pildă, jucând cu anteriul în brâu ‹‹de-i pălălăiau pletele››. Creangă cultiva o fată de popă pe care n-o lasă ‹‹nemângâiată›› dela care primea în dar mere domnești. A dus o viața de huzur, până când „fabrica” s-a desființat și a fost nevoit să meargă la seminarul de la Socola. A făcut patru clase și, după ce i-a murit tatăl, a cerut atestatul și a început să umble, ca să se însoare. Fiind chipeș și isteț, căutarea nu a durat mult și a luat în căsătorie o fată de popă. A fost tocmit cântăreț la strană la biserica socrului, iar la 26 decembrie, este hirotonisit diacon la biserica „Sf. Treime”. Cariera sa duhovnicească nu a fost una prea lungă, fiindcă firea sa rebelă nu se putea ține în frâu cu legile care-i îngustau libertatea. Cu soția nu are o căsnicie ușoară, despărțirea având loc repede și fiind pusă pe seama tiraniei socrului. Câteva săptămâni după nuntă ginerele făcu jalbă la Mitropolie că socrul îl ținuse ca dascăl, sacagiu, rândaș, cărător de vin și rachiu, lăutar, că-l înșelase (veșnica poveste) la zestre pe el ‹‹un mizăr orfan››, că-l suduise cu sudălmi ‹‹ne mai agiunsă de mintea omenească!››, de i se încrâncena, bietului autor al ‹‹corozivelor›› carnea pe el de rușine, că popa (‹‹fatală nenorocire!››) a intrat peste el la miezul nopții pe când dânsul dormea lângă a sa soție și i-au pus ‹‹ghiarăle›› în gât să-l sugrume și mai multe nu, așa încât ginerele ieși afară gol ca un strigoi. Deși autoritățile popești au încercat să-i împace, cale de întoarcere nu a mai fost. O perioadă, diaconul Creangă va sta prin biserici și mânăstiri, dar poznele lui de la Golia au devenit legendare: cele mai cunoscute rămân  împușcarea ciorilor de pe turle, cu flinta ori faptul că-i ducea pe preoți la teatru. Tot ce făcea el nu se cădea, iar ultima găselniță, cea în care și-a tăiat coada, a pus capac răbdării înalților prelați, care i-au dat un avertisment și l-au suspendat temporar din funcție; pentru Creangă însă, a fost suficient, spunându-le tuturor un sfidător Adio!

Astfel, povestitorul încearcă să devină învățător, carieră care pare că i se potrivește mult mai bine, institutul pedagogic terminându-l într-un an, nu ca toți ceilalți, în doi. Acolo, îl întâlnește pentru prima oară pe Titu Maiorescu, Institutul pedagogic aflându-se sub patronajul său. Cariera de pedagog a fost și ea presărată cu multe întâmplări: a fost trimis dintr-o școală într-alta, iar când s-a despopit, generalul Tell, care conducea școala de băieți la care era învățător, l-a dat afară când a aflat. Amărât și fără slujbă, Creangă nu s-a lăsat doborât de necazuri. Cu banii strânși până atunci, și-a cumpărat vestita bojdeuca din Sărărie, de pe Țicău, care mai poartă încă parfumul vremurilor de demult: Își cumpărase în apropierea școliții prin Sărărie în ulița Țicăului de sus Nr. 4 o ‹‹bujdeucă›› de vălătuci cu două cerdace și două odăițe, proptită pe niște pari ca să nu cadă în vale, o casă cam ca a Irinuchii din Broșteni privind spre dealul de humă al Ciricului, pe care din când în când turme venite dela iernatic își purtau tălăngile. Creangă reușise să își creeze, în mijlocul târgului, oaza care să-l transfere în spațiul rural de acasă. Trăia împărătește, împreună cu țiitoarea sa, Ecaterina Vartic, precum și cu pisicile sale; în plus, mânca asemenea personajelor din poveștile sale, ospețele lui fiind cunoscute de toți apropiații: ‹‹ La masă Creangă nu mânca mai mult decât o oală de găluște făcute cu păsat de meiu, și cu bucăți de slănină, o găină friptă pe țiglă de lemn și undită cu mujdeiu de usturoi, iar pe deasupra șindilea cu o strachină de plăcinte moldovenește, zise cu poalele în brâu, însă ca băutură el se mulțumea cu o cofiță de vin amestecat cu apă ››.

Datorită lui Maiorescu și al cercului de la Junimea, Ion Creangă se întoarce ca învățător. Referitor la modul în care a fost acesta acceptat printre „nobilii” junimiști, criticul este de părere că doar talentul său de povestitor l-a salvat. De multe ori, scriitorul îi distra copios pe aceștia, cu vorbele sale de duh, cu povețele și anecdotele sale, cu amintirile și, mai ales, cu poveștile deocheate (să nu uităm că Povestea poveștilor a fost citită, prima oară, la Junimea). Creangă era un fel de bufon și acest rol nu-i displăcea deloc. I s-a recunoscut și valoarea literară și mulți au văzut în poveștile sale talentul scriitoricesc de necontestat, atât de original și de inimitabil. Stilul său este inspirat din cel oral, al poveștilor de la șezători, unde țăranii povestesc tot felul de întâmplări, care de care mai grozave ori mai deșucheate.

Dintre junimiști, cel mai tare s-a apropiat de Eminescu, prietenia lor dăinuind în istorie. Poetul a fost cel care a văzut dincolo de disimularea țăranului care, în fața orășenilor, se scuză pentru necioplirea și pentru prostia sa. El a zărit sclipirea de geniu a povestitorului și a simțit că prin el vorbește spiritul poporului român, îndemnându-l să-și scrie poveștile. Pe vremea când autorul Luceafărului nu avea unde să stea și era sărac lipit, Creangă l-a găzduit, i-a dat să mănânce și l-a arătat lumii bune: Creangă îl duse în bujdeucă, îl ospătă cu mâncările Tincăi, îl vârî în ceata lui compusă din Zahei Creangă, popa Gh. Ienăchescu, institutorul V. Răceanu, comisarul Nicșoi, toți naționaliști, consumatori de pastramă friptă pe spuză și de vin, prin crâșme mărginașe unde ședeau pe lavițe ori pe afară, jos, pe rogojini. Nimeni ‹‹nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă și pe Creangă fără Eminescu››. Împrejurările îi despart pe cei doi, dar din scrisorile pe care i le trimite povestitorul poetului atunci când e în București, reiese dragostea frățească dintre aceștia și prietenia sinceră:

Bădie Mihai,

Ai plecat și mata din Ieși, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală. Să deie Dumnezeu să fie mai bini pe acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi; ș-apoi dă, poate nu-s cu inima curată când grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul în loc să fie cu Dumnezeu. Dar, iartă și mata, căci o prietinie care ne-a legat așa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur. Această epistolie ți-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase… frumoase… Dar coșcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă… Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric si Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieșul nostru uitat si părăsit de toți. Și dimineața când ne întorceam la cuibar, blagosloviți de aghiazma cea fără de prihană si atât iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine știe ce nelegiuire am făptuit și noi. Ți-as scrie mai multișor, însă a venit Enăchescu si trebuie să plec cu dânsul la tipografie.

Cu toată dragostea,

Ionică

Ieși, 1877, decembre

Spre sfârșitul vieții, Ion Creangă este chinuit de crize de epilepsie, iar moartea prietenului său, Eminescu, îl mâhnește nespus. În perioada când poetului i se agravase starea, comunicarea lor încetase, ultima oară Creangă văzându-l cu un revolver, plimbându-se pe stradă și crezându-se Iisus. În ultimii ani, a cochetat cu mișcarea socialistă din jurul revistei Contemporanul, fapt care a dus la despărțirea sa definitivă de cercul junimist. Deși a încercat să păstreze legătura cu Maiorescu, acesta nu îi mai răspunde la scrisori, simțindu-se jignit de alegerea prietenului său.

În data de 31 decembrie 1898, moare în bojdeuca sa, în urma unei crize epileptice puternice și este înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iași.

Publicat în Actualitate, Cultură, Editorial, Evenimente, LiteraturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  1. o intreprindere ambitioasa, ,pentru unii din cititorii avizati, categoric UN REGAL ! .Din pacate vitregia MASTILOR este contrar asteptarior ..limitativa interesului pentru literatura,in toate abordarile.Ideea fidelizarii prin internet e f .buna .Complicitatea-contract ferm – cu publicitatea fb, este suficienta. In asteptarea zilelor NORMALE, contati ca ma pot abona -cu placere.Succes,Optimism, Inspiratie,Calitate ..si va fi BINE !! Cu drag…